AcasăEditorialeFilmul ”21 de rubini”. Fără speranță. Fără scăpare. Fără credință
Data publicării: mai 8, 2024 9:08

Filmul ”21 de rubini”. Fără speranță. Fără scăpare. Fără credință

Data publicării: mai 8, 2024 9:08

DISTRIBUIE:

Autor: Ionuț Țene

Ca majoritatea românilor, a doua zi de Paști, am urmărit filmul ”21 de rubini” produs și regizat de preotul dr. Ciprian Mega. Trebuie să salutăm intervenția lui Cozmin Gușă și a grupului de gândire Gold la Realitatea TV, altfel filmul nu era difuzat și vizionat de un așa mare număr de români. Parcursul de teolog, cu studii în UK, de preot în Diaspora cipriotă și apoi regizor de film primit de Putin al preotului Mega îl cunosc destul de bine. Indirect m-am intersectat cu părintele, care este un promotor al cultului Sfinților închisorilor comuniste. Filmul l-am vizionat cu sufletul la gură. Este o peliculă cinematografică care te ține în priză chiar dacă totuși este prea lung: peste două ore și jumătate, ceea ce în ziua de azi poate să-și piardă efectul și distrage atenția la subiect pentru spectatori și telespectatori. Nu intru în trama filmului, care deja circulă abundent pe rețelele sociale și în presa online, dar vreau să evidențiez unele aspecte ale filmului. Deși are actori străini și români valoroși, totuși regizorul nu a reușit să-i integreze foarte bine și cu efect în tematica peliculei. Mickey Rourke, care joacă rolul caricatural al unui reprezentant al secretariatului de stat american trimis la ambasada SUA din București este ludic. Poate și acesta a fost interesul regizorului să prezinte caricatural pe reprezentatul american din statul protectorat, care face și desface politca românească și numește procurorul general al României, bineînțeles cu încălcarea constituției și a legilor țării, dar și cu complicitatea elitei politice, economice și a serviciilor secrete subordinate ”marelui licurici”. Scenele din film sunt interesante, dar le lipsește cadrele secundare adecvate și muzica care să le antreneze. Pe de altă parte am avut sentimentul că asist la un reportaj de tip Recorder, cu „Marele Alb”, nu la un film artistic. Regizorul preot pare mai degrabă preocupat să developeze corupția din societatea, instituțiile și Biserică la toate nivelurile, decât să fie interesat de efectul artistic al peliculei. Ai sentimentul unui război personal al regizorului cu BOR. Un film este totuși un produs artistic, nu un reportaj fidel al corupției din societate, statul român și Biserică. Pesonajul pozitiv este nu preotul, ci procuroarea Nina, care se dorește procuror general, prin complicitatea unei trimise de la Bruxelles, care este lesbiancă și încearcă să o seducă, și cu binecuvântarea trimisului american care se poartă în România, ca vechile pașale de la Înalta Poartă. Din punct de vedere moral filmul scufundă spectatorul în mlaștină deznădejdii.

