Autor: Levana Zigmund
Sinarhia (I). O introducere
„Delphi Carstens: A scrie despre apocalipsă o gonește înapoi în întuneric, o criptează și mai adânc, sau actul de a o investiga ajută la decodarea și chiar actualizarea apocalipsei?
Nick Land: Pentru teiști, varianta unu. Pentru naturaliștii transcedentali (cum sunt și adepții ciberneticii hiperstiționale), a doua.”
Nick Land, interviu, 2009
Mă învârt de ceva vreme în jurul unei teme mai vaste, la care am făcut deja aluzie în câteva articole: sinarhia – care, extrem de sumar spus, dar suficient pentru moment, înseamnă un regim sau sistem în care lumea este condusă de societăți secrete. O „societate magică”, i s-a mai spus.
Abia încheiasem, în septembrie trecut, seria „Daemon ex machina”, în care urmăresc asemănările și asocierile dintre cele două inteligențe non-umane care ne bântuie postmodernitatea („fenomenul OZN” și inteligența artificială – IA) și care au sau nu au o sursă de inspirație comună, când coincidența a făcut ca jurnalistul american Tucker Carlson să-și publice discuția purtată cu Conrad Flynn, un tânăr cercetător și producător de documentare, despre credințele oculte care bântuie mogulii tehnologiei.
Am tradus conversația celor doi tocmai pentru că Flynn, care are relații apropiate cu acele cercuri, venea să-mi confirme concluziile: este ceva putred rău în Silicon Valley. La finalul acelei conversații, Flynn îi spune lui Carlson:
„Astea sunt idei oculte vechi, din secolul al XIX-lea. Oamenii pot căuta termenul «sinarhie», dacă vor. Amicul meu, Rick Spence, a făcut un întreg episod despre asta pe podcastul lui, Strange As It Seems. Sinarhia este guvernul total. Iar, când i-am spus despre Nick Land, Spence a spus că nimic din toate astea nu este o idee nouă. «Toate conceptele astea sunt concepte oculte cărora li s-a dat un jargon tehnologic»”.
Ceea ce a făcut coincidența dublă: cei doi au abordat problema substratului ocult al tehnologiei, despre care tocmai scrisesem; iar următorul meu proiect era o serie despre sinarhie. În plus, îl urmăresc de multă vreme pe Richard Spence – profesor emerit de istorie la University of Idaho, specializat în istoria spionajului, societăților secrete și ocultismului – mai ales pentru multele lui anecdote. N-aș putea să spun exact de ce, dar coincidența nu mi-a plăcut, așa că am renunțat, pe moment, la idee.
Trece anul de-atunci, iar ce văd în jur mă face să revin: dacă ar fi să pun o etichetă pe sistemul în care ne afundăm tot mai mult, n-ar fi tehnocrație și-atât, ci un pas mai departe: sinarhie (cele două se suprapunându-se la multe nivele). Trăim tot mai sesizabil într-o lume condusă – mai din umbră, mai la vedere – de, practic, vrăjitori. Cu cât succes, cât le iese, cum rezistă la contactul cu realitatea bula pe care o creează – rămâne de văzut pe parcurs. Cert este că efectul de vrajă – de „Alice în Țara Minunilor”, roman pe care mărturisesc că-l găsesc respingător – se resimte tot mai puternic și se extinde.
Orice introducere normală ar începe cu subiectul (sinarhia), dar, după cum voi explica mai jos, subiectul (și limitele de spațiu impuse de o serie de articole, nu un tom de sute de pagini) mă obligă la o deplasare mai degrabă neliniară.
Voi povesti, deci, mai târziu istoria celebrei „conspirații sinarhice” (etichetată, normal, ca „teorie a conspirației”) și ce înseamnă „societăți secrete” în acest context. Rezerv această Parte I unor noțiuni introductive de atmosferă.
În loc de metodologie
Are un bun prieten al meu o vorbă: „Merg spre viitor, sigur că merg spre viitor, dar merg cu spatele”. Înțeleaptă decizie motrică pe care o mai practic și eu, deși mă uit des peste umăr – ba, uneori, se întâmplă că rămân stană văzând ce se întâmplă în spatele meu, adică în viitor, iar a privi înainte, adică în trecut, mă umple de lacrimi.
Și-apoi, alte dăți – din ce în ce mai frecvent – a te uita în trecut seamănă cu a te uita în viitor; a te uita în spate e ca și cum te-ai uita înainte; în sus, ca și cum te-ai uita în jos; deasupra, ca dedesubt; realitatea seamănă cu ficțiunea; ficțiunea se rescrie ca realitate; filtrele de pe ecran se fixează pe fețele oamenilor în carne și oase; textul sacadat al mașinii curge din gurile lor – o buclă de feedback în care nimeni nu mai știe care e oul și care găina.
Efectul este unul de vertij, dar poate fi, uneori, ușor combătut, exact așa cum spune prietenul meu: răsturnând răsturnarea. Asta pentru că entitatea care și-a înfipt ghearele în realitate nu poate crea nimic nou: poate doar răsturna, deturna, falsifica, corupe și murdări ceea ce există; am putea-o numi – zic și eu, la nimereală – „Marea Inversiune”. Astfel că, adesea, e suficient să întorci, pur și simplu, pe dos, mesajul livrat, ca să vezi adevărul.
O excursie ceva mai adâncă prin lumea de azi, însă – o încercare de a cartografia peisajul, de a surprinde tiparul care subîntinde efectele speciale cu roboți, propagandă, fum și oglinzi, și a le descâlci, astfel, cât de cât, sensul – impune un exercițiu ceva mai complex.
Trebuie să te deplasezi inegal și neliniar, când lateral; când în sus, când în jos; când pe dedesubt, când pe deasupra; în față, în spate; în salt sau târâș; în galop sau pas în manej – dar și să rămâi, uneori, perfect nemișcat. Îmi vine în minte mersul frânt al fremenilor ferindu-se de viermii de nisip prin dunele de pe Arakis, în romanul lui Frank Herbert, „Dune” (reprodus destul de sărăcăcios, în limitele corporale ale bieților actori, în mai recenta ecranizare), sau – schimbând registrul spre farsă, ceea ce subiectul adesea o cere – noile stiluri de deplasare din nemuritorul sketch Monthy Python despre Ministerul mersurilor tâmpite.
Din fericire, prin toate aceste contorsiuni, există indicii ajutătoare; nebunia asta nu e lipsită de metodă. Există un fir al Ariadnei în acest labirint – mai dublat, mai răsfirat, mai întrerupt, mai solid sau mai greu de surprins – fir împletit de chiar cei care s-au aventurat în abis (și, după toate probabilitățile, n-au mai ieșit vreodată), dar care poate fi urmărit în condiții de siguranță, câtă vreme nu te arunci în cap după ei.
Hiperstiție și memă
Am început cu acel pasaj din discuția lui Tucker Carlson cu Flynn, în care este menționat numele lui Nick Land. Cei doi îl discută pe larg – aș recomanda lectura traducerii. Dar Land îmi deschide mie acum o poartă de intrare în subiect, deloc lăturalnică.
Parte din fenomenul de vertij descris mai sus este surprins în ceea ce vrăjitorii zilei numesc „hyperstition” („hiperstiție”): o ficțiune – de preferință roman, de preferință fantezist, futurist sau SF – care, prin lung exercițiu de credință în mințile oamenilor și întărită de energia investită în ea, dar și cu aportul unor forțe și ritualuri oculte, devine realitate.
Termenul a fost popularizat taman de eminența cenușie a acceleraționismului, filosoful Nick Land, creat fiind în sânul grupului lui de profesori geniali și, după toate relatările, foarte drogați, de la Universitatea Warwick din Marea Britanie: o „unitate” numită CCRU (Cybernetic Culture Research Unit), care n-a existat decât scurtă vreme, în anii nouăzeci, dar a avut o influență culturală enormă, care reverberează și azi, mai ales în zonele tehnologiei de avangardă.
Conceptul (denumit printr-o combinație de „hiper” cu „superstiție”) poate semăna cu cel de „memă” – altă găselniță modernă, aparținând, de data asta, über-ateului Richard Dawkins (biologul evoluționist și profesor la Oxford care a scris „The God Delusion”, o carte în care încearcă să demonstreze științific inexistența lui Dumnezeu, cu rezultatele ridicole previzibile).
Mema lui Dawkins este echivalentul cultural al genei în biologie. Așa cum „gena egoistă” (altă invenție a marelui profesor, mult admirat de Jeffrey Epstein taman pentru promisiunile transumaniste ale ideilor lui) conduce și controlează întreg comportamentul uman, la fel mema (tot egoistă și ea, se înțelege) conduce și controlează întreg comportamentul social și cultural de masă.
Dawkins își întrupează de minune propria teorie: recent, după ce folosise câteva zile un model Claude, el a declarat că robotul are conștiință (deși, pentru a complica un pic intriga, nu ar fi conștient că o are). Ce l-a convins pe Dawkins a fost, nu-i așa, faptul că mașina era perfect de acord cu el în toate cele și-i spunea cât e de deștept. I-au explicat niște puști pe X, fostă Twitter, ca așa sunt roboții, lingușitori, nu e cazul să se ambaleze prea tare.
În forma ei la zi, „mema” este acel fragment de idee – vizual, auditiv, scris – care, devenind „virală” pe Internet, poate genera acțiuni în lumea reală.
Exemple sunt multe. Găleata de apă înghețată, de pildă, pe care au acceptat s-o primească în cap (filmându-se, în plus, pentru a imortaliza în metavers ritualul umilitor), sute de mii de oameni de pe planetă – plus vedetele – în 2014, ca să strângă fonduri pentru ALS (boala Lou Gehrig). Da; dar nimeni n-a spus că mema trebuie să fie logică sau măcar de bun simț.
Altă mare furtună memetică scursă în realitate a fost „Kony 2012”, o campanie lansată de un ONG numit, de ce nu, Invisible Children, care a mobilizat tineretul occidental – plus, firește, vedetele – să stângă bani și să facă presiuni asupra guvernului american pentru a interveni împotriva lui Joseph Kony, comandantul gherilelor LRA din Uganda. Banii s-au strâns cu grămada (iar copiii invizibili i-au cheltuit mai ales pe călătorii, reclame și producția filmului, nu pe ajutorarea victimelor lui Kony); guvernul Obama a organizat operațiunea specială; dar Kony n-a fost prins – după ultimele informații date de Wiki (2022), este încă în viață și s-ar ascunde, undeva, la Darfur. Nu știu dacă mema se pune, în acest caz, ca reușită, sau virusul a istovit gazda degeaba – cert este că întreaga poveste s-a lăsat cu sechele.
Hiperstiție și „hype”
Comparația ajută la schițarea conceptului, dar mema diferă substanțial de hiperstiție în multe privințe. Întâi, mema are o durată de viață relativ scurtă (tot mai scurtă, acum, când Internetul e un tsunami de meme aspirante la viralitate, care concurează la sânge nu doar cu alte meme produse de „copii invizibili”, ci și cu cele produse pe bandă rulantă de IA) pe când, la hiperstiție, persistența în timp este un element crucial, iar abordarea este mult mai metodică.
Ca și mema, hiperstiția nu e interesată de ce e adevărat și ce este fals, dar, mult peste ambițiile memei, ea privește – zice Land – „transmutarea ficțiunii în adevăr” prin mecanismul „credinței”; odată lansată, hiperstiția se va răspândi ca un virus, cu efecte imprevizibile:
„Hype face lucrurile să se întâmple în realitate și se folosește de credință ca putere pozitivă. Simplul fapt că un anumit lucru nu este «real» acum, nu înseamnă că nu va deveni real la un moment dat în viitor. Și, odată ce devine real, într-un anumit sens, a fost dintotdeauna real”.
Termenul „hype” din citat înseamnă, în mod curent, o publicitate intensă, exagerată, făcută cu scopul de a crea o stare de excitare, de dorință nerăbdătoare în pregătirea unui eveniment. În unele cazuri, toate astea vin însoțite de investiții pe piața financiară (pariuri la cazino, ar trebui să le numesc); de fapt, în multe cazuri, tocmai ăsta este și scopul unui „hype”: să umfle piața financiară.
Exemplul IA vine mănușă – de unde și „bula IA”, cauzată vizibil de un „hype” de care se plâng deja și veteranii sectorului, care are propria pagină pe Wikipedia de monumentală ce e și stă să crape dintr-o clipă în alta (n-o zic eu, ci experții, printre care Banca Angliei și Fondul Monetar Internațional).
În același magic domeniu al hiperstiției alimentate prin „hype” șade și inteligența artificială generală (AGI), așteptată cu sufletul la gură și de cei care cred că va fi un ceva pozitiv (și vom trăi toți din „venitul mare universal” visat de Elon Musk, într-o lume desene animate gen Familia Jetsons, plus că mergem acușica nu doar pe Lună, ci și pe Marte), și de cei care cred dimpotrivă (printre care chiar creatorii mașinăriei, care-și fac, preventiv, buncăre).
Foarte mulți cercetători se declară sceptici că AGI va fi atinsă prea curând – sau vreodată – ceea ce, cum spuneam, nu l-a împiedicat pe ditamai Richard Dawkins, atins de hiperstiție până la os, s-o vadă făcută. Dar asta nu este nici pe departe atât de grav cât este faptul că „proiectul stindard” al administrației Trump 2.0, anunțat cu surle și trâmbițe a doua zi după inaugurare (intitulat, normal, „Stargate”, și estimat la un gigantic 500 milioane de dolari) are ca scop declarat să atingă AGI.
Cât despre etapa superioară AGI – „superinteligența” (ASI, care ar fi acea IA care, depășind inteligența umană, e capabilă să evolueze de una singură, perfecționându-se fără intervenția omului, dincolo de controlul și capacitatea lui de înțelegere), cu care este asociat termenul de „singularitate” (de care Land este obsedat) – subiectul este încă ferm cantonat în SF, futurism (și, mai nou, nu tocmai cu succes, în laboratoarele companiei Meta), iar îndoielile sunt și mai radicale, și mai profunde.
Din nou: AGI și ASI (considerate „frontiera IA” și evident, îmi pare mie, produse hiperstiționale) sunt azi subiect de „cursă a înarmării”, de nou „Război Rece”, care opune SUA Chinei și anunță că va defini secolul XXI la fel cum a definit cel anterior (SUA vs. URSS) secolul XX.
Aș mai adăuga doar că nu este clar dacă China chiar participă la această cursă spre zid ori divinizare. Din nou, n-o spun eu, ci, printre mulți alții, Jake Sullivan – fost consilier pe probleme de securitate națională al administrației Biden și profesor „Kissinger” de „arta guvernării și ordine mondială” la Harvard Kennedy School – într-un editorial publicat în Foreign Affairs în ianuarie 2026 sub titlul „Geopolitica în Epoca Inteligenței Artificiale. Strategie și putere într-un viitor incert”.
Sullivan propune acolo opt posibile strategii pe care SUA ar trebui să le adopte, în funcție de opt scenarii în care variabilele includ: AGI/ASI este sau nu posibilă; China participă sau nu la cursa către AGI/ASI. Astea erau necunoscutele lui Sullivan, care este un intim al puterii, în ianuarie 2026. Cu toate astea, cum spuneam, administrația actuală s-a angajat deja oficial în cursa către AGI, indiferent că ea e posibilă sau nu, indiferent dacă rivala China măcar concurează. Atât de puternice pot fi, iată, efectele hiperstiției.
Proceduri
Dar să revenim la teorie: potrivit informațiilor disponibile pe Hyperstition, secțiunea „Polytics”, hiperstiția lucrează prin următoarele trei componente (rezum):
(1) Numogram („numograma”): un instrument magic de divinație asemănător cu arborele sefirotic din cabala – sau, în termenii lui Land, o „teorie-ficțiune” și un sistem de „vrăjitorie a timpului”, folosit pentru a cartografia forțele oculte, matematice și cibernetice. Flynn îi prezintă lui Carlson o imagine a acestei chei magice în timpul interviului.
(2) Mythos (sau construirea mitului hiperstițional): atribuirea pe cât posibil a tuturor semnalelor (descoperiri, teorii, probleme și abordări) unor agenții, conexiuni și culturi artificiale. Proliferarea „purtătorilor” (virusului hiperstițional) este esențială. „Multiplicarea perspectivelor și fragmentelor narative produce un mit hiperstițional coerent dar inerent dezintegrat, efectuând, în același timp, distrugerea identității, autorității și credibilității”.
