AcasăEditorialeIohannis, terapie de consolare la Casa Albă
Data publicării: mai 8, 2024 9:55

Iohannis, terapie de consolare la Casa Albă

Data publicării: mai 8, 2024 9:55

DISTRIBUIE:

Autor: Sorin Roșca Stănescu

Cele de mai sus sunt pur și simplu cuvinte cheie. Cărora li se mai pot adăuga cel puțin încă două. Mircea Geoană și imunitate. Este exprimat extrem de succint contextul și rezultatul deplasării președintelui Klaus Iohannis la Washington. Un viitor fost președinte care s-a întâlnit cu un probabil tot viitor fost președinte. Iar rezultatul este un zero barat. Alt cuvânt cheie. 

După ce a visat cai verzi pe pereți, poziția de Secretar General NATO, ministrul de externe și ministrul de apărare UE și chiar Președinte al Comisiei Europene, Klaus Iohannis s-a ales cu o diplomă acordată în Statele Unite de Atlantic Council. O fundație totalmente pro democrată, în al cărei bord sunt nu mai puțin decât patru foști șefi CIA, o fundație care trăiește din sponsorizări și care, în mod aparent straniu, a decis ca în acest an să-l premieze pentru merite deosebite față de propriul popor, taman pe președintele cel mai impopular dintre toate statele fost comuniste membre UE. Cine și de ce a sponsorizat această operație estetică de lifting, vom afla la un moment dat. Dar până una alta este cert că avem de-a face cu un premiu de consolare. De ce? Pentru că președintele Klaus Iohannis și-a dorit și își dorește în mod arzător să obțină o importantă funcție internațională după încheierea mandatului prezidențial. De ce? Nu-i ajunge pensia? Nu-i vor ajunge mijloacele puse la dispoziție prin lege de către poporul român? Nu-i ajunge vila palat din Aviatorilor, care se restaurează și modernizează pentru el, cu costuri care depășesc 8 milioane de euro? De ce își dorește el cu atâta ardoare o funcție internațională? Din prea multă hărnicie? Din nevoia de a se dărui pentru alții?

Pe șleau, adevărul este că președintele Klaus Iohannis își dorește o prelungire a imunității de care se bucură. Nu este deloc exclus ca după încheierea mandatului să îl ajungă din urmă câteva dosare grele. Legate de casele pe care le-a dobândit ilicit la Sibiu. De ingineriile prin care nici până azi nu a restituit statului român contravaloarea chiriilor încasate ilegal. De modul în care, prin diverse tertipuri, Forumul Germanilor din România, pe care l-a condus, a devenit moștenitorul Grupului Etnic German, o organizație scoasă în ilegalitate prin decret al regelui României, taxată drept criminală și care, prin jaf, a pus mâna pe nenumărate proprietăți înainte de declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial și după. Sau, la cotitură, poate să-l aștepte o sancțiune penală pentru secretizarea ilegală a exorbitantelor cheltuieli pe care le face cu ocazia deplasărilor sale, cele mai multe împreună cu consoarta, într-o aeronavă de lux. Sau, ar mai putea deconta tot penal faptul că a dosit arhiva electronică a Administrației Prezidențiale, un bun în definitiv public. Iar aceștia sunt doar scheleții care până una alta au ieșit din dulap. O poziție de forță în plan internațional i-ar prelungi imunitatea. Dar nu numai.

Klaus Iohannis își dorește cu ardoare să lase la Cotroceni un urmaș desemnat de el, care să-i garanteze și el imunitatea, după modelul prin care Vladimir Putin i-a asigurat imunitatea lui Yeltsin. Teoretic, acest urmaș ar putea fi generalul cu patru stele Nicolae Ciucă, care deja pe bani publici a umplut România cu uriașe panouri publicitare care trimit exact la ipotetica sa campanie prezidențială.