Narativul pozitiv este tot de gen procurăresc, în maniera narativului oficial al sistemului. În personajul feminin o putem recunoaște pe Koveși, dar una mai sexy, o ”zeiță a justiției”, care a nenorocit credibilitatea Justiției, dar și pe președintele Băsescu, care își primea slugile politice și din justiție la piscină, ca să nu fie microfoane și să se înțeleagă din ochi, când se prefac dosarele. Cea mai negativă instituție, din acest film, iese Biserica Ortodoxă și neașteptat, Patriarhul. Cât de obiectiv ai încerca să fi, vizionând acest film, străbate prin peliculă faptul că părintele regizor are ”ceva” personal cu ierarhia ortodoxă și cu Patriahul în special. Dacă procuroarea, care este de fapt imaginea, sistemului juridic corupt ce a subordonat România în ultimii 20 de ani, pentru regizor doar Biserica de la opinca preoțească la vlădică este vinovată de corupție. Răfuiala cu preoțimea și ierarhia BOR este evidentă. Preoții și profesorii părinți sunt simoniaci și iau șpagă, protopopii nu țin post și se țin de chefuri, iar Episcopul este evident fost colaborator al Securității comuniste, care judecă anturajul cu sticla de wiskey pe masă, iar ”Marele Alb” este personajul care patronează această corupție generală a societății românești. Generalizarea este evidentă, nedreaptă și neadevărată. Totul pare fără scăpare. Țara condusă ca o colonie de trimiși americani, iar Biserica primește ordine de la puterile protectoare SUA, mai ales, și de la trimișii comisiei europene fără să cârtească.E interesantă și de reținut critica purtării măștilor medicinale din pandemie, mascarada surprinsă ludic de regizor, cu prelați cu măști care apoi, în privat nu le mai poartă, la fel ca politicienii și trimișii marilor puteri de la petrecerile private. Regizorul preferă o soluție artistică pe stilul neo-realismului italian, unde într-o societate bolnavă de corupție totul este întinat și fără scăpare. Nu este deloc vizibilă, nici perceptibilă, o soluție la toate acestea – nici morală, nici creștină și nici artistică. Regizorul nu introduce un personaj atins de aripa luminii, un înger salvator, un Alioșa ortodox, o speranță. Critica este generalizată și crudă. Preotul propune o maximalizare a corupției românești ca un cancer malign: pare din mesaj că toți preoții, toți protopopii, toți episocpii, și chiar Patriarhul sunt corupți. Fără nuanțe. În sens moral, filmul poate să smintească spectatorul care nu cunoaște cu adevărat ceea ce este Biserica. Doar critica nu ține de adevăr. Este prezentată o societate care și-a pierdut Harul. E viziunea exclusivistă a artistului, dar asta nu înseamnă că este un dat adevărat pe planul realității Bisericii.

Generalizarea criticii absolute în Biserică este necredibilă, dar și neadevărată, plus că lovește în efectul artistic, filmul devenind astfel un reportaj critic. Regizorul pornește de la particular spre general și generalizează un fenomen al corupției, fără să lasă o portiță de ieșire din iadul preajmei. Aici filmul consider că pierde efectul artistic, deși regizorul surprinde prin rolul lui Dorel Vișan esența luptei dintre fosta clasă politică autohtonă coruptă ajunsă în închisoare și procuroarea care devenise unealta puterii protectoare prin ambasada americană. Pe scurt, fostul președinte de consiliu județean și primar închis pentru corupție îi spune procuroarei o parabolă, că pe ei nu i-au lăsat să fure lemnele cu care să încălzească soba și casa, ci prin acțiunile lor procurărești, justiția a dărâmat casa și soba peste români, iar acum străinii fură cu totul pădurile României. E o formă subtilă de a sublinia că lupta anticorupție a fost un instrument politico-economic al marilor puteri occidentale de a băga în pușcărie clasa politică autohtonă și a da avuțiile țării pe mâna companiilor străine și multinaționalelor. Desigur procuroare până la urmă pentru că nu oprește o anchetă care ajungea la un Episcop devine și ea victima alianței dintre Biserică, servicii și politicieni, fiind la rândul ei arestată. Filmul se încheie dramatic. La final aflăm că procuroarea era sora băiatului care s-a sinucis pentru că a fost respins la seminarul ortodox pentru ca să intre nepoții securișitilor, fapt care a dus la accelerarea cancerului mamei care moare, iar tatăl ajunge la ”casa de nebuni” (eminesciană viziune). Procuroarea generală eliberată temporar îi duce la tatălui pe patul de spital ceasul cu 21 de rubini, pierdut de fiu la jocul de alba-neagra ca să obțină banii pentru operația mamei. Filmul părintelui Mega este dur și șocant, nu lasă loc de nicio speranță, iar bătrânul preot care intrase în conflict cu Episcopul securist este compromis tipic de mass-media, pentru că a fost legionar în tinerețe. Interesant este când purtătorul de cuvânt al Episcopului la TV vorbea făcând semne masonice cu mâna. Față de romanul ”Cel mai iubit dintre pământeni” al lui Marin Preda, ecranizat în 1993 de Șerban Marinescu – acesta are o portiță de salvare pauliană: ”Dacă dragoste nu e, nimic nu e” – filmul părintelui Cipiran Mega este ca un duș rece ce lovește prin generalizarea corupției, de fapt singura instituție în care românul mai are încredere și speranță: Biserica Ortodoxă Română. În acest context, filmul ”După dealuri” al lui Mungiu poate fi considerat azi, deja un film empatic față de Biserică, pe lângă pelicula ”21 de rubini” regizat de preotul ortodox Ciprian Mega. România pare o țară fără speranță, fără scăpare, fără credință,  fără nădejde și fără viitor. Soluția izbăvirii și a harului nu este cercetată de regizor.  Filmul e realizat în același stil al noului val cinematografic, de maniera generației progresiste a  lui Tudor Giurgiu. Qui prodest?