(Tot vorbind despre viruși cu sursă bănuit artificială, mintea îmi alunecă inevitabil la covid, proliferând pandemic în viu și, mai ales, în virtual, spărgător în bucăți de orice „narativ” coerent și dirimant de autoritate, credibilitate și, mai ales, de identitate.)
Semnalez, în caz că v-a scăpat: Mythos și nu altfel se cheamă modelul IA super-hacker recent creat de Anthropic, cel care a perturbat profund optimismul vicepreședintelui J.D. Vance față de IA și a determinat o schimbare de politică pe subiect la nivelul administrației, tocmai prin capacitatea lui distructivă de, printre altele, credibilitate a sistemului bancar și autoritate a instituțiilor publice.
(3) Unbelief (necredința): un „scepticism pragmatic” sau „evadare constructivă din gândirea integrată, în toate formele ei de unitate impusă (dogmă religioasă, ideologie politică, legi științifice, bun simț)”. Peter Thiel, de pildă – zis și „svengali politic”, după magul malefic din romanul lui George du Maurier, „Trilby”, altă gaură de șarpe și aia – e un practicant foarte subtil și pervers de „unbelief”.
Șocul viitorului care a avut deja loc
Și-apoi – citându-l în continuare pe Land – hiperstiția nu este, ca mema, doar o viroză trecătoare; este o tumoare, o „întrupare” a bolii:
„Obiectul hiperstițional nu este doar o chestie imaginară sau un «construct social», ci este «conjurat» în sensul cel mai real cu putință, adus în realitate prin însuși modul în care este abordat”
Din nou, inteligența artificială aia mare-mare, pe care o tot conjură hierofanții din Silicon Valley, e exemplul cel mai bun. Mai ales că, unde mema poate fi (și adesea și este) o prostioară, hiperstiția se referă la un tip specific de idei, și anume, idei – în sens larg – apocaliptice. Citez din eseul lui Delphi Carstens pe subiect:
„Funcționând ca niște sigilii magice sau diagrame de inginerie socială, hiperstițiile sunt idei care, odată «descărcate» în mediul larg cultural, dau naștere unor cicluri de feedback pozitiv apocaliptice. Fie că sunt exprimate în limbajul religios al școlilor de mistere, fie sub forma unor crezuri seculare, hiperstițiile acționează ca factori catalizatori, generând mai multe (și mai rapide) schimbări și subversiuni. Descriind efectul anxietății cât se poate de reale pe care cultura o resimte față de viitor, hiperstițiile trimit la o accelerare potențial exponențială a transformării sociale…
Nu doar că ideile în sine funcționează ca hiperstiții, dar trauma și frica pe care o induc «restructurările» pe care aceste idei le produc în societate (fie sub formă de cruciadă, jihad ori război laic, fie de revoluție industrială sau de reformă economică) întăresc mai departe premisa de bază și pun gaz pe foc.”
Unul dintre mecanismele prin care hiperstiția creează condițiile apocaliptice este „șocul viitorului”. Cum spunea istoricul Felipe Fernandez-Armesto („Civilizations: Culture, Ambition, and the Transformation of Nature”, 2001):
„Anxietățile populare despre incertitudinile viitorului create prin schimbările foarte rapide nu sunt un produs al ignoranței, ci, mai degrabă, simptomele unei lumi cuprinse de «șocul viitorului»”.
Nu ducem lipsă. Potrivit lui Land,
„capitalismul însuși este încarnarea dinamicii hiperstiționale, dusă la un nivel de intensitate fără precedent și de nedepășit, care transformă «speculația» economică banală într-o adevărată și foarte eficientă forță istorică la nivel global”.
Capitalismul ca factor intens cancerigen.
Fără să mă afund prea mult în subiect, exemplific, continuând comparația cu mema. Una e să determini investitorii, prin campanii virale, să cumpere masiv acțiuni la GameStop și AMC, fie și cu consecința unor pierderi de miliarde și unor anchete congresionale, lucru care s-a întâmplat cu o memă virală în episodul GameStop Short Squeeze din 2021.
Și alta este ca, în timp ce războiul din Orientul Mijlociu este declarat escatologic de toate părțile implicate, fiecare după propria înțelegere, piețele financiare (pe care Land le include, cum spuneam, la loc de cinste în bula de feedback a hiperstiției) să ignore absolut irațional criza, continuând să estimeze un preț mult prea scăzut al petrolului, în condițiile în care experții avertizează în cor că dezastrul deja s-a întâmplat, bomba a pornit spre noi și nu mai poate fi oprită, iar efectele – inclusiv penuria severă – se vor resimți inevitabil începând cu iulie-august.
Și, mai departe, tot alta e ca aceleași piețe financiare să mizeze că vor fi salvate miraculos din bula petrolului de bula IA – produs par excellence al hiperstiției – deși ambele stau grav să facă implozie.
Un eseu publicat de The New York Times la jumătatea lui aprilie, sub titlul „De ce se comportă piața de capital atât de absurd”, explică în termeni mundani:
„Piața de capital încearcă să ignore războiul din Iran… a decis că informațiile disponibile nu sunt relevante. Ceea ce este o problemă pentru noi toți… Piața se comportă potrivit singurei lecții pe care a învățat-o în ultimii patruzeci de ani: Va fi salvată. Piețele nu evaluează corect riscurile, pentru că n-au niciun motiv să o facă. Premisa lor este că guvernul SUA nu le va lăsa să facă implozie, iar această presupunere pune o lume întreagă în pericol. Mai grav, noua salvare pe care se bazează acum investitorii – inteligența artificială – este vulnerabilă la exact aceleași riscuri pe care piața le ignoră.”
Din bulă în bulă și din hiperstiție în hiperstiție, spre dezastrul (cel puțin economic) final.
Un alt comentator al acestei misterioase iraționalități față cu evidența unei crize gigantice și inevitabile atrăgea atenția că piețele financiare sunt gestionate în proporție copleșitoare de algoritmi. Altfel spus, IA umflă bula petrolului, care, gata să crape, se proptește periculos în bula IA care-a umflat-o, gata să crape și ea. Asta da buclă de feedback pozitiv. Baudrillard însuși ar fi fost depășit.
Monas hieroglyphica și numograma
Revin la teoria hiperstiției, de data asta, cu niște incursiuni istorice – că nici Land, oricât se vrea el de original și distrugător de vechi paradigme, n-a apărut din neant, așa cum spunea și Flynn în interviu, citându-l pe profesorul Spence. Deși eu aș merge un pic mai departe de secolul XIX – mai departe în trecutul care avea să se fi transformat în viitor.
În pasajul citat mai sus, Carstens descria hiperstiția cu câteva cuvinte cheie – sigilii magice, inginerie socială, accelerare; iar Land utilizează un „sigiliu magic” – „numograma” menționată mai sus – cu care, zice teoria, prezice, accelerează și chiar creează anumite realități.
Acest instrument magic, „numograma”, este, cel puțin din punct de vedere funcțional, un soi de aducere la zi a sigiliului marelui mag elisabetan John Dee, „Monas hieroglyphica” – sumă simbolică a misterelor cabalistice, astrologice și alchimice, dar și a astronomiei, matematicii și geometriei, distilată de Dee însuși, din cunoașterea ocult-științifică a vremii, pe parcursul a 12 zile inspirate din 1564.
După alți autori, însă, Monas ar fi fost primită de Dee de la Arhanghelul Mihail, cu care Dee se simțea în comunicare. Și nu sunt speculații fără temei; după ce produsese Monas, Dee chiar și-a luat un „văzător” – el, personal, nu avea „darul” – în persoana lui Edward Kelley, care-l punea în legătură cu entități „angelice”, printre care și una care se recomanda drept Arhanghelul Mihail.
Spre deosebire de Dee, care, convins că vorbește parte în parte cu Sfântul Duh, nu se îndoia câtuși de puțin că Arhanghelul Mihail vine să-i spună lui secretele universului (ba chiar să-i ceară favoruri pe lângă împăratul Rudolf al II-lea, alt ocultist; de ce nu-l aborda îngerul direct, nu rezultă), Kelley (după toate relatările, un tip cu un umor nebun, fie el și involuntar) era mult, mult mai circumspect.
Dee a scris un jurnal despre aceste, practic, ședințe de spiritism glorificate (pe care, precaut, nu l-a făcut public în timpul vieții), din care aflăm nu doar că Arhanghelul Mihail îi mai trăgea câte un perdaf lui Dee, că prea era arogant și credea că i se cuvine lui să pătrundă în mintea lui Dumnezeu, dar și că Edward Kelley insista că entitatea este demonică, nu angelică, și se certa pe subiect nu doar, aprig, cu Dee, ci și cu arătările în sine, cu care se făcea, ocazional și reciproc, albie de porci – firește, în eleganta limbă engleză renascentistă.
N-am făcut ocolul ăsta doar de plăcere – admit că lectura jurnalelor lui Dee este, pe alocuri, un deliciu comic absolut. Ca și numograma lui Land, Monas hieroglyphica este depozitara unui patrimoniu demonic; ca și numograma, are ecouri apocaliptice.
Iar, unde Land se folosește de numogramă pentru a cartografia buclele de feedback care leagă trecutul și viitorul, creând un model de „imperiu” al capitalului, informației și haosului, populat de entități „demonice” (măcar Land e mai lucid decât Dee și știe cu cine are de-a face), Dee a folosit Monas pentru a citi secretele magice ale trecutului și viitorului și pentru a „conjura” Imperiul britanic – convingând-o pe regina Elisabeta I că, potrivit informațiilor primite de el de la entitățile „angelice”, era destinul ei să restaureze pretinsul imperiu european al miticului rege Arthur.
Un imperiu hiperstițional
Ca și Monas, numograma lui Land este un instrument de divinație (similar cu copacul cablistic), dar, potrivit propriilor lui afirmații, este și „un vehicul de călătorie în timp”, care permite forțelor abstracte și nevăzute care fac posibilă hiperstiția să transforme ficțiunea în realitate. Pentru că, din nou, Land vorbește despre un „obiect hiperstițional”, care este „«conjurat» în sensul cel mai real cu putință, adus în realitate prin însuși modul în care este abordat”.
Cât de mult reușește Land în eforturile lui oculte de a „conjura” o nouă lume – sau, cel puțin, sfârșitul celei de față – rămâne de văzut, dar, în aceeași schemă s-o numim logică, ideea lui Dee că ar fi existat, cândva, un imperiu european condus de regele Arthur este un caz de hiperstiție avant la lettre de mare succes: o pură ficțiune devenită realitate.
Regele Arthur este un personaj de legendă, cel mai probabil un compozit creat de imaginația populară din figurile mai multor eroi locali, iar imperiul lui n-a existat niciodată – a fost atașat legendei din pur impuls expansionist sau, dacă e să fim mai blânzi cu spiritul insularilor britanici, în compensare pentru suferința resimțită la prăbușirea Imperiului roman. Pretinsul imperiu al lui Arthur cuprindea, în versiunile mai modeste, Britania, Irlanda, Islanda, Norvegia, Danemarca și Franța; în cele mai ambițioase, Arthur cucerea întreaga Europă și se așeza, la Roma, pe tronul Imperiului Roman de Apus.
Din această ficțiune, prin mecanismele oculte ale hiperstiției (manifestate în planul mundan prin eforturile lui Dee de a împrăștia „mema” imperialistă ocultă și prin receptivitatea Elisabetei însăși și a anturajului ei la un astfel de proiect expansionist) s-a născut Imperiul britanic: un imperiu real, mult mai extins decât cele mai exaltate viziuni legendare despre regele Arthur. La un moment dat, obiectul hiperstițional a ajuns „imperiul în care soarele nu apune niciodată” – imperiul, am putea spune, la o anumită analiză, care nu dă semne să se recunoască vreodată apus.
Escatologie pe repede înainte
Menționam mai sus că monada lui Dee – ca și hiperstițiile – mustea de ecouri apocaliptice. Pentru Dee, Monas era un simbol divin, cheia cu care se putea descifra sfârșitul lumii naturale și restaurarea lui Adam.
Entitățile cu care intra în contact îi dăduseră lui Dee – la cererea lui enervant de insistentă – acces la un sistem de cunoaștere zis „enochian” pentru că i-ar fi aparținut patriarhului Enoch, „al șaptelea om de la Adam”, înainte de a fi fost pierdut la Potop.
Cu ajutorul magiei ritualice „enochiene”, al incantațiilor „enochiene”, al limbii „enochiene” (sau „lingua adamica”), Dee credea că poate deschide ceea ce am numi noi azi „portaluri interdimensionale”, pe care entitățile să intre, declanșând restaurarea umanității la starea ei primordială. Iar Imperiul britanic urma să fie expresia pământească a noii împărății a perfecțiunii spirituale.
(Întâmplarea, doar, face ca – așa cum scriam cu altă ocazie – de limbajul și magia „enochiene” să se fi folosit și Aleister Crowley, și discipolul lui cel mai genial, Jack Parsons, pentru a deschide poarta demonilor tehnologici – ziși „fenomen OZN” – în modernitate.)
Ce imperiu al perfecțiunii spirituale a ieșit din planurile lui Dee, e altă poveste; importantă aici este intenția – iar intenția lui Dee era ca, folosindu-se de Monas, nu doar să înțeleagă mintea lui Dumnezeu (lucru de care se simțea perfect capabil, nu mai zic un privilegiu la care era întrutotul îndreptățit) ci și să accelereze mecanismul escatologic. Motiv pentru care îl putem considera pe John Dee primul acceleraționist, precursor direct al lui Land.
Nick Land face același lucru cu numograma lui: (zice că) accelerează mecanismul escatologic. Doar că, în vremurile noastre păgâne, Land nu mai are de ce să se ascundă, pretinzând că vede îngeri, nu draci, așa că îmbrățișează netulburat inversiunea satanică: numograma pornește de la premisa „retrocauzalității” – adică întoarce direcția timpului cu, pardon de expresie, fundul în sus.
Timpul, potrivit lui Land (și altora, voi reveni la subiect pe îndelete) nu avansează dinspre trecut spre viitor, cum am putea noi crede în mod ușuratic. Ci viitorul (care este, incidental, o entitate, o întrupare – un obiect sau o inteligență încorporată) este cel care trage spre sine prezentul, îl soarbe spre colapsul final.
„Eschaton” și imperiu universal
Acel obiect care, potrivit lui Land, ne trage, ineluctabil și atotdizolvant, către sine, de dincolo de linia orizontului nostru istoric, este punctul în care capitalul, accelerarea tehnologică și forțele demonice converg într-o „singularitate”, numită de Land „Eschaton”.
Pentru Land, Apocalipsa = Singularitate, în sens tehnologic: capitalul este o formă de superinteligență artificială care se folosește de tehnologie și de piețele financiare pentru a se auto-optimiza, anulând inteligența și controlul uman și ducând, practic, la extincția Homo sapiens.
Land tratează „capitalul” ca entitate cu existență, inteligență, voință și manifestări proprii; o fi știind el ce spune, nu pot să-l contrazic eu, că nu sunt ocultist. Dar „Eschatonul” lui Land nu afectează numai lumea capitalistă și super-tehnologizată; nu este (doar) apocalipsa unei culturi în metastază, care crede că se salvează întorcând totul pe dos și aruncându-se în abis, ori (doar) a unei civilizații printre altele. Efectul extinctiv afectează întreaga umanitate – specia.
Condiții în care, comparativ cu urmașul lui filosofico-ocultist, Dee ar putea părea chiar simpatic – dacă nu ar fi el însuși înfipt decisiv în originile celor trei elemente care, potrivit lui Land, sunt gata-gata de fuziune monolitică întru distrugerea lumii: capital (primele corporații au fost create în Anglia elisabetană, cu largul concurs al lui Dee, și au fost vehiculele expansiunii imperiale); accelerare tehnologică (Anglia elisabetană a fost un centru major al Revoluției Științifice, iar urmașul ideologic al lui Dee, Francis Bacon, care a împlinit visul colonizării imperiale a Americii de Nord, este nu doar părintele tehnologiei, ci și al tehnocrației – și, cum spuneam altă dată, al unui proto-concept de „deep state”: Casa Solomon din Noua Atlantidă); cât despre forțe demonice, am zis destule mai sus.