Poate că premiul de consolare după care a alergat Iohannis la Washington este ceva mai complex. Poate că acolo, în partea nedifuzată a dialogului, Joe Biden a rostit numele lui Mircea Geoană ca viitor președinte, însoțit și de asigurarea că acesta va primi un mandat de la Casa Albă, de a nu umbla în trecutul penal al lui Iohannis. Atâta doar că Joe Biden s-ar putea să nu mai fie președinte anul viitor, iar Mircea Geoană s-ar putea ca, odată ajuns președinte, să arunce respectiva solicitare la gunoi.

Și uite așa, ieri am avut pur și simplu spectacolul unui ghiveci politic. Nu a fost o vizită oficială de stat. Nici măcar o vizită oficială. Cei doi președinți au consumat o oră de clacă sub ochii, microfoanele și camerele de luat vederi a unor televiziuni, după care și-au rezervat și o scurtă parte discretă în care Klaus Iohannis l-a rugat pe Biden să-l pună Secretar General NATO iar Biden a ridicat din umeri. Nu a existat un comunicat comun. Nici vreun angajament al Statelor Unite referitor la ridicarea vizelor pentru români. Ne-am ales în schimb cu o declarație de presă a lui Iohannis, în cursul căreia a răspuns și la două, trei întrebări programate din timp. A fost ca o terapie colectivă, în prezența jurnaliștilor, lipsită de orice fel de rezultate concrete, de foloase în beneficiul României.

sursă: corect-news.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

ULTIMELE ŞTIRI

POLITICA EXTERNĂ A UE, DREPTUL DE VETO ȘI DEFICITUL DEMOCRATIC (II) 