sursă: napocanews.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

ULTIMELE ŞTIRI

Dan Diaconu, sinteză de istorie recentă despre cum Securitatea a preluat...

Autor: Dan Diaconu, trenduri.blogspot.com N-ați prins șpilul! Vă cufundați în controversele momentului, dar esența se ascunde printre detalii. Și detaliile cele mai evidente sunt incompetența,...

POLITICA EXTERNĂ A UE, DREPTUL DE VETO ȘI DEFICITUL DEMOCRATIC (II) 

Autor: Adrian Severin    România a anunțat, prin gura unor oficiali mai mult sau mai puțini legitimi, că acceptă renunțarea la dreptul de veto în materia politicii externe comune a UE, așa cum dorește Comisia Europeană, susținută de încă zece state membre (deocamdată). Știrea a aprins o mare și nervoasă dezbatere în România. Aceasta a trecut peste câteva întrebări prealabile absolut necesare: Are UE o politică externă și de securitate comună? Cum se poate modifica procedura de adoptare a deciziilor referitoare la această politică? Cine poate angaja România într-un asemenea demers de modificare? Cine are dreptul să renunțe la un eventual drept național de veto? Există un asemenea drept potrivit actualelor reglementări ale UE și care ar fi valoarea lui? Răspunzând acestor întrebări – ceea ce vom încerca să facem în continuare – ne vom da seama că întreaga discuție se duce în afara dreptului UE, dar și că planurile sau acțiunile inițiate sau executate cu încălcarea tratatelor constitutive ale UE au devenit obicei în cercurile bruxelleze, ca și în capitalele patronilor sau yesmenilor acestora. O constatare care trebuie să îi îngrijoreze deopotrivă pe federaliști și suveraniști.   ADEVĂRATA PROBLEMĂ: NU VETOUL, CI DEFICITUL DEMOCRATIC Pentru moment, nu păstrarea sau renunțarea la dreptul de veto – altminteri iluzoriu – în materia politicii externe comune europene este principala problemă, ci pur și simplu absența unei asemenea politici, în condițiile lipsei unui acord al statelor membre pentru instituirea ei. Actuala formulă de organizare a UE, pentru a face față provocărilor externe (șanse și amenințări, deopotrivă), este neviabilă. Soluția optimă ar fi modificarea tratatelor în direcția federalizării politicii externe, dar asta nu se poate face înainte de a se asigura caracterul democratic al UE.   Or, în prezent, UE se află într-o imensă criză democratică. Numai odată rezolvată, dacă va fi rezolvată, această criză, se poate relua discuția asupra politicii externe comune, cu desființarea dreptului de veto și a interdicției de a adoptă legislație.  Vetoul poate opri luarea unei decizii eventual greșite, dar nu rezolvă nici o problemă. O majoritate calificată sau supercalificată (cu două treimi sau trei pătrimi din voturi) sau un consens minus 1 ori minus 2, toate, eventual supra asigurate de reglementarea unei minorități de blocaj (care să împiedice motivat punerea în aplicare a unei decizii venind în vădită contradicție cu interesele vitale ale unor state membre), ar face acțiunea externă a UE mult mai promptă și mai eficientă. Căci, orice s-ar spune, puterea statelor membre în raport cu celelalte puteri ale lumii, în special regionale și globale, ar fi mult mai relevantă dacă ele ar acționa împreună, decât dacă acționează separat. Supărați pe UE nu trebuie să pierdem din vedere acest aspect. Marea dilemă și marea problemă constituțională a UE este alta, iar răspunsul de dat ei este acela că legitimitatea democratică (națională și comunitară) trebuie să preceadă întotdeauna delegarea exercițiului atributelor suveranității către instituții de tip federal. Fără o