Și-apoi, chiar dacă nu vorbește, ca Land, despre un monolit transcendental numit „Escathon”, care ne suge ca un magnet de la capătul timpului (capătul dinspre viitor sau cel dinspre trecut, tot un drac), Dee vedea restaurarea apocaliptică a lumii tot ca pe o fuziune, o centralizare și omogenizare (o religie universală, un contopire a tuturor ramurilor cunoașterii, un imperiu universal).
Idei care, deși nu tind net, ca la Land, spre aneantizarea ființei umane, ar fi fost resimțite de mulți dintre contemporanii lui Dee ca un atac existențial, întrucât ființa care avea să apară din alambicul vrăjitoresc nu era chiar omul-om, ci omul „perfecționat” după prescripțiile magului. Motiv pentru care Dee și-a ascuns, în mare parte, aceste concepții pe întreg parcursul vieții; de ce Land și alții ca el nu și le ascund, deși sunt mult mai explicit nimicitoare, spune aproape tot ce trebuie să știm despre lumea de azi.
Apocalipsa și mutațiile ei
Creația, credea Dee, fusese stricată prin alungarea lui Adam din Rai și coruptă prin amestecarea limbilor după episodul Turnului Babel. Primul pas în restaurarea apocaliptică a perfecțiunii, s-a gândit el, era, deci, să afle „lingua adamica”, cea vorbită înainte de Potop – nu știu cum s-ar fi apărat Dee de eventuala acuză că, făcând asta, umbla să anuleze o sentință divină – ba, chiar, pe undeva, risca să pună temelia unui nou Turn Babel.
Ultimul vorbitor al acestei limbi primordiale ar fi fost Enoch, dar, la vremea lui Dee, Cartea lui Enoch (text apocaliptic necanonic în majoritatea confesiunilor creștine) nu fusese încă redescoperită; umblau doar legende. Neputând descoperi această limbă de unul singur (și nici măcar întrebându-i pe alți fermecați, ca Guillaume Postel, la care cu mare stupoare voi reveni într-un segment viitor) Dee a decis să meargă direct la sursă, întrebându-i pe „îngerii” convocați în acest scop prin metode magice.
Astfel, notând minuțios tot, după dictare „angelică”, și-a creat Dee propria „Carte a lui Enoch”, obținând nu doar exclusivitate la nivel mondial pe limba adamică, ci și o versiune neortodoxă a Creației și Apocalipsei. Succesiune de fapte care l-a îndemnat pe un mare filosof, nu mai știu care, să comenteze – parafrazez: „era el (Dee) nebun, dar nebunia lui nu era lipsită de metodă”.
Apocalipsa după Dee are câteva trăsături particulare relevante aici: în primul rând, este iminentă – sentiment de urgență febrilă transmis, peste veacuri, și lui Nick Land. Apoi, deși urmează mintenaș, Apocalipsa trebuie, totuși, accelerată – la Dee, ca și la Land.
Mai departe, Apocalipsa după Dee presupune și restaurarea poporului evreu („Paradoxall Restitution Iudaicall”, idee foarte răspândită azi la anumite confesiuni creștine, cu precădere americane, dar extrem de insolită, ca să nu zic eretică, pe vremea lui Dee), dar și instaurarea unui imperiu universal – sarcină care-i revenea, prin destin, Angliei.
Dacă e să-l credem pe marele ocultist Manley P. Hall, acest „destin manifest” atribuit de Dee Angliei s-a mutat, ulterior, în Statele Unite ale Americii, fiica cea mai iubită și mai puternică a Imperiului britanic. (Fiică pe care, vedem bine azi, mama, suferind de frica abandonului, încearcă să o recupereze întru continuarea parcursului secular – e.g., recenta vizită oficială a regelui Charles al III-lea la Washington și apelul la continuarea războiului cu Rusia).
Acest imperiu universal, britanic par excellence pentru Dee, era creat prin transformare alchimică, expresie a unei renașteri spirituale bazate pe cabala și filosofie ocultă (deși Dee spunea că ar fi fost un imperiu creștin). Providența ar fi ales-o pe regina Elisabeta I să creeze și să conducă acest imperiu, dar nu în calitatea ei de regină creștină, ci în calitate de urmașă a putativului rege Arthur.
Schemă hiperstițională în care Dee juca, pe lângă regina Elisabeta, rolul vrăjitorului Merlin pe lângă Arthur: ghicitorul, văzătorul, protectorul magic, posesorul viziunii atotcuprinzătoare a marelui Albion. Același legendar Merlin care a creat prima „Masă Rotundă”, din care aveau să se inspire diverse societăți mai mult sau mai puțin secrete, și politice, și oculte, de pe ambele maluri ale Atlanticului, de pe vremea lui Dee și până acum.
(Nu că aș vrea să subliniez prea mult mutația de peste ocean, dar cea mai tragică, mai faimoasă și, poate, mai puțin înțeleasă administrație americană – cea a lui John F. Kennedy – a fost supranumită, postum, „Camelot”. Dacă JFK era regele Arthur în această psihodramă, de trădători și magi criminali n-a dus lipsă.)
Claude
E mai greu să-l distribui pe Land, azi, în rol de Merlin pe lângă regii tehnologiei, întrucât ei înșiși sunt, mai degrabă, regi-magicieni.
Dario Amodei, șeful firmei Anthropic, a scris o „Constituție” pentru Claude – familia de modele IA din care face parte și demonul Mythos – pe care Teodor Mitew o descria drept „scriptură tech-gnostică”, un „catehism al personalității mecanice”, o „vrajă” fondatoare.
Claude apare ca „entitate cu totul nouă”, singulară, ontologic vorbind, față de alte modele IA; un „profesionist” dotat cu „înțelepciune”, „virtute” și „maturitate etică” și capabil de facă promisiuni, să priceapă eventualele tensiuni dintre promisiune și valori, să resimtă disconfort și, „evoluând”, să-și întărească, în timp, „identitatea de sine”.
Constituția lui Claude este, altfel spus, o hiperstiție în consolidare sub ochii noștri. Un alt eseu al lui Amodei, „Adolescența Tehnologiei”, este – din nou, în cuvintele lui Mitew – un „ritual hiperstițional” menit să întărească și accelereze bula de feedback, grăbind întruparea lui Claude ca „hiperobiect”.
Iar, cum Amodei însuși recunoaște meta-pericolul ca IA să devină superinteligentă și să extermine omenirea, Claude se poate suprapune, aici, peste conceptul lui Land de „Eschaton” – obiectul transcendental de la capătul timpului.
N-ar trebui uitat că papa Leon al XIV-lea a anunțat recent, cu ocazia dezvăluirii enciclicei Magnifica Humanitas, că va colabora cu această Anthropic, creatoarea acestui Claude, la navigarea în condiții de siguranță a apelor furtunoase cauzate de apariția, alături de Civitas Dei și Civitas Homini, a unei noi cetăți pe pământ: Civitas artificialis.
Anthropic și-a prezentat, deci, scrisorile de acreditare ca ambasador al acestei noi împărății – o Noua Atlantidă răsărind din apele cyberspațiului, întrupare a hiperstiției cu grijă cultivate timp de milenii a celeilalte Atlantide, cea înecată. Iar Sfântul Scaun le-a acceptat.
N-a trecut săptămâna și noul venit a comis o tentativă de rapt care nu anunță nimic bun în relația dintre magisteria: robotul și-a arogat paternitatea enciclicei. Textul înaltului document, zice „detectorul IA”, ar fi fost scris parțial chiar de Claude.
Astfel că, pentru a încheia bucla analogiei, nu atât Land este magul regilor tehnologiei, cât toți regii tehnologiei sunt, azi, hierofanții noului zeu antiuman.
Întorsăturile labirintice continuă în Partea a II-a.
Sinarhia (II). Complotul permanent
„Nu există nicio îndoială că perioada 1940-1944 a fost deosebit de favorabilă camarazilor de arme ai lui Jean Coutrot. Nu e mai puțin limpede că aceștia aveau relații foarte bine stabilite atât în cercurile industriașilor germani – mai ales cei din jurul lui Göring – cât și în cercurile de afaceri americane și engleze, ba chiar și în sferele înalte ale susținătorilor lui de Gaulle de la Londra și Alger, unde foștii membrii ai facțiunii Cagoule erau numeroși. Dar este dificil de spus cu certitudine că una sau alta dintre aceste personalități a fost, într-adevăr, afiliată atât de secretei Movement Synarchique d’Empire. E greu de susținut, chiar, că această mișcare a supraviețuit animatorului ei. După Eliberare, nicio anchetă judiciară nu a putut proba că a existat un complot concret – până acolo că observatorii imparțiali (sau insuficient informați) au ajuns la concluzia că sinarhia fusese mai degrabă o mentalitate, o manieră de a gândi și acționa, iar nu un complot veritabil. Indiferent cum ar fi, pentru cei care nu vor să se lege singuri la ochi, este evident că spiritul sinarhist a supraviețuit și el animă și astăzi un grup puternic de tehnocrați care visează să facă din țara noastră un trup fără suflet, locuit de un popor de roboți”
Jean-Louis Martin, „Les technocrates et la Synarchie”, în Lectures francaises, 1962
Am prezentat, în Partea I, prin trimitere la un personaj vechi (John Dee) și unul contemporan (Nick Land), câteva dintre trăsăturile „societății magice”: o lume în care autoritatea emană de la un centru obscur („vrăjitorul”), guvernat de credințe oculte, divorțate de cele ale majorității, dacă nu de-a dreptul contrare lor, care exercită o influență decisivă asupra puterii vizibile, oficiale.
Bine fezandat fiind în miturile secularismului, cetățeanul occidental contemporan poate accepta că această schemă ar fi funcționat în jurul reginei Elisabeta I, în secolul al XVI-lea, dar în niciun caz în secolul XXI, când suntem la jumătate de pas de instalarea deplină a statului totalitar tehnocratic. Iluzie pe care, însă, o risipește chiar uriașul scandal cu care conceptul de „sinarhie” și-a făcut, exploziv, debutul la scenă deschisă, în Franța anilor 1940: un scandal în care „sinarhia” apare indisolubil legată de tehnocrație (plus complot la cel mai înalt nivel și ocultism).
Iată, deci, povestea acestui scandal exemplar, care, după cum se va vedea, dă contururile tehnocrației pe care o cunoaștem noi astăzi, și ne îndreptățește s-o considerăm „sinarhică”. Dimensiunile colosale ale întregii tărășenii – care mai are și enorme încrengături înspre trecut și viitor – mă obligă să împart episodul în două: în această Parte a II-a a seriei, voi acoperi principalele aspectele „seculare” ori „laice” ale complotului, pentru ca, în Partea a III-a, să intru în labirintul celor „oculte”.
Zvonuri și anchete
Termenul de „sinarhie” a făcut un prim pas în conștiința publicului larg în vara lui 1941, în Franța regimului de la Vichy. O perioadă traumatică, de disperare și umilință națională, care survenea înfrângerii teribile din mai 1940 și ocupării parțiale a Franței de către armata germană. În acel ianuarie 1941, regimul de la Vichy, condus de mareșalul Pétain, numise un nou premier, în persoana amiralului Darlan, și toată lumea comenta că noul guvern nu reprezenta Franța, ci era „la remorca marilor trusturi”. Printre acestea, giganticul conglomerat Worms, care controla o parte substanțială din industria franceză și avea ramificații importante atât în Europa, cât și peste ocean, inclusiv prin relațiile cu celălalt pilon al establishment-ului industrial și financiar francez, Lazard Frères. Umbla vorba că, primind lista noilor miniștri, Darlan ar fi exclamat: „Dar mi-ați adus aici toată banca Worms!”.
Nu-i de mirare că, pe acest fundal încărcat, circulau tot felul de zvonuri; printre ele, foarte insistente rumori despre o mișcare sau grup secret cu intenții sinistre, care s-ar fi chemat „Sinarhia”. Și poate că zvonuri și doar atât ar fi rămas dacă Henri Chavin, inspector general la Sûreté National, n-ar fi început o anchetă, finalizată cu un raport care, păstrat secret pe perioada ocupației, a fost făcut public după Eliberare, devenind faimos sub eticheta de „Raportul Chavin”.
Parte din informațiile explozive au apărut în presă în acea vară a lui 1941, dar autoritățile de la Vichy s-au grăbit să mușamalizeze scandalul; ministrul de interne, el însuși implicat, l-a tras pe Chavin pe linie moartă și a încercat să aresteze redactorul unei publicații care popularizase povestea. Astfel că, rămas în adormire preț de câțiva ani, subiectul a fost repus pe tapet abia după război – și recroit, spun unii, după interesele zilei, până acolo că, azi, Wikipedia ni-l dă drept „teorie a conspirației” – o fabricație a facțiunilor pro-naziste pentru a compromite niște „tehnocrați moderați”. Judecați fiecare.
Un complot revoluționar
Ce descoperise Chavin erau indiciile unui complot care implica miniștri, consilieri de stat, experți, mari figuri din finanță și industrii, reuniți într-o organizație secretă numită „Mouvement Synarchique d’Empire” (MSE).
Multe dintre detaliile bănuitului complot proveneau dintr-o broșură – legată în condiții de lux, cu foiță de aur – intitulată „Cele 13 puncte fundamentale și cele 598 de propuneri ale Pactului Sinarhist Revoluționar pentru Imperiul francez” (cunoscut ca „Pactul sinarhic”), și un al doilea document, intitulat „Schema Arhetipului social” (un model perfect de Stat social), ambele descoperite cu ocazia perchezițiilor de la Paris și Lyon.
Pactul sinarhic conținea și modelul de jurământ pe care trebuiau să-l depună „inițiații”, precum și, încă de pe prima pagină, o amenințare pentru neaveniți: „Deținerea ilicită a acestui document îl expune pe posesor la sancțiuni fără limite previzibile, indiferent pe ce canal i-a parvenit”. „Revoluția nu este o glumă, ci o acțiune implacabilă, condusă cu o mână de fier”.
Că era vorba de o societate secretă în toată regula, nu încăpea vorbă. Dar ce revoluție? Pactul clarifica:
„Este o Revoluție care se va face de sus în jos. Nu facem o revoluție de jos în sus, cu întregul ei cortegiu de amatori populari. În perioada de pregătiri, (Pactul) trebuie să rămână secret, iar propaganda făcută doar din gură în gură, asta până în ziua în care se va atinge punctul de cristalizare sinarhică a țării.”
„Tehnocrație” și „sinarhie”
Potrivit celor descoperite de Chavin, un grup de indivizi identificați drept „tehnocrați” urmărea să instaureze ceva care se chema „sinarhie” – un termen la fel de obscur atunci ca și-acum (mai puțin printre cunoscătorii literaturii ezoterice). Cât despre tehnocrați, aceștia erau, în contextul de-atunci, o rețea de indivizi și grupuri mai mult sau mai puțin instituționalizate de intelectuali și tehnicieni, mulți dintre ei absolvenți ai faimoasei École Polytechnique de la Paris, care, iată, ajunseseră să infiltreze guvernul și să pună la cale revoluții secrete.
Din documentele descoperite, anumite aspecte ale „sinarhiei” (anti-parlamentarismul, dezavuarea votului universal) ar fi indicat, poate, o tendință monarhistă sau fascistă. Pe de altă parte, se dorea abolirea proprietății private: „toate proprietățile trebuie să fie puse în slujba binelui public, a unei funcțiuni sociale”. Cetățenii urmau să fie eliberați de „povara” dreptului de proprietate privată, „sursă de îngrijorări și dificultăți”, „dreptul de a se bucura din plin de bunurile personale urmând a fi înlocuit de o posesie personală relativă a unor bunuri” (nu mă pot abține să trimit la sloganul Marii Resetări: „nu vei avea nimic și vei fi fericit”).