Autor: Adrian Severin    România a anunțat, prin gura unor oficiali mai mult sau mai puțini legitimi, că acceptă renunțarea la dreptul de veto în materia politicii externe comune a UE, așa cum dorește Comisia Europeană, susținută de încă zece state membre (deocamdată). Știrea a aprins o mare și nervoasă dezbatere în România. Aceasta a trecut peste câteva întrebări prealabile absolut necesare: Are UE o politică externă și de securitate comună? Cum se poate modifica procedura de adoptare a deciziilor referitoare la această politică? Cine poate angaja România într-un asemenea demers de modificare? Cine are dreptul să renunțe la un eventual drept național de veto? Există un asemenea drept potrivit actualelor reglementări ale UE și care ar fi valoarea lui? Răspunzând acestor întrebări – ceea ce vom încerca să facem în continuare – ne vom da seama că întreaga discuție se duce în afara dreptului UE, dar și că planurile sau acțiunile inițiate sau executate cu încălcarea tratatelor constitutive ale UE au devenit obicei în cercurile bruxelleze, ca și în capitalele patronilor sau yesmenilor acestora. O constatare care trebuie să îi îngrijoreze deopotrivă pe federaliști și suveraniști.   ADEVĂRATA PROBLEMĂ: NU VETOUL, CI DEFICITUL DEMOCRATIC Pentru moment, nu păstrarea sau renunțarea la dreptul de veto – altminteri iluzoriu – în materia politicii externe comune europene este principala problemă, ci pur și simplu absența unei asemenea politici, în condițiile lipsei unui acord al statelor membre pentru instituirea ei. Actuala formulă de organizare a UE, pentru a face față provocărilor externe (șanse și amenințări, deopotrivă), este neviabilă. Soluția optimă ar fi modificarea tratatelor în direcția federalizării politicii externe, dar asta nu se poate face înainte de a se asigura caracterul democratic al UE.   Or, în prezent, UE se află într-o imensă criză democratică. Numai odată rezolvată, dacă va fi rezolvată, această criză, se poate relua discuția asupra politicii externe comune, cu desființarea dreptului de veto și a interdicției de a adoptă legislație.  Vetoul poate opri luarea unei decizii eventual greșite, dar nu rezolvă nici o problemă. O majoritate calificată sau supercalificată (cu două treimi sau trei pătrimi din voturi) sau un consens minus 1 ori minus 2, toate, eventual supra asigurate de reglementarea unei minorități de blocaj (care să împiedice motivat punerea în aplicare a unei decizii venind în vădită contradicție cu interesele vitale ale unor state membre), ar face acțiunea externă a UE mult mai promptă și mai eficientă. Căci, orice s-ar spune, puterea statelor membre în raport cu celelalte puteri ale lumii, în special regionale și globale, ar fi mult mai relevantă dacă ele ar acționa împreună, decât dacă acționează separat. Supărați pe UE nu trebuie să pierdem din vedere acest aspect. Marea dilemă și marea problemă constituțională a UE este alta, iar răspunsul de dat ei este acela că legitimitatea democratică (națională și comunitară) trebuie să preceadă întotdeauna delegarea exercițiului atributelor suveranității către instituții de tip federal. Fără o rezolvare a deficitului democratic, o federalizare a politicii externe ar risca să fie un act tehnocratic lipsit de validarea cetățenilor și generator de grave pericole la adresa intereselor vitale ale statelor membre. Dinamica actuală a Uniunii, dovedește ce s-ar întâmpla dacă politica externă europeană comună, care astăzi se realizează ilegal, prin forțarea textelor constituționale, europene și naționale, într-o dulce complicitate a instituțiilor europene cu guvernele statelor membre, ar căpăta și o deplină acoperire convențională. Nu am ajunge la o federație de state națiune suverane funcționând ca o democrație transnațională, ci la o oligarhie europeană imperială. Această dinamică reflectă exact actualul blocaj sistemic al UE. Atunci când ceea ce avea să devină Tratatul de la Lisabona se negocia, pe masa noastră, a negociatorilor, au fost puse sondaje de opinie și statistici care arătau că peste 80% dintre cetățenii europeni susțin nevoia unei politici europene externe, de securitate și apărare comună. După circa douăzeci de ani de eurocrație oligarhică, acestui euro-entuziasm i-a luat locul euroscepticismul de masă. Într-o uniune de state și de cetățeni, legitimitatea deciziilor de politică externă (care pot implica vieți omenești, bugete uriașe de apărare și alianțe strategice) nu poate fi extrasă doar din consensul diplomatic al unor guverne slabe realizat prin constrângerea exercitată neloial de oligarhia eurocrată. Până când instituțiile alese direct sau mecanismele de control democratic nu vor avea o pondere reală, capacitatea de a construi o voință federală unică rămâne paralizată. Cetățenii tind să aibă încredere în controlul democratic exercitat la nivel național, chiar dacă acesta vine la pachet cu ineficiența politică întărită prin dreptul de veto.  