rezolvare a deficitului democratic, o federalizare a politicii externe ar risca să fie un act tehnocratic lipsit de validarea cetățenilor și generator de grave pericole la adresa intereselor vitale ale statelor membre. Dinamica actuală a Uniunii, dovedește ce s-ar întâmpla dacă politica externă europeană comună, care astăzi se realizează ilegal, prin forțarea textelor constituționale, europene și naționale, într-o dulce complicitate a instituțiilor europene cu guvernele statelor membre, ar căpăta și o deplină acoperire convențională. Nu am ajunge la o federație de state națiune suverane funcționând ca o democrație transnațională, ci la o oligarhie europeană imperială. Această dinamică reflectă exact actualul blocaj sistemic al UE. Atunci când ceea ce avea să devină Tratatul de la Lisabona se negocia, pe masa noastră, a negociatorilor, au fost puse sondaje de opinie și statistici care arătau că peste 80% dintre cetățenii europeni susțin nevoia unei politici europene externe, de securitate și apărare comună. După circa douăzeci de ani de eurocrație oligarhică, acestui euro-entuziasm i-a luat locul euroscepticismul de masă. Într-o uniune de state și de cetățeni, legitimitatea deciziilor de politică externă (care pot implica vieți omenești, bugete uriașe de apărare și alianțe strategice) nu poate fi extrasă doar din consensul diplomatic al unor guverne slabe realizat prin constrângerea exercitată neloial de oligarhia eurocrată. Până când instituțiile alese direct sau mecanismele de control democratic nu vor avea o pondere reală, capacitatea de a construi o voință federală unică rămâne paralizată. Cetățenii tind să aibă încredere în controlul democratic exercitat la nivel național, chiar dacă acesta vine la pachet cu ineficiența politică întărită prin dreptul de veto.  Desființarea dreptului de veto și trecerea la votul cu majoritate calificată (QMV), alături de capacitatea de a adopta legislație, sunt singurele soluții care ar transforma UE într-un actor geopolitic real. Totuși, aplicarea lor în actualul climat de neîncredere instituțională este imposibilă, deoarece statele și cetățenii europeni nu vor accepta ca interesele lor vitale de securitate să fie concurate sau definite de o majoritate supranațională, fără garanții democratice și constituționale absolute.  Astfel, ordinea de priorități pe care mulți federaliști grăbiți încearcă să o impună se inversează, iar agenda dezbaterii suveraniste se schimbă. În loc să se folosească crizele externe, adesea imaginare, pentru a „smulge” competențe prin interpretări forțate ale textelor actuale (ceea ce adâncește criza democratică), calea corectă este repararea fundamentului democratic al Uniunii. Decât să ne mobilizăm pentru a refuza renunțarea la un drept de veto pe care practic nu îl putem exercita ca să blocăm decizii politice pe care UE nu are dreptul să le ia, mai bine ne-am ocupa de legitimitatea sau lipsa de legitimitate democratică a UE. Abia după ce UE își va recăpăta această legitimitate internă, va exista terenul fertil pentru o reformă profundă a tratatelor, inclusiv cu privire la PESC. NEVOIA UNUI SPAȚIU PUBLIC EUROPEAN  În acest sens, prima dificultate este absența unui spațiu public și politic european real. Asta se întâmplă și întrucât uniunea, indispensabil federală, a fost construită în ultimele decenii de „arhitecți” și „zidari” cu pregătire și gândire exclusiv națională. Așa arată, între tragic și ridicol, un proiect federalist (federaliștii dogmatici) realizat de suveraniști (suveraniștii populiști). Spațiul acesta trebuie