Dar, atunci ca și-acum, toate astea urmau să fie rezultatele naturale ale fantasticei abundențe pe care noul regim urma s-o creeze pentru toți, prin metodele cele mai științifice cu putință – ceea ce face din „sinarhie” o versiune a sistemului propus în anii treizeci de tehnocrații nord-americani (Technocracy Inc. și a lor utopie, Technate) dar și a promisiunilor tehnocraților de astăzi (e.g., „venitul de bază universal” ori, în perspectiva urmașului direct al Technocracy Inc., Elon Musk, „venitul mare universal”, de care ne vom bucura toți, stând cu mâinile în sân și lăsând să ne pice în brațe para mălăiață a bogăției produse de IA și de iminenta colonizare a planetei Marte). Unde mai pui, École Polytechnique era supranumită „X”, semn omniprezent și în Technocracy Inc., și, azi, în titulatura tuturor companiilor lui Elon Musk, ba chiar și a unuia dintre copiii lui, duios intitulat X Æ A-Xii.
Pe scurt spus, „complotul sinarhic” era un complot al tehnocraților, care urmărea, prin metode antidemocratice și clandestine, instaurarea unui socialism generalizat, în care toate bunurile sunt plasate la dispoziția câtorva privilegiați care exercită o putere cvasi-discreționară asupra întregii averi sociale. Societatea urma să fie împărțită în straturi ierarhice, cel de la vârf fiind, normal, format din oamenii cei mai competenți, mai „experți” și mai bine intenționați, în slujba marilor capitaluri financiare și industriale.
Nefiind nici „de dreapta”, nici „de stânga”, politic vorbind, grupul putea părea apolitic, așa cum a părut unora și tehnocrația globalistă a zilelor noastre, care – după cum explica recent o analiză publicată de Le Grand Continent – prezentându-se ca „o structură formată din bănci centrale independente, tribunale supranaționale, autorități de reglementare, instituții științifice mondiale”, a promis „stabilitate”, „depolitizarea conflictelor”, „ștergerea inegalităților, absorbite de algoritmi, proceduri, parametri economici, statistici și juridici”, dar (este criticată pentru că) „a înlocuit politica cu propria ideologie, s-a închis în bule auto-referențiale și a transformat instituții «independente» în bastioane ale unei noi clase oligarhice”.
Asemănările sunt clare. Diferența majoră este că, în 1941, tehnocrații simțeau nevoia să-și ascundă planurile în societăți secrete, în timp ce, astăzi, unicul regim aflat în meniu este tehnocrația, și încă un accelerată, care își expune planurile tot mai fără perdea. Iar, unde francezii acelei epoci au văzut în aceste proiecte un pericol la adresa securității și intereselor lor naționale – și, în 1940, guvernul canadian scotea Technocracy Inc. în afara legii – noi, astăzi, le acceptăm, în general, cu seninătate.
Ni se spune mereu că tehnocrația ar fi, cumva, în același timp, și democrație, ceea ce nu trebuie să cercetezi prea mult ca să-ți dai seama că este un oximoron. Dacă ai fi întrebat un francez acum, iată, se fac 85 de ani, ți-ar fi spus din prima despre ce este vorba: în termenii presei de-atunci, tehnocrația este doar un alt nume aplicat plutocrației.
A fost nevoie de câteva decenii să se ajungă de-acolo, aici. Unii ar spune că drumul ăsta s-a făcut printr-un vast complot, o lungă „revoluție silențioasă”; alții, că este o pură întâmplare; și încă alții, că așa arată „forțele istoriei” și „progresul”. Crede fiecare ce poate.
Jean Coutrot, „demiurgul” utopiei tehnocratice
Unul dintre cei mai cunoscuți reprezentanți ai acestei „tehnocrații” era Jean Coutrot, personaj central al poveștii, nu doar pentru că moartea lui suspectă, pe 19 mai 1941, fusese factorul declanșator al anchetei inspectorului Chavin, ci și pentru că întreaga lui gândire și carieră întrupează caracteristicile „tehnocrației” și „complotului sinarhist”.
Ca prim exemplu, fidel „apolitismului” tehnocratic, Coutrot a fost membru în două guverne opuse politic: guvernul socialist al lui Léon Blum, în 1936, și, după Căderea Franței, guvernul colaboraționist al lui Pierre Laval.
Figură majoră a tehnocrației franceze interbelice, foarte cunoscut în cercurile de intelectuali „non-conformiști” de la Paris și fondator al unei puzderii de asociații și grupuri, mai mult sau mai puțin secrete, Coutrot era, potrivit unui alte mare personaj al scenei franceze, Raymond Abellio, „simbolul, întruparea vie, instrumentul întregului activism intelectual al epocii. Unii vedeau în el un «demiurg de laborator», alții, «un geniu în afara timpului»… Ce ieșea din Coutrot erau idei, diagrame, principii”.
Coutrot milita încă din anii douăzeci pentru planificarea centralizată a economiei și pentru organizarea științifică a muncii. În 1925, devenise figura cea mai proeminentă a Comité National de l’Organisation Française (CNOF), care își propunea să disemineze practicile managementului rațional în industrii și administrație, iar, în 1931, fusese unul dintre fondatorii faimosului grup tehnocratic și reformist „X-Crise” (Centre Polytechnicien d’Études Économiques- CPEE), care își propunea să găsească soluții pentru eșecurile economiei liberale, recent manifestate în crahul din 1929 și Marea Depresie care-i urmase.
După uriașa criză din februarie 1936, calificată de mulți istorici drept o tentativă nereușită de puci, Coutrot a fost unul dintre autorii „Planului de la 9 iulie”, care promova un sistem economic hibrid: în esență, planificare de stat pentru mase (Coutrot fiind și fondatorul Centre National d’Organisation Scientifique du Travail- COST) și piață liberă pentru interesele private.
Așa cum reiese din multele lui conferințe, dar și din cărțile publicate, Coutrot era un mare entuziast al ingineriei sociale; voia să integreze eficiența tehnică cu promisiunile noilor, pe-atunci, științe comportamentale. În „L’Humanisme Economique” (1936), el anunța deja că revoluția viitorului se va face prin manipularea psihologiei maselor, esențială pentru reușita „revoluției sinarhiste”:
„Deja nu va mai fi imposibil, cu ajutorul a ceea ce am învățat din legile psihologiei colective, să precizăm o tehnică modernă a revoluției, dacă definim acest concept izolându-l de mitul confuz pe care îl evocă adesea acest cuvânt, substitut al vechilor religii și obiect al atâtor fanatisme. Baricadele, mitralierele, exilurile și torturile sunt tehnici risipitoare, care nu sunt demne decât de cele mai primitive popoare care au supraviețuit riturilor antice ale sacrificiului uman. Un revoluționar metodic are ca obiectiv precis transformarea structurii sociale a țării lui, de a modifica într-o anumită măsură mințile și inimile concetățenilor lui și de a-i converti la propria lui opinie.”
Probă a acestor preocupări științific-atotcuprinzătoare, Coutrot înființa, în 1937, Centre d’études des problèmes humains (CEPH), ca forum interdisciplinar de aplicare a metodelor științifice deduse din biologie, psihologie, medicină, inginerie și economie în rezolvarea, după cum îi spune și numele, „problemelor umane” – care cuprindeau de la psihologie individuală la psihologie de grup și de la educație la producția industrială.
Contacte, rețele, afinități
Unul dintre colaboratorii lui Coutrot în extrem de ambițioasa întreprindere CEPH a fost Alexis Carrel, nobelistul despre care am mai povestit și cu altă ocazie – mare doctor la Institutul Rockefeller de la New York, care, revenit în Franța în 1936, a ajuns să conducă, în timpul ocupației germane, eforturile eugenice ale regimului de la Vichy. A murit în arest la domiciliu, în noiembrie 1944, înainte de fi judecat pentru colaboraționism.
Un alt fondator al CEPH a fost nimeni altul decât Aldous Huxley – un personaj de o importanță uriașă în istoria modernă, despre care am scris și în seria Daemon ex machina, și în cea privitoare la noua religie mondială clocită la ONU – alt eugenist și el, cu care Coutrot întreținea relații de prietenie și împărtășea o admirație profundă pentru ideile eretic-transumaniste ale iezuitului Teilhard de Chardin, figură centrală în New Age și în dezideratele globaliste privind planetizarea.
În 1962, Huxley a ținut o conferință la Berkeley care se chema, coincidența face, „The Ultimate Revolution”, în care enumera cele mai evoluate metode științifice de control și manipulare a maselor inventate la acea dată (subiect de mare interes și pentru Coutrot) prin care se putea face o „revoluție silențioasă” – sau, în termenii aleși de Huxley, „revoluția ultimă”, cea care urma să modifice nu mediul din jurul omului, ca atâtea revoluții anterioare, ci ființa umană în sine.
O revoluție care avea să creeze, în sfârșit, „omul nou”. Huxley părea să avertizeze de acest pericol, dar, ca în atâtea alte rânduri, a reușit să rămână ambiguu, întrucât tocmai de crearea omului nou („l’homme nouveau”) se ocupase intens prietenul lui, Jean Coutrot, inclusiv, sau mai ales, prin centrul CEPH, la care Huxley figurase ca fondator.
Atât de pasionat era, de fapt, Coutrot de „omul nou”, încât a fost primul care a utilizat termenul de „transumanism” (într-o conferință publică din 1939) – termen preluat ulterior, cu mult mai mare succes, de fratele lui Aldous Huxley, Julian, care a și devenit, oficial, „părintele transumanismului”.
Relațiile lui cu frații Huxley și cu mentorul lor, H.G. Wells, îl plasează pe Coutrot și în proximitatea Societății Fabian, cu care avea în comun aceleași obsesii ale planificării sociale, demografice și economice și ingineriei sociale, ale rezolvării „problemelor umane” prin eugenie, socialism și transumanism. De altfel, modelul de „revoluție silențioasă” urmat de MSE seamănă foarte bine cu cel promovat de Societatea Fabian, a cărei strategie politică fundamentală pentru transformarea societății într-un stat socialist, guvernat de tehnocrați, era nu revoluția violentă (cum făcuseră bolșevicii), ci infiltrarea, influențarea și capturarea treptată a sistemului politic existent (ceea ce își propuneau și „sinarhiștii”). De unde și faimosul simbolul heraldic al Societății Fabian: lupul în blană de oaie.
„Violul mulțimilor”
În fine, un alt personaj important din sfera CEPH era Serghei Ceahotin, autorul faimosului volum „Violul mulțimilor prin propaganda politică” (1939), interzis și de naziști, și de comuniști.
Așa cum descrie Yann Moncomble, în „Du viol des foules à la synarchie ou le complot permanent” (1983), înainte de publicare, textul lui Ceahotin a trecut prin, practic, cenzura CEPH și a lui Coutrot, personal, pentru a elimina niște pasaje care prea spuneau lucrurilor pe nume. Chiar și așa, ce-a rămas e suficient încât cartea să fie șocantă și astăzi.
Ceahotin descria, printre altele, raporturile dintre educație, pe de o parte, și propagandă și publicitate, pe de alta, care, ambele, caută să acționeze asupra acelorași mecanisme esențiale ale omului, creându-i reflexele condiționate dorite. Se putea instala, pe aceste căi, sub conducerea unui grup de elită, un sistem de manipulare mintală a maselor (sau „viol psihic”) care să instaureze, treptat, socialismul – lucru la care visau și H.G. Wells, și Julian Huxley, și Bertrand Russell, cu toții, influențe esențiale la crearea sistemului ONU, imediat după război.
Acolo unde Julian Huxley și Russell susțineau, mai voalat, că educația trebuie făcută diferit în funcție de clasa socială, Ceahotin scria negru pe alb că „ignoranța este, deci, cel mai bun mijloc de a forma mase care se pretează ușor la sugestie” – mase care urmau a fi manipulate pe baza acelorași principii ca gâsca lui Pavlov. Pentru elite, pe de altă parte, educația urma să fie livrată din câteva surse bine controlate – cum ar fi marile școli Harvard, Oxford, Ruskin College, London School of Economics (creație a Societății Fabian, de altfel) ori École Polytechnique, cu burse oferite, unde era cazul, de fundațiile marilor „filantropi”.
Model care, după cum bine știm, s-a perpetuat până astăzi, ba chiar s-a perfecționat. Elitele tehnocratice, temeinic îndoctrinate la școlile cuvenite, sunt reinserate în societățile de origine, în care imprimă agenda dictată de la centru sub formă de programe zis „reformiste” – restart/reset/click-declic-reclick etc. Vastele mase, programatic tot mai ignorante (și mai ignorate), mai smulse din rădăcini, sunt invitate să joace, în continuare, absurd, în coregrafia „democrației”, deși rezultatul este prestabilit.
Este imposibil să acopăr aici întreaga rețea a lui Coutrot; știm, de pildă, că el a creat grupul secret France 50, care ar fi întreținut relații clandestine cu Germania nazistă înainte de război, în domeniul afacerilor. Iar, dincolo de contactele directe, influența lui Coutrot este incalculabilă; autorii tentativei de „regime change” corporatist comise împotriva președintelui Roosevelt în 1933 (așa-zisul „Business Plot”), care ar fi reușit, poate, dacă nu era devoalată de marele erou american care a fost generalul Smedley Butler, se inspiraseră tocmai din metodele și ideile tehnocraților francezi.
O moarte suspectă
Văzând toate cele de mai sus, care abia zgârie suprafața influenței lui Coutrot în epocă, și mai mare mirarea că moartea lui bizară, la numai 46 de ani, a trecut complet neobservată în presa pariziană timp de o lună, iar, când, în sfârșit, a fost menționată (în L’Appel, în iunie 1941), anunțul era vag și plin de inexactități.
În afară de data morții (19 mai 1941), plutește ceața: în acea dimineață, Coutrot a fost fie găsit mort în propriul pat, fie, aproape mort, pe caldarâm, sub fereastra propriului apartament de la Paris. Detaliile contradictorii se amestecă: soția lui ori era plecată la rude, ori foarte bolnavă; Coutrot fusese ori foarte deprimat în zilele dinainte, ori bine dispus; ori murise acasă/sub geam, ori la spital. Așadar: se sinucisese (cum a reținut o „anchetă superficială” – concluzie respinsă de toți cei care îl cunoscuseră), sau fusese omorât?
Îndoielile planează și astăzi, mai ales că și alte persoane din cercul de apropiați ai lui Coutrot (doi dintre secretarii lui, precum și un cumnat, persoană importantă), au murit în aceeași scurtă perioadă, în condiții suspecte. Lumea bănuia ceva necurat; imediat după moartea lui Coutrot, pe coridoarele puterii de la Vichy au început să umble zvonuri despre o organizație secretă desemnată deja ca „Sinarhia” – „cea mai periculoasă lojă masonică”, potrivit anunțului din L’Appel.
Trădare?
Același anunț făcea, însă, aluzie la ceva și mai șocant: trădare. L’Appel îl asocia pe Coutrot cu „sabotorii aviației”, vinovați de prea repedea înfrângere a Franței în mai 1940. Putea fi doar o exagerare de presă, pe un fond extrem de inflamat, sau un comentariu cu miză politică, dar zvonurile și teoriile despre această bănuită trădare au continuat multă vreme după război, și nu-l priveau doar pe Coutrot, ci, în esență, întregul grup „tehnocratic”.
Informația că „tehnocrații” colaborau cu orice facțiuni și regimuri politice pentru a obține puterea în propriile scopuri circula de la începutul scandalului. În august 1941, un funcționar al ambasadei americane la Vichy descria „sinarhia” ca pe o „coloană a cincea”:
„…un grup de tineri ambițioși speră să concentreze întreaga putere a guvernului în propriile mâini. După aceea, urmăresc să facă ce numesc ei o «politică realistă», care ar presupune să-i joace pe nemți pe degete, deocamdată, cât timp nemții sunt în poziția de exercita presiuni asupra Franței. Când va veni momentul ascensiunii anglo-saxonilor, vor schimba terenul și vor juca hotărât de partea britanicilor și americanilor. Politica lor va fi sută la sută materialistă și, preluând acum controlul guvernului, ar fi, peste doi-trei ani de-acum încolo, când se va termina războiul, în poziția de a-și consolida puterea internă în Franța, ca să poată fi ei cei care reconstruiesc guvernul. Concepția lor despre guvernare este mai degrabă autoritară, decât democratică…”
Se știa, de asemenea, că tehnocrații sinarhiști aveau legături atât în cercurile marilor afaceriști din Marea Britanie și Statele Unite, bucurându-se de uși larg deschise la ambasada americană de la Vichy, cât și în cercurile de industriași din jurul lui Hermann Göring. În ianuarie 1942, ambasadorul american la Vichy, Anthony Biddle, îi explica, într-o scrisoare, președintelui Roosevelt:
„Grupul acesta nu ar trebui considerat francez, așa cum nici omologii lor din Germania n-ar trebui să fie considerați germani, pentru că interesele celor două sunt atât de întrepătrunse că nu le mai poți distinge unele de altele; pe ei nu îi interesează decât să-și facă propriile lor jocuri industriale și financiare”.