Desființarea dreptului de veto și trecerea la votul cu majoritate calificată (QMV), alături de capacitatea de a adopta legislație, sunt singurele soluții care ar transforma UE într-un actor geopolitic real. Totuși, aplicarea lor în actualul climat de neîncredere instituțională este imposibilă, deoarece statele și cetățenii europeni nu vor accepta ca interesele lor vitale de securitate să fie concurate sau definite de o majoritate supranațională, fără garanții democratice și constituționale absolute.  Astfel, ordinea de priorități pe care mulți federaliști grăbiți încearcă să o impună se inversează, iar agenda dezbaterii suveraniste se schimbă. În loc să se folosească crizele externe, adesea imaginare, pentru a „smulge” competențe prin interpretări forțate ale textelor actuale (ceea ce adâncește criza democratică), calea corectă este repararea fundamentului democratic al Uniunii. Decât să ne mobilizăm pentru a refuza renunțarea la un drept de veto pe care practic nu îl putem exercita ca să blocăm decizii politice pe care UE nu are dreptul să le ia, mai bine ne-am ocupa de legitimitatea sau lipsa de legitimitate democratică a UE. Abia după ce UE își va recăpăta această legitimitate internă, va exista terenul fertil pentru o reformă profundă a tratatelor, inclusiv cu privire la PESC. NEVOIA UNUI SPAȚIU PUBLIC EUROPEAN  În acest sens, prima dificultate este absența unui spațiu public și politic european real. Asta se întâmplă și întrucât uniunea, indispensabil federală, a fost construită în ultimele decenii de „arhitecți” și „zidari” cu pregătire și gândire exclusiv națională. Așa arată, între tragic și ridicol, un proiect federalist (federaliștii dogmatici) realizat de suveraniști (suveraniștii populiști). Spațiul acesta trebuie construit programatic și politic condus, iar nu lăsat să se nască la întâmplare. El ar duce la apariția unui demos european fără de care nu poate exista democrație europeană. Toate națiunile au un mit fondator care le asigură coeziunea. Care este mitul fondator al UE? Ea ajuns o construcție birocratică fără suflet. Nici măcar steag, imn și deviză oficiale, înscrise în tratate, nu are. După aceea, democrația procedurală și instituțională internă a UE trebuie perfecționată printr-un mai bun echilibru și control reciproc al instituțiilor, precum și prin îmbunătățirea mecanismelor care să garanteze transparența și răspunderea instituțiilor europene față de statele membre și de cetățeni (direct sau prin intermediul statelor lor naționale). Iată vulnerabilitatea existențială a proiectului european: nu poți avea o democrație (kratos) fără un popor (demos), iar un demos nu se poate naște în absența unui spațiu public comun și a unui mit fondator împărtășit.  Tragedia structurală a ultimelor decenii este exact aceea că Uniunea a fost extinsă și administrată de politicieni și tehnocrați care, deși operau la Bruxelles, gândeau în logica alegerilor lor naționale. Rezultatul este o mașinărie instituțională ultraperformantă, dar fără suflet, o construcție care generează norme, dar nu și atașament emoțional. De aceea s-a gripat. Toate comunitățile politice durabile s-au născut din mituri puternice – fie că a fost vorba de eliberarea de sub o tiranie, de o revoluție sau de un destin istoric comun. Mitul actual al UE este unul exclusiv negativ: „Să nu mai avem război în Europa”. Deși vital pentru generația postbelică, acest mit s-a diluat pentru generațiile tinere, devenind un dat de la sine înțeles, nu o forță motrice. Uniunea nu a reușit să propună un mit fondator pozitiv, orientat spre viitor.  