construit programatic și politic condus, iar nu lăsat să se nască la întâmplare. El ar duce la apariția unui demos european fără de care nu poate exista democrație europeană. Toate națiunile au un mit fondator care le asigură coeziunea. Care este mitul fondator al UE? Ea ajuns o construcție birocratică fără suflet. Nici măcar steag, imn și deviză oficiale, înscrise în tratate, nu are. După aceea, democrația procedurală și instituțională internă a UE trebuie perfecționată printr-un mai bun echilibru și control reciproc al instituțiilor, precum și prin îmbunătățirea mecanismelor care să garanteze transparența și răspunderea instituțiilor europene față de statele membre și de cetățeni (direct sau prin intermediul statelor lor naționale). Iată vulnerabilitatea existențială a proiectului european: nu poți avea o democrație (kratos) fără un popor (demos), iar un demos nu se poate naște în absența unui spațiu public comun și a unui mit fondator împărtășit.  Tragedia structurală a ultimelor decenii este exact aceea că Uniunea a fost extinsă și administrată de politicieni și tehnocrați care, deși operau la Bruxelles, gândeau în logica alegerilor lor naționale. Rezultatul este o mașinărie instituțională ultraperformantă, dar fără suflet, o construcție care generează norme, dar nu și atașament emoțional. De aceea s-a gripat. Toate comunitățile politice durabile s-au născut din mituri puternice – fie că a fost vorba de eliberarea de sub o tiranie, de o revoluție sau de un destin istoric comun. Mitul actual al UE este unul exclusiv negativ: „Să nu mai avem război în Europa”. Deși vital pentru generația postbelică, acest mit s-a diluat pentru generațiile tinere, devenind un dat de la sine înțeles, nu o forță motrice. Uniunea nu a reușit să propună un mit fondator pozitiv, orientat spre viitor.  Amputarea voluntară a simbolurilor în timpul negocierilor pentru Tratatul de la Lisabona – când s-a renunțat la înscrierea oficială a steagului, imnului (Oda Bucuriei) și a devizei (Unitate în diversitate) în textul tratatului, pentru a nu speria electoratele suveraniste – a fost actul de capitulare a simbolică a Europei unite. S-a preferat ascunderea lor într-o declarație anexă (Declarația nr. 52), golind proiectul de elementele sale de identificare emoțională. Un spațiu public european nu va apărea spontan prin simpla traducere a știrilor în 24 de limbi oficiale. El trebuie proiectat: i. prin partide politice autentic europene, nu simple confederații de partide naționale care se reunesc o dată la câțiva ani, ori batalioane de asalt politic exaltând un „pro-europenism” inept și isteric; ii. prin liste transnaționale la alegerile pentru Parlamentul European, care să oblige un candidat german să ceară votul unui cetățean român și invers, dezbătând teme europene, nu teme domestice; iii. prin politici educaționale și culturale coordonate care să construiască acea identitate civică europeană, complementară, iar nu opusă, celei naționale.  Dacă lipsa unui demos este problema de fond, designul instituțional actual este problema de formă. Înainte de orice este nevoie de un mai bun echilibru și control reciproc (checks and balances) între instituțiile europene. Într-o democrație reală, Parlamentul (reprezentantul cetățenilor) are dreptul de a propune legi. În UE, acest drept aparține exclusiv Comisiei Europene (un organism tehnocratic/executiv). Consiliul (format din demnitari ai statelor membre) legiferează adesea în spatele ușilor închise, ferit de o transparență reală, permițând miniștrilor naționali să voteze