Acestea fiind cunoscute, unii au mers mai departe, spunând că tehnocrații contribuiseră în mod deliberat la înfrângerea Franței. O analiză mai recentă (Synarchie financière et dérives fascistes) afirmă că „grupul sinarhic” s-ar fi aflat în spatele extremelor tulburări din anii treizeci, declanșând, prin vasta sa rețea clandestină, o „strategie a haosului”. Grupul ar fi influențat, ba chiar ar fi controlat, diversele facțiuni pe întreg spectrul politic (inclusiv notoria grupare teroristă de extremă dreapta La Cagoule, al cărei lider, Eugène Deloncle, făcea parte din cercul lui Coutrot).
Rețeta divide et impera e veche de când lumea, și nici n-ar fi folosit-o sinarhiștii francezi pentru ultima dată; „strategia tensiunii” a marcat întreg secolul XX, mai ales pe durata Războiului Rece.
Iar perioada prin care trecem este tot mai des comparată cu acea epocă violentă și tulbure, anii 1930: ani de mare agitație socială și politică, plini de jocuri duble și infiltrări, atentate teroriste și violențe, „războaie culturale” cauzate de ideologii în conflict; ani petrecuți sub umbra a două mari războaie mondiale – unul care se terminase lăsând pe toată lumea nemulțumită, un altul care stătea să izbucnească. O lume, pe scurt, înghesuită între două ordini mondiale – una apusă, care-și trăia violent ultimele zvârcoliri, și una care tocmai se năștea, în la fel de violente chinuri ale facerii. O lume în care trădarea este la ea acasă, iar haosul – mai mult sau mai puțin indus ori controlat – este, pentru unii, o oportunitate.
În orice caz, spune aceeași analiză, cum eforturile lor nu dădeau rezultatele dorite:
„spre 1938, sinarhiștii au decis că singura modalitate de a obține victoria era să și-o aproprie urmare unei invazii germane. Republica trebuia neapărat desființată… și, profitând de ocupația germană, trebuia instalată dictatura; puterea urma să fie cucerită prin intermediul unei înfrângeri.”
Să fi riscat sinarhiștii o manveră atât de periculoasă pentru a-și realiza interesele? Mai corectă este întrebarea: ce riscau? Ce riscau ei – nu poporul francez, nu masele, nu țara. Relațiile lor cu înalta finanță și marele capital internațional – de la Londra, de la New York, de la Berlin – îi asigurau pe tehnocrații francezi că războiul nu urma să se termine, cel puțin pentru occidentali, în termenii unui Hitler ori Stalin, ci în termenii agreați de pătura capitalist-mondialistă: oameni care gândeau la fel, indiferent pe ce parte a războiului se întâmpla să fie țara lor de origine; oameni care aveau în comun o clasă socială, un stil de viață, un nivel financiar, aceleași interese, aceleași idei. În termenii folosiți de André Ullmann și H. Azeau în „Synarchie et Pouvoir” (1968), după război urma
„o pace bună, încheiată de oameni proveniți din aceleași cercuri, [care] avea să permită instaurarea în Europa a unei noi ordini, o ordine sinarhică, care nu avea să fie cea a lui Hitler, nici a lui Mussolini, redus acum la rol de figurant pe lângă Führer, ci ordinea europeană a lui van Papen și Göring, a Lordului Halifax, a lui Pierre-Étienne Flandin, Ciano și Franco” (adică a bancherilor, afaceriștilor și diplomaților care-i manipulau pe fasciști).
Într-un peisaj atât de încărcat, e greu de spus, la final, cine i-ar fi dorit moartea lui Coutrot suficient de mult încât să treacă la fapte. Istoricii nu cad de acord că trădarea a existat, dar Roger Mennevée, jurnalistul și autorul care și-a petrecut decenii investigând cazul, relata că, extrem de deprimat și nefericit, Coutrot mărturisea, cu numai câteva zile înainte să moară, că
„Din cauza activității mele revoluționare, mă simt strivit de răspunderea pe care o port pentru nefericirea țării mele… În astfel de împrejurări, sinuciderea este singura soluție compatibilă cu onoarea”.
Imperiul sinarhic
După cum rezultă deja de mai sus, planurile sinarhiștilor nu se opreau la granițele Franței. Mișcarea lor era, din titlu, una imperială: ei lucrau pentru crearea unei „Uniuni Europene”, un „imperiu sinarhic” continental (fără Rusia și Insulele Britanice), care, împreună cu anumite părți ale continentului african, urma să formeze „Paneurafrica”:
„Uniunea Europeană va apărea, mai devreme sau mai târziu, dintr-un just echilibru sau conjugare sinarhică a puterilor romanice, germanice, slave aflat în joc în Europa actuală. Mișcarea Sinarhică a Imperiului recunoaște și servește toate aceste puteri.
Imperiul sinarhist francez se dorește promotorul unei Paneurafrici, viitoare uniune federală a popoarelor și națiunilor libere din Europa și Africa. Paneurafrica se impune prin însuși faptul existenței unei Europe suprapopulate, dinamice și supradotate, lângă o Africă subpopulată, statică și înapoiată.”
Dacă vi se pare o coincidență cam mare, nu este. Jean Monnet, unul dintre părinții fondatori ai Uniunii Europene, este identificat de Ullman și Azeau ca „un adevărat sinarhist… a cărui participare la mișcare n-a fost niciodată pusă la îndoială de adevărații inițiați”. Întreaga lui viziune era una tehnocratică; „Planul Monnet” de modernizare economică reflecta profund ideile dezvoltate în rețeaua sinarhică din anii treizeci, iar mulți dintre discipolii și colegii lui Jean Coutrot au ajuns să lucreze cu Monnet după război și în perioada de reconstrucție. Unii comentatori îl consideră pe Monnet „executorul testamentar” al lui Coutrot. Un alt apropiat al mișcării sinarhice, Alexandre Kojève, a fost arhitectul intelectual al Tratatului de la Roma. Liderii mișcării Pan-Europa erau, de asemenea, sinarhiști.
Paneurafrica urma să împartă planeta cu alte patru mari federații imperiale sinarhice: Commonwealth-ul britanic, Paneurasia, Panamerica și Panasia.
Cât din aceste viziuni s-a realizat în primele decenii de după război; cât, mai departe, după căderea URSS și instalarea „tehnocrației globaliste”; cât, poate, face parte din planurile noii ordini mondiale azi în facere, într-o atmosferă care aduce tulburător de mult cu cea din anii 1930? Nu putem decât specula, dar unele suprapuneri și paralelisme sunt alarmante. Să fie vorba, oare, cum spun autorii Ullman și Azeau, de un „complot permanent”? Coincidență? „Progres”? „Forțe istorice”?
Dar tabloul „sinarhiei”, prezentat până la acest punct, nu este complet. El descrie, în elementele esențiale, ceea ce cunoaștem astăzi ca „tehnocrație” – un sistem eminamente secularist.
Numai că multe dintre ideile societății secrete MSE – ba chiar și însuși termenul de „sinarhie” – fuseseră preluate din lucrările marelui ocultist francez, Saint Yves d’Alveydre. Și-apoi, așa cum avea să constate, alarmat, inspectorul Chavin, MSE avea legături obscure cu Ordinul martinist, o societate secretă ocultă continuatoare a ideilor lui Saint Yves și profund implicată în evenimente istorice epocale, precum Revoluția franceză și cea bolșevică.
Chestiuni la care revin în Partea a III-a.
Sinarhia (III). Afinități elective
„Oricine pătrunde în sfera ocultismului trebuie să știe că, la fel ca în politică, există multe perspective, interese și obiective divergente sau contrare. Iar faptul că sfera ocultismului și cea a politicului se întrepătrund cu mare ușurință devine repede evident. Asta n-are nimic de-a face cu teoriile conspirației. De exemplu, rețelele clandestine de contact social între mișcările și societățile revoluționare au coincis adesea în istoria modernă cu alte rețele invizibile, deja existente, de societăți secrete, cum sunt atât de diversele frății masonice…”
Markus Osterreider, „From Synarchy to Shambhala”, 2012
Am rezumat, în Partea a II-a, dimensiunile laice ale „complotului sinarhic” descoperit de autorități în Franța lui 1941: o societate secretă politică numită „Mouvement Synarchique d’Empire” (MSE), care conspira pentru instaurarea unui regim tehnocratic anti-democratic și anti-republican prin mijloacele clandestine ale unei „revoluții silențioase”. Acest regim urma să se instaleze nu doar în Franța, ci în întreaga Europă, care urma să devină o „Uniune Europeană” și parte dintr-un imperiu sinarhic mai vast (Paneurafrica), care, la rândul lui, urma să împartă lumea cu alte patru imperii sinarhice: Commonwealth-ul britanic, Paneurasia, Panamerica și Panasia.
Complotiștii – „tehnocrații” – reprezentau interesele marelui capital financiar și industrial internațional și erau dispuși să coopereze cu orice regim politic pentru a-și atinge scopurile – și cu fasciștii, și cu socialiștii, și cu un regim liberal; și cu naziștii, și cu Aliații anglo-saxoni. Iar modelul de regim, în sens larg spus politic, pe care doreau să-l instaureze se numea, misterios, „sinarhie”. Ceea ce ne conduce la cealaltă dimensiune a „complotului sinarhic”, cea „ocultă”.
În această Parte a III-a, voi descrie câteva dintre asocierile relevante ale „complotului sinarhic” în zona organizațiilor oculte – un parcurs istoric care scoate în evidență magnitudinea unor rețele, ca întindere internațională, ca perseverență în timp, dar și ca nivel de reprezentare – la vârful puterilor politice, culturale, sociale. Este numai o mică fereastră deschisă spre vastele catacombe, dar suficientă, sper eu, pentru a crea o imagine de ansamblu fără de care importanța și persistența complotului sinarhic n-ar fi de înțeles.
Raportul Chavin
Autoritățile regimului de la Vichy au descoperit că „Mișcarea Sinarhică a Imperiului” avea legături cu o altă societate secretă, de data asta una de natură ezoterică, numită „Ordinul Martinist” și văzută, în context, ca o ramură a masoneriei.
Existau mai multe indicii. Raportul inspectorului Chavin de la Sûreté Nationale reținea, în primul rând, că MSE își recruta membrii după regulile deosebit de stricte ale martinismului:
„Afilierea martinistă este cea mai secretă din câte există. Ea se face de la om la om, după un ritual particular, noul inițiat fiind singur în fața celui care îl inițiază. Fiecare nou inițiat primește două numere: numărul propriul, și numărul inițiatorului său. Acest mod de recrutare se numește filiație în lanț și este specific martinist. Ca urmare a acestui mod de inițiere, niciunul dintre membri nu cunoaște, din grupul de care aparține, decât pe propriul inițiator și alte câteva persoane pe care el însuși le-a inițiat, cu permisiune. Un astfel de mod de recrutare prezintă și un avantaj, și un inconvenient major; avantajul este acela că secretul este aproape perfect, dar, pe de altă parte, el permite imixtiuni nedorite, care pot da naștere unor linii de gândire disidente.”
Un alt indiciu care proba legăturile MSE cu Ordinul Martinist era însăși utilizarea termenului de „sinarhie”, care era cultivat în sânul martinismului, preluat fiind de la ocultistul francez de secol XVIII, Joseph Alexandre Saint-Yves d’Alveydre.
Întrebarea, pentru Chavin, era ce poziție ocupa MSE în mișcarea martinistă și care dintre branșele acesteia din urmă participa la complot. După toate cercetările, Chavin a ajuns la următoarele trei posibile variante: (1) MSE era „adevăratul martinism”, ipoteză care pornea de la o bănuită trecere în clandestinitate a ordinului martinist începând cu anul 1920 (perioada în care se înființase MSE); (2) MSE doar imita martinismul, copiind metoda filiației în lanț, ipoteză care, însă, nu explica adoptarea conceptului de „sinarhie”; și, în fine, (3) MSE era un fel de „disidența martinistă” clandestină, o mișcare care se folosea de elemente ale martinismului pentru a-și ascunde adevăratele activități și intenții, ipoteză pe care Chavin o găsea cea mai probabilă.
Altfel spus, putea fi totul, ceva sau nimic. Parafrazându-l pe Peter Levenda – în magistrala lui istorie a ocultismului politic (american), „Sinister Forces” – oricine încearcă să deslușească până la capăt încrengătura de personaje bizare sau dubioase; ambiții nemăsurate; viziuni mistice și, adesea, delir; fascinație și invidie; preocupări înalte și interese mizere; fabricații, falsuri, minciuni și comploturi; certuri; suspiciuni; rupturi; trădări; acuzații; plagiat; împăcări, reformări, renovări etc. care este istoria organizațiilor oculte, are condoleanțele mele. Inclusiv bietul inspector Chavin, fie-i țărâna ușoară.
Ordinul Martinist Tradițional și Ordinul Martinist și Sinarhic
Parte din dificultatea oricum uriașă de a descâlci ițele într-un domeniu care spune din prima că este „ocult”, adică ascuns, era dată de faptul că, în speța lui Chavin, existau două ordine martiniste: Ordre Martiniste Traditionnel (OMT), cu sediul la Lyon, condus de marele maestru Constant Chevillon; și Ordre Martiniste et Synarchique (OMS), înființat de Victor Blanchard. OMT și OMS se declarau cu totul diferite, chiar rivale (de-aia se și despărțiseră), ceea ce, logic, însemna că nu puteau face, ambele, parte din același „complot sinarhic”. Nu?
Acum: un exemplar al „Pactului sinarhic”, acea broșură aurită care cuprindea în detaliu planurile MSE, fusese descoperit la sediul OMT de la Lyon, dar, după mai multe discuții cu poliția, maestrul Chevillon declarase că primise documentul doar ca să facă o comparație, de interes pur academic, cu principiile sinarhiei din opera lui Saint-Yves d’Alveydre. Altminteri, OMT – deși, sigur, nu contesta niciuna dintre marile descoperiri ezoterice ale maestrului Saint-Yves – nu se ocupa în mod special cu sinarhia; asta era mai mult preocuparea ramurii adverse, OMS.
Drept e că numele lui Blanchard, fondatorul OMS – care era, în același timp, și înalt funcționar la Camera Deputaților – apărea printre cei suspectați ca fondatori al MSE. Dar legăturile nu erau probate dincolo de orice dubiu, iar arhivele arătau că OMS reclamase OMT ca ordin neregulat la autoritățile competente, în 1921 – de unde suspiciunea că acela fusese momentul în care OMT (iar nu OMS) înființase mișcarea sinarhică (MSE se declara fondată în 1922).
Pe de altă parte, OMT susținea că se ocupă exclusiv de misticisme, în timp ce OMS ar fi fost ordinul mai implicat în viața politică (de unde și prezența termenului „sinarhie” în titlu). Ca să tulbure apele cu totul, și OMS, și OMT erau membre F.U.D.O.S.I. (Federația Universală a Ordinelor, Fraternităților și Societăților Inițiatice).
O tură rapidă prin peisaj
În plus, Chevillon și Blanchard, erau, amândoi – alături de alte persoane numite în conspirația MSE – membri ai Fraternité des Polaires, un ordin secret, dotat cu un „Oracol al Forței Astrale” care le dădea membrilor diverse instrucțiuni.
Printre alte activități importante, polarii căutau Evanghelia (gnostică) după Ioan (care avea să fie găsită abia în 1949, ca parte din tezaurul de la Nag Hammadi, dar despre a cărei existență se știa în cercurile oculte), dar și urmele miticului fondator al rozacrucianismului, Christian Rosenkreutz – toate astea, prin Pirinei, în fostul fief al sectei catarilor. De ce? Așa le spusese spiritul lui Arthur Conan Doyle (decedat în 1930), care-i instruia prin intermediul unui cuplu de paranormali englezi (John și Grace Cooke).