Amputarea voluntară a simbolurilor în timpul negocierilor pentru Tratatul de la Lisabona – când s-a renunțat la înscrierea oficială a steagului, imnului (Oda Bucuriei) și a devizei (Unitate în diversitate) în textul tratatului, pentru a nu speria electoratele suveraniste – a fost actul de capitulare a simbolică a Europei unite. S-a preferat ascunderea lor într-o declarație anexă (Declarația nr. 52), golind proiectul de elementele sale de identificare emoțională. Un spațiu public european nu va apărea spontan prin simpla traducere a știrilor în 24 de limbi oficiale. El trebuie proiectat: i. prin partide politice autentic europene, nu simple confederații de partide naționale care se reunesc o dată la câțiva ani, ori batalioane de asalt politic exaltând un „pro-europenism” inept și isteric; ii. prin liste transnaționale la alegerile pentru Parlamentul European, care să oblige un candidat german să ceară votul unui cetățean român și invers, dezbătând teme europene, nu teme domestice; iii. prin politici educaționale și culturale coordonate care să construiască acea identitate civică europeană, complementară, iar nu opusă, celei naționale.  Dacă lipsa unui demos este problema de fond, designul instituțional actual este problema de formă. Înainte de orice este nevoie de un mai bun echilibru și control reciproc (checks and balances) între instituțiile europene. Într-o democrație reală, Parlamentul (reprezentantul cetățenilor) are dreptul de a propune legi. În UE, acest drept aparține exclusiv Comisiei Europene (un organism tehnocratic/executiv). Consiliul (format din demnitari ai statelor membre) legiferează adesea în spatele ușilor închise, ferit de o transparență reală, permițând miniștrilor naționali să voteze ceva la Bruxelles și să dea vina pe „Bruxelles” când se întorc acasă. Fără aceste reforme structurale – transparență totală în Consiliu, drept de inițiativă legislativă pentru Parlament și un mecanism clar prin care executivul european poate fi tras la răspundere direct de cetățeni – Uniunea va rămâne vulnerabilă în fața curentelor populiste care speculează exact această „răceală” birocratică. Momentul în care s-a cedat în fața presiunii național-populiste, prin ascunderea simbolurilor identitare în anexele Tratatului de la Lisabona, a reprezentat amputarea spirituală a proiectului european, ceea ce a fost o eroare strategică. S-a salvat atunci mecanismul juridic cu prețul golirii lui de conținut emoțional și simbolic. Rezultatul este exact Uniunea de astăzi: o structură hiper-reglementată, dar fragilă în fața crizelor, tocmai pentru că în momentele de cumpănă, cetățenii nu se pot refugia emoțional într-o construcție care a refuzat programatic să își asume un imn, un steag și o deviză în actul său de naștere. În școlile noastre se învață azi istoria Holocaustului, dar nu istoria Europei și a UE. Această concesie cvasi-fatală a blocat transformarea UE într-o comunitate de destin și a lăsat terenul liber pentru ca discursul, nu suveranist, care nu este incompatibil cu federalismul european, ci cel național-populist să recupereze și să monopolizeze ideea de identitate și apartenență. Dacă s-ar pune problema unei inițiative politice concrete pentru relansarea acestui demos european, primul pilon al acestei construcții programatice ar trebui să fie un program educațional civic european unificat, care să aducă istoria și valorile comune în manualele tuturor școlilor din Uniune, formând astfel viitoarea generație de cetățeni europeni. Europeni și români în același timp și sub același raport. O mare vulnerabilitate a sistemelor noastre de învățământ este aceea că educăm elevi care cunosc traumele istoriei naționale și universale, dar care sunt complet analfabeți funcțional în ceea ce privește construcția politică în care trăiesc. Fără o memorie istorică comună și fără înțelegerea procesului prin care s-a clădit pacea europeană, listele transnaționale sau orice altă reformă electorală ar rămâne doar niște mecanisme tehnice golite de sens pentru un electorat nepregătit. UN PROGRAM EUROPEAN DE EDUCAȚIE PUBLICĂ  Un program educațional civic european unificat este primordial din trei mari considerente: a)IstoriaUE ca istorie a reconcilierii, nu doar a instituțiilor. Dacă în școli se predă, pe bună dreptate, istoria Holocaustului ca un avertisment absolut împotriva totalitarismului și urii, lipsește contraponderea sa pozitivă. Istoria integrării europene este povestea singurului antidot de succes aplicat acestor  Ea nu ar trebui predată ca o listă plictisitoare de tratate și directive, ci ca o epopee a reconcilierii franco-germane, a dărâmării Cortinei de Fier și a