Autor: Marius Mărgărit
Legea străzii spune că dacă tot trebuie să ți-o dai cu unul mai mare și mai tare, cu jupânul care te-a tot ciufulit, singura șansă e să îi dai primul un neveu’, poate îl pui la pământ și nu se mai ridică.
Hai să fim sinceri: chiar așa simțeam cei mai mulți înaintea meciului cu Olanda! Da, batavii nu mai sunt ce au fost, nu mai au individualități de talie mondială, dar dacă citeai cifrele înainte de meci te înfiorai: un lot de 8,8 ori mai valoros, iar noi o singură victorie din 14 întâlniri.
Zidul galben cu speranțe tricolore a dat tonul în tribune. Am început tare, un sfert de oră i-am surprins, căutând acea lovitură-surpriză care să-i descumpănească. Ne-au lovit tot ei, Ianis a sângerat.
Iar apoi Olanda a pus piciorul în prag, undeva la 30 de metri de poarta noastră, învățându-ne ce înseamnă fotbalul chinuit, în care nu mai atingi mingea și nu mai poți să treci de centru. Iar cifrele, de data asta reale, pe gazon, au fost la fel de zdrobitoare: 39%-61% posesie, 5-24 la ocazii, 1-6 la șuturi pe poartă, 4-13 la cornere etc. Și 0-3 pe tabelă.
Fiindcă uneori, în fotbal, nu ajunge doar să vrei, să dai tot ce poți sau să crezi asta, ci cât poți. „Galbenii” au cântat la greu pe străzi, la terase, în tribune. Au cântat și la 0-2. Dar olandezii au cântat la sfârșit.
România dădea semne încă de la meciul cu Slovacia că e în pierdere de energie. E greu când Drăgușin încearcă să facă ce trebuia să facă Ianis sau Stanciu, adică să verticalizeze, chiar și cu prețul unor pase greșite. Dar nu mai poate să-și ducă treaba la sfârșit, cum s-a întâmplat la golul doi.
Al treilea a fost doar o altă pedeapsă. În mijlocul careului nostru era aruncată o pereche de adidași, ca un prosop pe care fanii români l-au aruncat încercând, inclusiv așa, să oprească tăvălugul, să-i protejeze cumva pe ai lor.
Iar la final, deși era 0-3, suporterii i-au aplaudat pe băieți, cântându-le că sunt mândri de ei.
Până la urmă ce rămâne, care e marele câștig după acest Euro în care Generația de suflet a egalat „optimea” Generației de aur la ediția din 2000? Dacă ar fi să fiu cârcotaș, aș zice că după adversari, „bătrânii” au fost chiar puțin mai buni. Dar n-o să fiu 🙂
Rămâne încă o poveste frumoasă, care am fi vrut să mai aibă măcar un capitol. Și mai ales această îmbrățișare imensă între suporteri și echipă. Ei, cei din teren, aveau nevoie de încrederea oamenilor, iar ei, cei din tribune sau de acasă, aveau nevoie de emoții și, după atâția ani, să mai creadă în ceva. Și pentru două săptămâni, am crezut, am visat.
Naționala ne-a dus iar dincolo de speranțe, dincolo de mediocrul și meschinul nostru fotbal. Și ne-a făcut să credem, chiar și când nu credeam. Să nu pierdem asta! Să nu pierdeți asta, băieți! Iubirea, atașamentul, credința asta din tribună e perisabilă. Și numai de voi depinde s-o duceți mai departe.