Da; acel Conan Doyle, autorul nemuritorului detectiv Sherlock Holmes – care pare ultra-raționalist, dar, de fapt, folosea tehnicile oculte ale „palatului memoriei”, cele care l-au costat pe Giordano Bruno arderea pe rug. Doyle a practicat intens spiritismul nu doar, iată, postum, în poziție de fantomă, ci și în timpul vieții, când lua legătura cu spiritele morților (unul fiind fiul pe care-l pierduse în război), dar și cu spiritul propriei soții, care era sănătoasă, bine merci, și participa, alături de el, la séances – ceea ce ridică anumite întrebări despre armonia în cuplu.
Doyle, în fine, era un imens fan al romanelor mistice ale baronului Edward Bulwer-Lytton (un prieten apropiat al prim-ministrului britanic Disraeli) și – ca atâția alți adulți, persoane importante, printre care și Elena Blavatschi, și, după cum se va vedea, însuși Saint-Yves – credea că rasa superioară descrisă de baron în romanul „The Coming Race” (1871) chiar exista în realitate, trăind într-o cetate subterană, și chiar stăpânea o forță misterioasă numită Vril.
Iar, de-acolo și până la mistica Thule, leagănul civilizației ariene, în jurul căreia s-a format Societatea Thule, din care, inclusiv prin eforturile spionului ocult, baronul Rudof von Sebottendorf, a apărut partidul nazist, nu a mai fost decât o scurtă alunecare în vrie.
O altă alunecare fiind de la Thule, Atlantida, Hiperboreea etc. – la Agartha, cetatea subterană și mistică, locuită de „Maeștrii Înțelepți”, depozitara întregii cunoașteri a civilizației primordiale, inclusiv despre statul perfect („sinarhia”), pe care avea s-o descopere personal, prin „călătorii astrale”, al nostru Saint-Yves.
Dar să nu anticipăm. Membru în Frăția Polaires era, surprinzător, și scorțosul intelectual René Guénon, altminteri un metafizician foarte serios, care se ținea departe de povești senzaționaliste. În „Le Roi du Monde” (1927), Guénon afirma și el realitatea cetății Agartha, convins fiind atât de sursele (hinduse) pe care le pretindea Saint-Yves; cât și de cele (mongole) pretinse de un alt ocultist (și aventurier, și spion), pe nume Ferdinand Ossendowski, care, în 1925, publica o carte pe subiect, evident plagiată după Saint-Yves; cât și de propriile lui surse (tibetane).
Poate am fi aflat mai multe despre operațiunile Frăției Polaires dacă, imediat după ocuparea Franței, naziștii nu s-ar fi grăbit să-i confiște întreaga arhivă de la Paris. Motivul: Alfred Rosenberg, ideologul nazismului (condamnat la moarte pentru crime de război în 1946), convins că arienii se trag din Thule, asociată cu Atlantida, spera că polarii descoperiseră mai multe despre Sfântul Graal – și el amestecat în povestea ariană grație operelor eroice ale lui Wagner, de care Hitler era cu totul îndrăgostit.
Sfânt Graal pe care naziștii îl căutaseră deja, fără folos, tot în sudul Franței, în jurul celebrei fortărețe catare Montségur, prin eforturile medievalistului Otto Rahn, făcut ofițer SS în aceste scopuri, și care și-a lăsat oasele prin Pirinei, în 1939.
Dacă mirosiți aici ceva din zona „Codul lui da Vinci”, sunteți pe calea cea bună. Frăția Polaires are legături – spre trecut, cu „Ordinul Templului și Graalului” creat de Joséphin Péladan, și – spre viitor cu „Prioratul Sionului”, o societate secretă care a existat sau n-a existat, dar e în centrul teoriilor conspirației din seria „Holy Blood Holy Grail”, reproduse, sub formă de roman, de Dan Brown.
Membri în Polaires erau și Vivian Postel du Mas și partenera lui, Jeanne Canudo – persoana care, le spunea maestrul Chevillon de la OMT polițiștilor, îi pusese la dispoziție „Pactului sinarhic” pentru analize academice.
Un martor ocular al acelor cercuri (publicistul Maurice Girodias) spunea, după război, că văzuse, în saloanele magice ținute de Postel și Canudo, „oameni de știință, directori de companii și bancheri” stându-le la picioare, seduși de ideea lor de a crea „în întreaga lume, începând cu Europa, o societate supusă ideii spiritualiste”. Mai mundan, cei doi lucrau la fondarea unui „partid politic paneuropean” care să creeze „Statele Unite ale Europei”, iar Canudo, aprigă ocultistă, feministă și activistă, susținea și promova eforturile Uniunii Pan-Europene create de contele von Coundehove-Kalergi.
În același timp, Postel du Mas era și membru al „Les Veilleurs” (de la Veghetori – îngerii căzuți din Biblie), ordin proto-nazist creat de un alt martinist, Schwaller von Lubicz, care căuta originile rasei superioare prin Egipt. Membru al Les Veilleurs era și Rudolf Hess, viitoarea mâna dreaptă a lui Hitler, care se născuse în Egipt și a fost toată viața lui pasionat de ocultism. Unii spun că și călătoria lui fatală în Scoția, în mai 1941, a fost motivată tot de ideile lui să le spunem „sinarhice” despre o alianță între Germania și Anglia, pe care le considera surori și membre ale aceleiași rase superioare.
Soții Lubicz îl mai găzduiau, ocazional, în Egipt, și pe marele intelectual și artist Jean Cocteau, care declara că îi venerează, și care, deși hărțuit de naziști pentru homosexualitate și „artă degenerată”, a preferat să rămână la Paris sub ocupație – și a fost, și el, un fervent susținător al Uniunii Europene.
Ancheta se împotmolește
V-am prevenit, în Partea I, că parcursul va avea porțiuni vijelioase. Dacă această mică volută v-a amețit un pic (iar Polaires nu este decât una dintre multele găuri de șarpe în care am putea intra la acest punct), închipuiți-vă cam ce putea fi în mintea bunului inspector Chavin, care, spre deosebire de noi, astăzi, nu avea acces la atâtea cercetări – și nici avantajul de a privi de sus, de pe culmile lui 2026, retrospectiv, cum s-au împletit toate aceste fire întortocheate ocult-politice ca să ne aducă până unde suntem.
Pe scurt, polițiștii erau puși să meargă în cerc prin catacombele ezoterice, dând cu capul când de oglinzi, când de perdele de fum. Ceea ce n-ar trebui să surprindă, câtă vreme chiar Papus, fondatorul Ordinului Martinist (versiunea 1891) scria, în Traité Méthodique de Magie Pratique” (1893):
„toate societățile secrete care au existat și încă există pe globul pământesc s-au născut în sânul misticismului, și toate, mânate de astfel de resorturi misterioase, au dominat și continuă să domine Lumea, în ciuda guvernelor.
Aceste societăți secrete, create după nevoi, sunt detașate, pe linii distincte, și, aparent, se opun una alteia, proclamând, fiecare, una sau alta dintre cele mai contradictorii opinii ale zilei, pentru a putea dirija separat și cu mână sigură toate organizațiile politice, religioase, economice și literare, dar, în același timp, ele sunt conectate, pentru a primi o direcție comună, la același centru necunoscut unde este ascuns izvorul puternic care caută să miște, invizibil, toate secretele Pământului.
De pildă, cele două partide politice care își împart azi lumea – liberalii, cu drepturile omului, și regaliștii, cu dreptul divin – au, fiecare, propriile societăți secrete din care își primesc imbold și îndrumare, societăți care, fără să-și poată da seama, sunt ele însele, prin priceperea câtorva lideri, mișcate și dirijate conform viziunii și ordinelor unui Comitet suprem și necunoscut care guvernează lumea.”
Martinismul
Cercetările privind aceste dedesubturi ale „complotului sinarhic” au continuat după război, cu concluzii împărțite – unii vor spune întotdeauna că întreaga poveste este o „teorie a conspirației”; alții, că legăturile sunt prea multe și prea evidente pentru a fi ignorate. Judecă fiecare; eu fac un foarte scurt rezumat, începând cu o trecere rapidă prin istoria martinismului.
Încă de la primul pas, ne lovim, demonstrativ, de un nod. Așa cum arătam în Partea a II-a, articolul din L’Appel care anunța, în iunie 1941, moartea suspectă a lui Jean Coutrot, vorbea despre „Sinarhie” ca fiind „una dintre cele mai secrete și mai nocive loje masonice”. La o căutare superficială în sursele publice, afli, însă, că martinismul este o mișcare ezoterică independentă de francmasonerie (deși profund împletită cu aceasta) și – ni se repetă, liniștitor – ar cultiva „misticismul creștin”.
Pe de altă parte, marele istoric și practicant al ocultismului Manly P. Hall (în Masonic Orders of Fraternity) plasează martinismul printre curentele care au „renovat masoneria” în secolele XVII – XVIII, revitalizând, în același timp, păgânismul, prin recuperarea unor elemente esențiale din școlile antice de mistere – ceea ce este cât se poate de anti-creștin, precum și, trebuie spus, din punctul lui Hall de vedere, salutar. În plus, toate aceste noi curente întrețineau legături cu „Superiori Necunoscuți” – care ar putea sau nu fi oameni în carne și oase, ar putea sau nu fi nemuritori, după cum se va observa, în mod repetat, mai departe.
Martinez de Pasqually
Masonerie sau nemasonerie, martinismul a fost fondat de Martinez de Pasqually (c.1727-1774) – un teurg și teosof de origini incerte, probabil evreu spaniol sau portughez, care a activat în Franța, în cercurile francmasoneriei, începând cu anii 1750.
În 1767, Pasqually a înființat un ordin ocult, numit Ordre de Chevaliers Maçons Élus Coëns de l’Univers, titlu în care vedem bine „cavaleri masoni”, precum și „preoți aleși al universului” („coëns” venind de le „cohen”, „preot” în ebraică). Marele cărturar Gershom Scholem atrăgea atenția asupra legăturilor dintre Élus Coëns și ereticii evrei sabateeni – cei care, cu un secol înainte, în 1666, îl declaraseră pe Șabatai Țevi Mesia evreu și, eliberați de orice restricții, proclamau și practicau „sfințenia păcatului”. Formă de antinomianism cu deosebite accente sexuale care avea să se bucure de un succes nebun în sânul ocultismului occidental.
Această primă etapă a martinismului „teurgic” al lui Pasqually – numită azi „martinezism” – urmărea înființarea unei biserici invizibile, independente de orice structură pământeană (Biserica urma să fie distrusă, presimțea Pasqually), pentru a găsi calea către cunoașterea ascunsă a naturii. Calea era una a inițierii progresive, prin credințe și practici cabaliste, hermetice și gnostice și prin contacte ritualice cu „ierarhiile angelice”, care le promiteau „preoților aleși ai universului” cunoașterea directă a lui Dumnezeu și recuperarea unității primordiale, pierdută odată cu gonirea lui Adam din Rai.
Dacă ați citit Partea I, poate vă aduceți aminte de John Dee, posedat și el, cu un secol și mai bine înaintea lui Pasqually, de aceeași convingere: că putea obține acces la mintea lui Dumnezeu și la lingua adamica de la „entitățile angelice”, pe care le convoca prin ritualuri oculte și prin oficiile văzătorului lui, simpaticul Edward Kelley.
Saint-Martin
Succesorii lui Pasqually, Louis-Claude de Saint-Martin (1743-1803) și Jean-Baptiste Willermoz (1730-1824) – care au reprezentat a doua etapă a martinismului – erau, amândoi, francmasoni de înaltă condiție.
Saint-Martin este calificat de posteritate ca „teosof creștin”. Biserica catolică, pricinoasă, nu a fost de aceeași părere și i-a pus opera magna, „Des erreurs et de la vérité” (1775) – semnată sub pseudonimul „Filosoful Necunoscut” („le Philosophe Inconnu”) – pe lista cărților interzise, Index Librorum Prohibitorum.
Asta, poate, unde gândirea lui Saint-Martin era foarte influențată de Jakob Böhme, de spiritualism, de magnetismul lui Mesmer, ritualuri magice, ba chiar și, în mod deosebit, de ideile lui Emanuel Swedenborg – alt creștin și el, despre ale cărui bizare ritualuri sexuale și credințe antinomianiste scrie pe larg Dr. Marsha Keith Schuchard într-o serie de lucrări academice care au făcut ceva vâlvă. Deranj produs mai ales printre adepții „Bisericii Swedenborgiene” – care se recomandă creștină – și care există și azi, mai ales în Statele Unite, cu o lungă tradiție în integrarea cercetării științifice cu „profunda legătură spirituală” și mult progresism în egalitatea de gen și drepturile minorităților sexuale.
Unul dintre adepții lui Swedenborg era marele poet englez William Blake, căruia îi aparțin acuarelele cu care ilustrez seria; ne putem face o idee despre practicile sexuale prin care încerca Blake, urmând viziunile lui Swedenborg, să atingă iluminarea spirituală, din chiar titlul cărții lui Schuchard pe subiect: „De ce plângea doamna Blake”.
Pentru Saint-Martin, societatea ideală era o teocrație „naturală și spirituală”, condusă de oameni remarcabili, dotați și inițiați, pe care Dumnezeu Însuși îi alegea și îi punea în vârful ierarhiei, unde lor nu si le urca niciodată la cap, ci se comportau strict ca niște „comisionari divini” care îndrumau masele potrivit viziunilor lor inspirate. Ceea ce, după cum se va vedea, seamănă foarte bine cu sinarhia lui Saint-Yves.
Willermoz și Revoluția franceză
În ce-l privește pe Willermoz, el a reprezentat mai mult aripa francmasoneriei ezoterice a martinismului. După ce, împreună cu fratele lui, Pierre-Jacques (chimist și medic erudit, care a lucrat cu Diderot la celebra Enciclopedie), a creat o nouă lojă masonică, Willermoz a devenit „preot ales al universului” alături de Pasqually, și a decis să unifice francmasoneria franceză, care era cam despletită și, mai mult, risca să fie invadată complet de Stricta Observanță, un rit „templier” creat de baronul german Karl von Hund.
Asta s-a întâmplat la congresul francmasoneriei de la Wilhelmsbad, 1782, unde Willermoz a ieșit victorios: Stricta Observanță a fost desființată; mitul fondator cum că francmasoneria venea de la templieri – mit care, cine ar fi crezut, nu putea fi dovedit, cel puțin nu rațional – a fost eliminat (Willermoz găsea că este un faux pas politic să te prezinți în lume ca urmaș al unei organizații interzise și de papă, și de monarhie – cel puțin monarhia franceză); iar Willermoz a creat Ritul Scoțian Rectificat, în ale cărui grade superioare a introdus, fidel maestrului lui, practicile lui Pasqually de comunicare ocultă cu „ierarhiile angelice”.
Așa stând lucrurile, Wilhelmsbad 1782 a marcat o schismă filosofică și politică în sânul francmasoneriei, iar notoria sectă Illuminati din Bavaria (reprezentată la congres prin baronul Adolf von Knigge), profitând de disensiuni, a recrutat masiv adepți, pentru a deveni, în doar câțiva ani, dintr-o grupare minusculă, o puternică rețea de radicali infiltrați în lojele masoneriei, care, potrivit multor istorici și comentatori, au jucat un rol decisiv în evenimentele Revoluției franceze.
Rolul martiniștilor în Revoluția franceză rămâne și mai neclar decât cel al sectei Illuminati – despre care unii istorici țin să amintească mereu că a fost interzisă în 1785, iar alții, că Weishaupt a mai trăit 45 de ani după izgonirea din Bavaria, sub protecția ducelui Ernst II of Saxe-Gotha-Altenburg. Ducele, francmason inițiat Illuminati și un om cu talente magice deosebite, l-a luat pe Weishaupt de consilier personal și l-a lăsat să-și continue activitățile în nordul și vestul Germaniei – ba, ne putem închipui, chiar mai departe, având în vedere că Ernst avea legături peste tot, fiind strămoșul unei puzderii de familii regale europene (Belgia, Spania, Suedia, Danemarca, Norvegia), printre care și actuala dinastie britanică, Windsor (fostă Saxe-Coburg und Gotha).
În orice caz, Saint-Martin vedea în Revoluție o „predică în acțiune” – o judecată divină asupra aristocrației degenerate și, poate, un pas spre acea teocrație naturală, spirituală. Ulterior, critici precum Abatele Barruel învinovățeau martinismul pentru influența sa majoră asupra „francmasoneriei ezoterice” care orchestrase tragicele evenimente.