reconstrucției democratice a continentului. b)Creareamanualului unic de Istorie și civism european. Așa cum s-au încercat în trecut proiecte pilot (precum manualul de istorie franco-german), Uniunea are a se dota cu un trunchi comun de educație civică în toate statele membre, pentru tinerii din România, Franța sau Portugalia  care au nevoie: i. să înțeleagă valorile care îi unesc (statul de drept, drepturile omului, solidaritatea). ii. să învețe cum se iau deciziile care le influențează viața de zi cu zi; iii. să dezvolte o gândire critică față de manipulările național-populiste care exportă toate eșecurile interne către „Bruxelles”, dar și față de propaganda oligarhiei bruxelleze care încearcă să pună în locul unei Europe a păcii, libertății, bunăstării, solidarității, diversității culturale și demnității, o putere fără neam și Dumnezeu, ocultă, lacomă, iresponsabilă, războinică și antinațională. c)Nevoiademocratizării sentimentului de dublă apartenență, la spațiul național și cel  Educația civică nu se face doar în școli, ci și prin experiență directă. Programul educațional unificat ar trebui corelat cu stagii de mobilitate obligatorii sau tabere civice europene pentru toți elevii de liceu, pentru studenții din mediul universitar, dar și pentru seniori. În prezent educația este o competență strict națională. Nu este nevoie, însă, de trecerea ei în sfera competențelor UE pentru a realiza un program de școlarizare și conștientizare privind istoria și viitorul Europei. Este suficientă voința politică a statelor europene de a își exercita suveranitatea în mod inteligent și coordonat pentru a clădi acel demos fără de care Uniunea nu poate supraviețui pe termen lung. Marile salturi în istorie nu încep cu un text juridic rigid sau o organizare birocratică, ci cu o convergență de voințe politice, care, printre altele, în cazul nostru, să respingă atât dogmatismul europenist cât și populismul naționalist.  ÎN LOC DE CONCLUZIE: CINE ARE DREPTUL SĂ RENUNȚE LA UN EVENTUAL DREPT NAȚIONAL DE VETO?    O primă observație care se impune este că modalitatea de vot în UE este stabilită prin tratate și numai prin tratate poate fi modificată; iar tratatele se modifică în cadrul unor conferințe interguvernamentale numai prin acordul unanim al statelor membre. Excepție fac „clauzele pasarelă” care, în cadrul juridic existent, permit trecerea de la sistemul unanimității la cel al majorității calificate, dar asta numai în anumite cazuri și numai prin votul unanim al membrilor Consiliului de profil. Politica externă și de securitate nu face parte dintre aceste cazuri și nici nu ar putea face față întrucât ea nu există în sensul în care cu privire la ea nu se adoptă legislație. Or, dacă nu se adoptă decizii cu caracter normativ obligatoriu, ce să votezi?! Oricum, trecând peste aceste observații, dacă unsprezece state membre ar dori renunțarea la veto, nu ar fi destul deoarece o asemenea hotărâre implică, cu titlu de principiu, unanimitatea. Iar dacă cele unsprezece ar dori să inițieze o cooperare consolidată, aceasta nu se poate realiza în domeniul politicii externe care prin natura ei, așa cum am demonstrat anterior, este ori comună ori nu este deloc. În fine, modificarea procedurii de vot nu poate face obiectul unei directive a Comisiei, întrucât tratatele nu i-au conferit o asemenea competență și ele nu pot fi amendate prin directivă. Dacă ne ducem la nivel național, cu referire la România, competența de a negocia și a conveni asupra renunțării la dreptul de veto în cadrul procedurilor de...

Liviu Man despre banii neoprotestanților americani care-au finanțat userismul anticreștin. Filiera...

Autor: Oana-Medeea Groza În emisiunea „CE-I ÎN GUȘĂ, ȘI-N CĂPUȘĂ”, moderată de Cozmin Gușă la Radio Gold FM, jurnalistul Liviu Man a pus sub lupă...

Marius Ghilezan despre victoria AfD în alegeri, consecințele revenirii naționalism-suveranismului nemțesc!

Autor: Oana-Medeea Groza Jurnalistul Marius Ghilezan a analizat, alături de moderatorul Cozmin Gușă, în noul sezon al emisiunii „CE-I ÎN GUȘĂ, ȘI-N CĂPUȘĂ”, rezultatul alegerilor...

Fritz nu mai e primar, dar nu rămâne fără salariu de...

Dominic Fritz a anunțat că, după ce își va pierde mandatul de primar al Timișoarei, cel mai probabil va fi angajat de USR și va...

Urmăreşte-ne

23,188FaniÎmi place
4,892CititoriConectați-vă
67,100CititoriConectați-vă

Din categorie

spot_img