ceva la Bruxelles și să dea vina pe „Bruxelles” când se întorc acasă. Fără aceste reforme structurale – transparență totală în Consiliu, drept de inițiativă legislativă pentru Parlament și un mecanism clar prin care executivul european poate fi tras la răspundere direct de cetățeni – Uniunea va rămâne vulnerabilă în fața curentelor populiste care speculează exact această „răceală” birocratică. Momentul în care s-a cedat în fața presiunii național-populiste, prin ascunderea simbolurilor identitare în anexele Tratatului de la Lisabona, a reprezentat amputarea spirituală a proiectului european, ceea ce a fost o eroare strategică. S-a salvat atunci mecanismul juridic cu prețul golirii lui de conținut emoțional și simbolic. Rezultatul este exact Uniunea de astăzi: o structură hiper-reglementată, dar fragilă în fața crizelor, tocmai pentru că în momentele de cumpănă, cetățenii nu se pot refugia emoțional într-o construcție care a refuzat programatic să își asume un imn, un steag și o deviză în actul său de naștere. În școlile noastre se învață azi istoria Holocaustului, dar nu istoria Europei și a UE. Această concesie cvasi-fatală a blocat transformarea UE într-o comunitate de destin și a lăsat terenul liber pentru ca discursul, nu suveranist, care nu este incompatibil cu federalismul european, ci cel național-populist să recupereze și să monopolizeze ideea de identitate și apartenență. Dacă s-ar pune problema unei inițiative politice concrete pentru relansarea acestui demos european, primul pilon al acestei construcții programatice ar trebui să fie un program educațional civic european unificat, care să aducă istoria și valorile comune în manualele tuturor școlilor din Uniune, formând astfel viitoarea generație de cetățeni europeni. Europeni și români în același timp și sub același raport. O mare vulnerabilitate a sistemelor noastre de învățământ este aceea că educăm elevi care cunosc traumele istoriei naționale și universale, dar care sunt complet analfabeți funcțional în ceea ce privește construcția politică în care trăiesc. Fără o memorie istorică comună și fără înțelegerea procesului prin care s-a clădit pacea europeană, listele transnaționale sau orice altă reformă electorală ar rămâne doar niște mecanisme tehnice golite de sens pentru un electorat nepregătit. UN PROGRAM EUROPEAN DE EDUCAȚIE PUBLICĂ  Un program educațional civic european unificat este primordial din trei mari considerente: a)IstoriaUE ca istorie a reconcilierii, nu doar a instituțiilor. Dacă în școli se predă, pe bună dreptate, istoria Holocaustului ca un avertisment absolut împotriva totalitarismului și urii, lipsește contraponderea sa pozitivă. Istoria integrării europene este povestea singurului antidot de succes aplicat acestor  Ea nu ar trebui predată ca o listă plictisitoare de tratate și directive, ci ca o epopee a reconcilierii franco-germane, a dărâmării Cortinei de Fier și a reconstrucției democratice a continentului. b)Creareamanualului unic de Istorie și civism european. Așa cum s-au încercat în trecut proiecte pilot (precum manualul de istorie franco-german), Uniunea are a se dota cu un trunchi comun de educație civică în toate statele membre, pentru tinerii din România, Franța sau Portugalia  care au nevoie: i. să înțeleagă valorile care îi unesc (statul de drept, drepturile omului, solidaritatea). ii. să învețe cum se iau deciziile care le influențează viața de zi cu zi; iii. să dezvolte o gândire critică față de manipulările național-populiste care exportă toate eșecurile interne către „Bruxelles”, dar