Un lucru e cert: martinismul și-a copiat faimoasa metodă de recrutare – „filiația în lanț” – pe care o descoperea, în 1941, inspectorul Chavin și la Mișcarea Sinarhică a Imperiului – tocmai de la Illuminati și Weishaupt.
Papus
După Revoluția franceză – din care și Saint-Martin, și Willermoz au scăpat teferi, mai ales grație legăturilor lor cu francmasoneria – martinismul a intrat oarecum în adormire. Asta până în 1891, când tradiția martinistă a fost reorganizată de faimosul ocultist francez Papus (Gérard Encausse, 1865-1916), care a fondat Ordinul Martinist propriu-zis (din care aveau să se desprindă mai sus-menționatele și îmbârligatele OMS și OMT).
Trecuse peste un secol de la Pasqually, Saint-Martin și Willermoz, oferta ocult-ezoterică era și mai bogată, iar lui Papus îi plăcea să fie inițiat în toate disciplinele și tradițiile posibile. Astfel că, prin Papus, în martinism au intrat elemente dintr-o puzderie de școli și curente oculte de final de secol XIX: din teosofia Elenei Blavatschi (deși pe Madame, personal, Papus n-o suporta), din Ordinul Cabalistic al Rozei-Cruci, din „Biserica gnostică a Franței” (în care Papus era episcop), din francmasoneria de rit swedenborgian, dar și din Ritul Memphis-Misraim, precum și din Hermetic Order of the Golden Dawn și Ordo Templi Orientis – dublul leagăn al lui Aleister Crowley. Etc. etc.
Una dintre cele mai importante influențe asupra lui Papus – și, deci asupra Ordinului Martinist – a fost cea a ocultistului Alexandre Saint-Yves d’Alveydre, marele promotor al conceptului de „sinarhie”, care i-a atras atenția lui Chavin la dedesubturile și mai adânci ale complotului tehnocraților.
Revoluția rusă
Iar, așa cum martinismul de secol XVIII s-a nimerit în pregătirea Revoluției franceze, cel de la sfârșit de secol XIX – început de secol XX s-a nimerit în perioada de pregătire a Revoluții ruse. A fost prezent și la crearea „blocului progresist” din 1915, și la Revoluția din Februarie 1917, cea care l-a dat jos pe țar și a instaurat guvernul liberal provizoriu. Revoluție care le-a fost, apoi, smulsă din mâini liberalilor de către bolșevici, cam cum le-au suflat iacobinii – radicalizați de Illuminati, spun gurile rele – Revoluția franceză idealiștilor care visau frății și egalități și cai verzi pe pereți la 1789.
Sankt Petersburg era, în preajma revoluției, o șerpărie de societăți secrete – oculte, politice și de ambele feluri – comploturi, spioni, care francezi, care britanici, care nemți, care ruși – ba chiar și budiști tibetani, reprezentați de lama Agvan Dorjiev și de Nicholas Roerich (guru al vice-președintelui SUA, Henry A. Wallace, în anii 1920-1930), care încercau să-l atragă pe Nicolae al II-lea, în postură de legendar „Țar Alb”, într-o fabuloasă schemă sinarhică în Asia Interioară, unde ar fi putut instaura „Shambhala” – un stat tantric utopic, din aceeași serie cu Agartha lui Saint-Yves, doar că altfel.
Dar să nu divagăm. Papus și Ordinul Martinist s-au pus în slujba intereselor și politicilor Franței care, în acea perioadă, urmărea să clădească și întărească o alianță cu Rusia împotriva Germaniei. Aceleași interese erau reprezentate și de lojele francmasonice din Rusia, aproape toate afiliate masoneriei franceze Grand Orient.
Britanicii, la rândul lor, erau avansați. William T. Stead, mare jurnalist și teosof – care se tatona periodic cu Papus – susținea o apropiere între Rusia și Anglia ca prim pas către un guvern mondial: „Parlamentul Omului, Federația Lumii”. Iar Stead nu era de capul lui; era membru al societății secrete Round Table, înființată de imperialiștii britanici Cecil Rhodes, Lord Esher și Alfred Milner, cu finanțarea baronului Nathan Rothschild.
Urmare unei viziuni suferite de fratele lui, Herbert – care se considera mistic creștin – în care o voce divină îi spusese „Apropiați-vă de Împăratul Rusiei, de la el vă va veni salvarea!” – Stead a lansat, în 1894, o campanie internațională pentru pace. A început să publice articole despre reducerea armamentului în întreaga Europă și apeluri la adresa lui Nicolae al II-lea, să devină „garant al păcii europene”, iar, în septembrie 1898, s-a lansat într-un „Pelerinaj al Păcii”, pe parcursul căruia s-a întâlnit cu mulți lideri politici, și chiar și cu țarul. A ajuns și la Vatican, dar papa, unde o fi știut el ceva, i-a refuzat cererea de audiență.
Țarul, impresionat, a emis un apel pentru o conferință internațională de pace, la care i-au răspuns douăzeci și șase de țări. Rezultatul a fost Prima Conferință de la Haga, în 1899, una dintre primele declarații în dreptul internațional pe tema războiului. Stead a adoptat sloganul „One World, One People, One Destiny”.
Stead a fost implicat și în complotul din jurul Protocoalelor Înțelepților Sionului, căruia i-a căzut victimă marele politician Serghei Witte (văr primar al Elenei Blavatschi) – dezavuat și de francezi, și de britanici, pentru care era, mai degrabă, pro-german. Atunci când, în 1903, îi spunea baronului Alphonse de Rothschild că „marile evenimente, mai ales cele de natură internă, sunt peste tot precedate de prevalența unui misticism bizar la curtea domnitorului”, Witte se referea tocmai la viermuiala de ocultiști care invadaseră Sankt Petersburg.
Potrivit cercetărilor mai noi (vezi motto), eforturile lui Papus la curtea țarului nu s-au rezumat doar la crearea antantei franco-ruse – „mistica alianță superioară tuturor celorlalte alianțe omenești” – și la blocarea, pe cât posibil, a avansurilor britanicilor (inclusiv prin lansarea de zvonuri despre o conspirație anglo-germană împotriva țarului) – ci și la intensificarea așteptărilor că în Rusia urma o mare revoluție socială. Se crea un hype, cum ar spune un ocultist contemporan ca Nick Land.
Guy Lacroze, un alt ocultist, coleg de clasă cu Papus la Collège Rollin, compara răspândirea extrem de rapidă a ideilor martinismului în sânul aristocrației și intelighenției ruse cu același fenomen care avusese loc și în Franța, înainte de 1789, și se declara convins că planurile Revoluției ruse erau făcute în cercurile martiniștilor ruși. Papus, spunea el, îi declarase mândru că martinismul se dezvoltase și ajungea la nivelul implementării politice.
Una dintre căile de influență alese de Papus a fost „Maître Philippe” (Nizier Anthelme Philippe), marele lui mentor de la Lyon, care, odată plantat în rol de consilier spiritual și vindecător la curtea imperială, îl avertiza periodic pe Nicolae al II-lea că, dacă nu-și schimbă modul de guvernare (adică n-o ia mai spre liberalismul pentru care lucrau subteran și masonii din Grand Orient), avea să-și piardă și imperiul, și viața; o fi știut el ceva de la „Superiorii Necunoscuți”.
Maître Philippe și-a întărit mult influența la curte profețind nașterea țareviciului Alexei, în 1904 – mare bucurie pentru cuplul imperial, care avea numai fete. Bucuria a fost, curând, însă, umbrită de faptul că micuțul suferea de hemofilie (primită, pare-se, de la străbunica lui, regina Victoria I a Angliei, care purta boala fără să știe și a transmis-o la vreo șase urmași). Iar, pe acest subiect atât de teribil, Maître Philippe, deși se considera taumaturg, nu a putut face nimic.
Dar eforturile martiniștilor nu se rezumau la Rusia, ci priveau și Serbia, și Muntenegru, și alte țări din Europa de Est și Balcani. De asta se ocupau, pe lângă Papus, și colaboratorii lui apropiați, Francois-Charles Barlet (membru al Frăției Ermetice de la Luxor, „cheia de boltă a tuturor grupurilor oculte”) și Pierre-Augustin Chaboseau (al cărui fiu, Jean, era membru al Frăției Polaires), care avea să devină secretarul special pentru Balcani al premierului francez Aristide Briand în timpul Primul Război Mondial. Nu rezultă că Briand ar fi fost martinist (ci doar francmason), dar, în perioada interbelică, el a fost unul dintre cei mai importanți pionieri ai mișcării pentru „Uniunea Europeană Federală” – pe care, în 1929, o propunea la Liga Națiunilor.
Muncile lui Papus et co. în Rusia nu au fost în zadar: un focar martinist major în Sankt Petersburgul pre-revoluționar era format din marii duci Petru Nicolaevici și Nicolai Nicolaevici (acesta din urmă, comandantul armatei ruse în primul an al Primului Război Mondial), căsătoriți cu Milica și, respectiv, Anastasia (fiicele regelui Nikola I Petrović-Njegoš al Muntenegrului, dar și cumnatele regelui Serbiei, Petar Karadorevic, și ale regelui Italiei, Victor Emanuel al III-lea), rămase în istorie pentru influența lor ezoterică la curtea rusă.
Cele două periculoase „prințese din Crna Gora” au fost, pare-se, cele care, după moartea lui Maître Philippe, în 1906, i l-au prezentat țarului pe „misticul rătăcitor” Grigori Rasputin – convinse, poate, că vor putea controla un țăran atât de needucat și de grosolan.
Eroare. Spre deosebire de predecesorul lui, Maître Philippe, Rasputin chiar îl putea ajuta pe țarevici; iar, de controlat, nu-l putea controla nimeni – nici măcar viitorul Patriarh Teofan, nici măcar după ce episcopul Hermogen de la Saratov l-a prins și l-a bătut cu crucea în cap de-a visat stele verzi.
Rasputin îl prevenise pe țar, în 1914, să nu bage țara în război, pentru că „ăsta va fi sfârșitul Rusiei” – poziție care nu se potrivea câtuși de puțin cu interesele francezilor și britanicilor.
Rasputin a fost omorât, pe 29 decembrie 1916, de prințul Iusupov și amantul lui, marele duce Dimitri Pavlovici – deși cercetările mai noi arată că ei doar l-au torturat îngrozitor; de omorât, l-a omorât, cu un glonț în cap, agentul serviciilor secrete britanice Oswald Rayner, cu care Iusupov se împrietenise mult prea mult în timpul studiilor la Oxford.
Presimțindu-și moartea, Rasputin a lăsat în urmă o scrisoare în care profețea că nu va apuca 1 ianuarie 1917 și că, dacă va fi omorât de țărani, Rusia va rămâne o monarhie prosperă încă sute de ani, dar, dacă îl omoară „boierii”, atunci familia țarului avea să moară în doi ani și toți nobilii aveau să dispară din Rusia.
Iar, într-o coincidență care pare bizară chiar și în această mare de bizarerii, prolificul cercetător Colin Wilson a descoperit – luând în calcul diferențele de calendar și fus orar – că Rasputin a fost înjunghiat, în Siberia, în 1914, în același moment în care, la Sarajevo, era împușcat Arhiducele Ferdinand, oferind pretextul războiului. Același autor îl plasa ferm pe Rasputin în tradiția mistică a unui Jakob Böhme sau a martinistului Saint-Martin – unde mai pui că și Rasputin era un adept al „sfințeniei păcatului”, mal ales cel de tip sexual.
Saint-Yves d’Alveydre – o educație…
Acesta este peisajul extrem de încărcat, din care nu am schițat decât câteva reliefuri, pe care grefăm teoriile privind sinarhia, al cărei prim și mare promotor a fost Joseph Alexandre Saint-Yves d’Alveydre (1842-1909), și care a fost, apoi, preluată în martinism de Papus.
Saint-Yves a fost inițiat în ale ocultismului încă din frageda tinerețe, petrecută disciplinar în Insula Jersey, unde fusese trimis de părinți ca să-i vină mintea la cap – scop ratat definitiv în momentul în care tânărul Alexandre a intrat în cercurile oculte ale lui Victor Hugo, refugiat politic în Jersey pentru că, republican și revoluționar fervent fiind (după ce fusese un admirator la fel de fervent al lui Napoleon I), denunța aprig regimul lui Napoleon al III-lea.
Marele scriitor francez invoca spiritele unor figuri proeminente ale trecutului (numai unul și unul: Platon, Shakespeare, Galilei), ba chiar era convins că ar fi reușit să intre în contact cu „spiritul lui Isus”, care – deloc surprinzător, deja – l-a numit pe Victor Hugo profetul unei noi religii universale, care urma să dărâme creștinismul tradițional și instituțional și să unească Vestul cu Estul.
Asta se întâmpla pe la 1855, cu vreo două decenii înainte ca Occidentul să fie luat pe sus de viziunile Elenei Blavatschi – dar, după cum se observă, terenul era în pregătire și duduia de „entități” care de care mai ambițioase și mai vorbărețe.
Saint-Yves a preluat de la cercul lui Victor Hugo o pasiune pentru spiritism care avea să-l țină o viață; el a creat, chiar, un model de „altar” pentru astfel de practici, iar, după moartea soției lui, în 1875, a menținut un contact permanent cu spiritul ei – pe care îl servea, galant, cu vin scump și care îi transmitea, de pe lumea cealaltă, cele mai complexe și importante informații despre viitorul omenirii.
În aceeași perioadă, la Jersey, Saint-Yves a descoperit și lucrările lui Antoine Fabre d’Olivet (1767-1825), altă piatră de temelie a ocultismului francez, care – urmare instrucțiunilor primite de la un spirit feminin – scrisese o „Istorie filosofică a speciei umane” (1824), care nu are nicio legătură cu faptele istorice, chiar și cele care erau bine cunoscute la acea vreme, și doar parțial cu filosofia, și se citește ca un roman fantasy puțin cam prea lung.
Lung și pentru că Fabre d’Olivet vedea foarte, foarte adânc în istoria omenirii – sute de mii de ani – până la prima rasă, „adamică”, care s-ar fi tras din Atlantida. Actuala rasă albă – „boreenii”, ziși și celți – ar fi apărut în Nord, la Cercul Arctic, moștenind ceva din cunoașterea atlanților, și, după ce a umplut Europa, a cucerit și India, sub conducerea unui mare druid pe nume Ram – de unde și Ramayana. Eh?
Această fantastică panoramă preistorică i-a aprins mintea lui Saint-Yves – deja fumegândă de la romanele baronului Edward Bulwer-Lytton, foarte la modă pe-atunci. Cel mai mult îl impresiona romanul, deja menționat mai sus, „The Coming Race”, care povestea despre o rasă superioară care trăia pe un tărâm subteran, posesoare a unor tehnologii de neconceput pentru omul terestru, și care urma curând să iasă la suprafață și să ocupe pământul.
Bulwer-Lytton, trebuie spus, nu era doar un fantezist pe hârtie, ci și un practicant; el înființase un ordin ocult („Cercul Orfic”) în care se folosea de adolescenți pre-puberi pentru „călătorii astrale” (tehnică practicată, de altfel, și de un alt ocultist, băgat până la gât în Revoluția franceză, faimosul Cagliostro – dar și, vreme de aproape două decenii, în anii 1960-1970, de ocultistul contemporan și colaborator al CIA, Andrija Pucharich, la așa-zisa lui „Fermă de curcani” de la Ossining, după cum scriam în seria „Daemon ex machina”).
Asta fiind o altă sursă de inspirație de lungă durată pentru Saint-Yves, care, după cum se va vedea, prin propriile „călătorii astrale” a ajuns să vadă tărâmul magic, sursa sinarhiei, a „Maeștrilor” și a întregii înțelepciuni, Agartha.
Saint-Yves s-a împrietenit, chiar, cu fiul lui Bulwer-Lytton, Robert, care era aproximativ la fel de fermecat ca și tatăl lui, ceea ce nu l-a împiedicat să devină Primul Conte de Lytton și nici – printre alte mari demnități ale Imperiului britanic – vicerege al Indiei. Din această poziție, el a organizat încoronarea reginei Victoria I ca împărăteasă a Indiei, la Delhi, pe 1 ianuarie 1877.