și față de propaganda oligarhiei bruxelleze care încearcă să pună în locul unei Europe a păcii, libertății, bunăstării, solidarității, diversității culturale și demnității, o putere fără neam și Dumnezeu, ocultă, lacomă, iresponsabilă, războinică și antinațională. c)Nevoiademocratizării sentimentului de dublă apartenență, la spațiul național și cel  Educația civică nu se face doar în școli, ci și prin experiență directă. Programul educațional unificat ar trebui corelat cu stagii de mobilitate obligatorii sau tabere civice europene pentru toți elevii de liceu, pentru studenții din mediul universitar, dar și pentru seniori. În prezent educația este o competență strict națională. Nu este nevoie, însă, de trecerea ei în sfera competențelor UE pentru a realiza un program de școlarizare și conștientizare privind istoria și viitorul Europei. Este suficientă voința politică a statelor europene de a își exercita suveranitatea în mod inteligent și coordonat pentru a clădi acel demos fără de care Uniunea nu poate supraviețui pe termen lung. Marile salturi în istorie nu încep cu un text juridic rigid sau o organizare birocratică, ci cu o convergență de voințe politice, care, printre altele, în cazul nostru, să respingă atât dogmatismul europenist cât și populismul naționalist.  ÎN LOC DE CONCLUZIE: CINE ARE DREPTUL SĂ RENUNȚE LA UN EVENTUAL DREPT NAȚIONAL DE VETO?    O primă observație care se impune este că modalitatea de vot în UE este stabilită prin tratate și numai prin tratate poate fi modificată; iar tratatele se modifică în cadrul unor conferințe interguvernamentale numai prin acordul unanim al statelor membre. Excepție fac „clauzele pasarelă” care, în cadrul juridic existent, permit trecerea de la sistemul unanimității la cel al majorității calificate, dar asta numai în anumite cazuri și numai prin votul unanim al membrilor Consiliului de profil. Politica externă și de securitate nu face parte dintre aceste cazuri și nici nu ar putea face față întrucât ea nu există în sensul în care cu privire la ea nu se adoptă legislație. Or, dacă nu se adoptă decizii cu caracter normativ obligatoriu, ce să votezi?! Oricum, trecând peste aceste observații, dacă unsprezece state membre ar dori renunțarea la veto, nu ar fi destul deoarece o asemenea hotărâre implică, cu titlu de principiu, unanimitatea. Iar dacă cele unsprezece ar dori să inițieze o cooperare consolidată, aceasta nu se poate realiza în domeniul politicii externe care prin natura ei, așa cum am demonstrat anterior, este ori comună ori nu este deloc. În fine, modificarea procedurii de vot nu poate face obiectul unei directive a Comisiei, întrucât tratatele nu i-au conferit o asemenea competență și ele nu pot fi amendate prin directivă. Dacă ne ducem la nivel național, cu referire la România, competența de a negocia și a conveni asupra renunțării la dreptul de veto în cadrul procedurilor de...

Liviu Man despre banii neoprotestanților americani care-au finanțat userismul anticreștin. Filiera...

Autor: Oana-Medeea Groza În emisiunea „CE-I ÎN GUȘĂ, ȘI-N CĂPUȘĂ”, moderată de Cozmin Gușă la Radio Gold FM, jurnalistul Liviu Man a pus sub lupă...

Marius Ghilezan despre victoria AfD în alegeri, consecințele revenirii naționalism-suveranismului nemțesc!

Autor: Oana-Medeea Groza Jurnalistul Marius Ghilezan a analizat, alături de moderatorul Cozmin Gușă, în noul sezon al emisiunii „CE-I ÎN GUȘĂ, ȘI-N CĂPUȘĂ”, rezultatul alegerilor...

Urmăreşte-ne

23,188FaniÎmi place
4,892CititoriConectați-vă
67,100CititoriConectați-vă

Din categorie

spot_img