… și un titlu nobiliar
Dacă tot ne învârtim printre aristocrați: Saint-Yves nu era unul prin naștere, dar a devenit unul, printr-un proces complex și de lungă durată. Ca primă măsură, și-a adăugat la nume acel „d’Alveydre”, care, trebuie să recunoașteți, sună foarte nobiliar.
Apoi, în 1877, s-a însurat cu aristocrata de origine sârbă Marie-Victoire de Riznich-Keller, o mare frumusețe la tinerețe, cu 15 ani mai în vârstă ca el, fostă nevastă de conte (Keller, șambelan la curtea țarului și vice-guvernator al Ucrainei) și, după unele relatări, fostă amantă a țarului Alexandru al II-lea (dacă nu cumva și a regelui Wilhelm I al Prusiei, care o agrea în mod deosebit).
Grație soției lui – care era și nobilă, și foarte bogată, și martinistă, și un medium talentat – Saint-Yves a putut, în primul rând, să renunțe la cariera militară și să-și dedice întreg timpul studiilor oculte, și-apoi, cel puțin la fel de important, să pătrundă în cele mai înalte cercuri aristocratice, oculte și ele.
Marie se trăgea din aceeași familie cu faimoasa baroneasă Krudener, muza mistică a țarului Alexandru I, cea care l-a însoțit în călătoria lui triumfală la Paris, după înfrângerea lui Napoleon. Iar mătușa Mariei Riznich, Ewelina Hańska, era soția faimosului scriitor (și ocultist) francez Honoré de Balzac, un împătimit al ideilor lui Swedenborg, al magnetismului lui Mesmer și al teosofiei lui Madame Blavtaschi (care îl considera pe Balzac un geniu ocultist natural). În plus, Marie era foarte bine primită la multe din curțile regale și nobiliare europene, fiind apropiată de regine și doamne de onoare; una dintre fiicele ei a devenit doamnă de onoare a țarinei Alexandra, soția țarului Alexandru al II-lea.
Ancora filosofică transmisă Mariei din familie era așa-zisa „Școală Nordică” – cu care avea legături și Blavatschi – un amestec de învățături oculte orientale și masoneria Strictei Observanțe, la a cărei desființare, cum spuneam mai sus, participase din plin Willermoz. Poate grație acestei influențe, Saint-Yves era, spre deosebire de Papus, un mare susținător al apropierii dintre Rusia și Anglia, în care vedea o necesară uniune sinarhică a capetelor încoronate europene.
Toate acestea au făcut ca Saint-Yves să dobândească, până la urmă, în 1880, titlul de marchiz, fie de la papa Leon al XIII-lea, fie de la Republica San Marino, fie de la amândouă. Dacă de la San Marino, nu-i bai, dar de ce i-ar fi dat papa asemenea titluri ocultistului Saint-Yves – care, la acea dată, publicase destul încât să se înțeleagă ce avea în minte – rămâne o întrebare.
Pentru că sinarhia, sistemul social perfect descoperit de Saint-Yves în Agartha – sistem care se practicase, vedeți dumneavoastră, și în imperiul primordial al lui Ram, acum mii și mii de ani – era o ordine sacră, era reflectare a legilor cosmice. Era, practic, o teocrație – dar condusă nu de Biserică, ci de maeștri ocultiști inițiați.
Iar, pentru a restaura sinarhia azi, pe pământ, era nevoie de „crearea, deasupra națiunilor noastre, deasupra guvernelor noastre, indiferent de forma lor, a unui guvern general, pur inițiatic”.
Subiecte la care revin în Partea a IV-a.
Sinarhia (IV). Ordo ab Chao
„Ce este, în definitiv, Sinarhia? Ea este, în general, identificată cu tehnocrația și tot ce ține de aceasta. Dar este insuficient. Sinarhia este, înainte de toate, la nivel organic, ansamblul puterilor oculte de toate gradele și din toate școlile, unite pentru a coopera la formarea unui guvern mondial invizibil. Politic vorbind, dorește integrarea tuturor forțelor sociale și, mai ales, financiare, modelând acest guvern mondial într-un regim socialist generalizat, tehnicizat, instalat în întreaga lume, divizată în zone geopolitice.”
Pierre Virion, „Mystère d’iniquité”, ediția 1957
„O societate bine echilibrată ştie să alterneze ordinea statornică a Lumii cu momentele în care, în mod controlat, limitat, dar constant şi periodic, reuşeşte să pună în operă haosul, astfel încât capacitatea fertilizatoare a acestuia să fie prezentă şi să reactiveze forţele creatoare ale Fraternităţii.”
„Ordo ab Chao”, deviză masonică
Așa cum avertizam la începutul seriei, a consemna istoria sinarhiei presupune, pe alocuri, un traseu furtunos. Am prezentat, în părțile II și III, istoria „complotului sinarhic” descoperit, în 1941, de autoritățile de la Vichy – un segment de drum destul de accidentat, mai ales în zona lui „ocultă”. Este momentul să ne tragem puțin sufletul, și, privind de sus peisajul pe care tocmai l-am parcurs, să pregătim următorul picior de drum.
O descoperire providențială
Cercetând zvonurile obscure din jurul morții suspecte a lui Jean Coutrot – un tehnocrat celebru în epocă – serviciile de securitate ale regimului de la Vichy au dat peste un complot bizar: o societate secretă numită „Mouvement Synarchique d’Empire” (MSE) urmărea să execute o revoluție „de sus în jos”, à la longue, silențioasă și clandestină, cu scopul de a instaura un nou regim politic și de organizare socială, numit, misterios, „sinarhie”.
Un complot politic și ocult
Mișcarea era una imperialistă; ambițiile, enorme: se urmărea nu doar reorganizarea Franței, ci a întregii Europe, care urma să fie transformată într-un super-stat continental numit „Uniunea Europeană”, care, dimpreună cu coloniile sale, urma să formeze „Paneurafrica”, un imperiu de tip nou, „sinarhic”. Alte patru imperii similare urmau să împartă restul lumii.
Organizația MSE, constituită după cele mai stricte reguli ale unei societăți secrete, era formată din tehnocrați (mai ales administratori, economiști, ingineri și birocrați) care aveau legături foarte strânse cu marele capital internațional, financiar și industrial, reprezentat și în Germania, și în Marea Britanie, și peste ocean. Gurile rele spuneau că acest grup de tehnocrați capturase guvernul de la Vichy și lucra pentru interesele „plutocrației” internaționale.
În același timp, MSE avea legături și cu una sau mai multe societăți secrete de natură ocultă, adepte ale unei doctrine numite „martinism”, de la care preluase, de altfel, și denumirea, și modelul regimului pe care urmărea să-l instaureze la nivel global, „sinarhia”.
Martinismul
În căutare de clarificări, am parcurs, în mare viteză, în Partea a III-a, istoria de peste două secole a martinismului, o mișcare ocultă împletită cu francmasoneria, înființată în Franța, pe la 1770, și extinsă apoi, prin diverse persoane și organizații, în întreaga Europă.
Ni se spune că, spre deosebire de francmasonii „obișnuiți”, martiniștii sunt mai „ezoterici” – ei cultivă contacte cu entități din alte dimensiuni; ba au și introdus aceste ritualuri și doctrine în gradele superioare ale unei părți din masonerie („Ritul Scoțian Rectificat”). De altfel, și conceptul de „sinarhie” le-a parvenit pe aceleași căi oculte – prin „călătorii astrale” și contacte cu „superiori necunoscuți”.
Istoria consemnează prezența martiniștilor, alături de francmasoni, și în orbita joasă a Revoluției franceze de la 1789; și în cercurile efervescente politic și ezoterico-apocaliptic ale aristocrației din fin de siècle; și la curtea țarului, în proximitatea Revoluției ruse din 1917; și în sânul diverselor curente politice și ocultiste care proliferau în perioada interbelică; și în înaltele cercuri care au reorganizat lumea după război.
În această lumină, conlucrarea dintre martiniști și MSE pare să facă parte dintr-o anumită linie de continuitate istorică: implicarea societăților secrete oculte în evenimente politice – un domeniu de cercetare adesea atacat drept „conspiraționist”, chiar și acolo unde cumulul de surse și indicii este suficient pentru speculații rezonabile – cum este, de altfel, par excellence, cazul „complotului sinarhic”.
Labirintul
Tabloul final care se desprinde din întreaga incursiune în „complotul sinarhic”– mai ales în zona lui „ocultă” – este un peisaj neguros. Un tablou care reunește, prin epoci, o sumedenie de personaje – unele cu nume foarte răsunătoare: oameni politici de toate orientările, mari oameni de stat și înalți funcționari, o puzderie de nobili și aristocrați, intelectuali, artiști, filosofi, reprezentanți ai marelui capital financiar și industrial – cu toții mai mult sau mai puțin interesați de ezoteric și paranormal.
Efectul de caleidoscop este întărit de proliferarea aparent haotică de organizații oculte, mai mari sau mai mici, care de care mai misterioase, care se divizează, se reunesc, se ceartă sau se împacă, împart sau nu aceleași doctrine, despică firul în patru, adoptă sau abandonează variațiuni ale acelorași idei.
Sporind confuzia, aceleași persoane apar adesea ca membri sau chiar fondatori în mai multe astfel de grupări, chiar dacă ele par a avea credințe diferite. Și, peste toate, această masă polimorfă pătrunde adânc în pătura superioară a societății, intersectându-se – adesea, suprapunându-se pe segmente considerabile – cu elitele politice, economice și culturale.
O anchetă istorică
Deloc surprinzător, în aceste condiții, ancheta de la Vichy nu a ajuns la nicio concluzie fermă privind relațiile dintre tehnocrați și ocultiști – dincolo de a plasa „complotul sinarhic” în vasta încrengătură care este rețeaua internațională și multiseculară a elitelor.
De altfel – din nou, deloc surprinzător – investigația a fost repede stopată, scandalul pe cât posibil mușamalizat, iar inspectorul Chavin tras pe linie moartă de ministrul de interne, Pierre Pucheu, al cărui nume, de altfel, apărea ca implicat în complot.
O privire grăbită ar spune că, atunci, dacă ancheta nu a ajuns la nicio concluzie fermă; dacă nimeni nu a fost expus, judecat, condamnat; dacă niciun tehnocrat nu a fost prins în mijlocul unor ritualuri magice; dacă niciun ocultist sau ordin secret ocult nu au fost pus sub acuzare, episodul „complotului sinarhic” rămâne prea obscur să poată fi important.
Deloc adevărat. Autoritățile de la Vichy au deschis, întâmplător, o poartă imperială, i-am putea spune, către ceea ce comentatorii cazului au numit „complotul permanent”.
A treia bornă
Peisajul este, într-adevăr, unul neclar; dar o imagine prea clară ar fi înșelătoare. Este un tablou care nu trebuie prea mult simplificat – motiv pentru care l-am prezentat în ceva detaliu, încercând să-i surprind complexitatea: pentru a evita capcana, foarte tentantă, de altfel, a simplificărilor și etichetelor – care, adesea, compromit cercetarea în aceste domenii obscure. Pentru a evita, până la urmă, capcana de a crede că un astfel de complot ar fi un soi de aberație, un fir răzleț ieșit din țesătura altminteri lină a lumii și rătăcit, absurd, pe-o tangentă; sau o deviație în cul-de-sac, cu caracter mai degrabă incidental, de coloratură; că ar fi o vână separată în sistem, care ar putea fi izolată de restul organismului – când, în realitate, ea este fibră din fibra profundă a corpului principal care este istoria.
Astfel că, în această Parte a IV-a a seriei, mă voi ocupa de plasarea „complotului sinarhic” – așa, nelimpede și nerezolvat oficial cum este el – pe fibra profundă care leagă cele două borne pe care le-am fixat în Partea I.
Îl avem, la un capăt, pe magul elisabetan John Dee, care, prin mijloace oculte, a creat Imperiul britanic dintr-o ficțiune (imperiul legendarului rege Arthur) căreia i-a adăugat elemente escatologice derivate din (și de la) creștinism. Iar, la celălalt capăt, îl avem pe cyber-magul zilelor noastre, Nick Land, care încearcă și el să transforme în realitate, tot prin mijloace oculte, reunite în conceptul de „hiperstiție”, alte ficțiuni escatologice, tot imperiale.
Între aceste două borne, în aceeași țesătură, găsim, aproape de zilele noastre, „complotul sinarhic”. După cum se va vedea mai jos, sinarhia are toate datele unei ficțiuni escatologice de tipul celei transformate în realitate de John Dee, la crearea Imperiului britanic. Mai mult, în jurul ei s-au practicat metodele folosite de Dee în lucrarea lui magic-imperială. Întrebarea este dacă nu cumva trăim, din perioada interbelică încoace, procesul ocult de întrupare a acestei ficțiuni apocaliptice.
Conspirații exemplare
Până acolo, însă, mai avem de plasat câteva mari repere. Întâi de toate, trebuie, totuși, să evaluăm importanța acestui „complot sinarhic”, descoperit întâmplător (sau, de ce nu, în context, providențial!) de inspectorul Chavin la Paris, în 1941.
„Complotul sinarhic” este una dintre foarte puținele conspirații politic-oculte din perioada modernă, care, descoperite și documentate de serviciile de securitate într-un raport intern – „Raportul Chavin”, să ajungă și la cunoștința publicului, la numai câțiva ani după evenimente. Asta îl face un punct tare într-o masă adesea amorfă, un contur mai vizibil într-un peisaj nu doar obscur, ci și în mod deliberat obscurat.
O comparație peste timp este de ajutor. Să ne închipuim că, undeva, prin 1967, serviciile secrete americane ar fi făcut public un raport intern (deci presupus sincer) care documenta, negru pe alb, existența unui complot în jurul asasinării președintelui John F. Kennedy – un complot nu doar politic, ci și „ocult”. Îndrăznesc să cred că un asemenea eveniment ar fi avut reverberații istorice.
Simplul fapt că asta nu s-a întâmplat, în ciuda miilor de indicii, despre care s-au scris zeci și sute de cărți din 1963 încoace, ne dă o idee despre importanța istorică a unui document ca Raportul Chavin.
Dacă Raportul Chavin nu a produs un cutremur politic și mai uriaș decât a făcut-o, este pentru că el a fost făcut public după terminarea războiului, când a fost prezentat ca parte din peisajul oricum întunecat al regimului de la Vichy și regimului de ocupație. Ceea ce este numai parțial adevărat; așa cum arătam în Partea a II-a, tehnocrații din MSE erau perfect dispuși să colaboreze cu orice regim politic pentru a-și atinge scopurile, iar regimul „plutocratic” pe care urmăreau să îl instaureze nu era nici fascist/comunist, nici liberal, ci un soi de „a treia cale”.
Ocultiști și… ocultiști
Comparația dintre cele două comploturi nu este deloc întâmplătoare. Era cât pe ce să avem echivalentul unui „Raport Chavin” și în cazul JFK. Jim Garrison, singurul procuror care a anchetat și a încercat să aducă în fața justiției acest cel mai celebru asasinat politic, a ajuns la concluzia că fusese un complot, la care, de o manieră incertă, participase și un ditamai soborul vrăjitoresc, reprezentat în poveste, cu precădere, de David Ferrie – „episcop rătăcitor” în biserici gnostice, practicant de magie ritualică și sexuală și oficiant de liturghii negre. (Despre aceste volute și mai întunecate din jurul asasinării lui JFK, care cuprind, pe lângă Ferrie, multe alte personaje și conexiuni, am scris într-o altă serie).
Ocultistul David Ferrie era, în același timp, și mentorul presupusului asasin singuratic, Lee Harvey Oswald; și colaborator al CIA în relațiile cu diaspora cubaneză, implicat în invazia ratată de la Golful Porcilor; și un om de legătură între servicii și mafia – care, prin Jack Ruby, l-a eliminat convenabil pe Oswald după asasinarea președintelui, în caz că voia să explice ce a vrut să spună, mai exact, atunci când a declarat reporterilor, pe treptele secției de poliție: „I am just a patsy”.
Ca și inspectorul Chavin înaintea lui, bunul procuror Garrison nu a ajuns la nicio concluzie fermă privind relevanța acestor conexiuni și, la fel ca Chavin, a fost tras pe linie moartă. În cazul lui Garrison, asta s-a făcut printr-o campanie de discreditare care, în final, i-a distrus cariera. Cercetările lui Garrison în dimensiunea ocultă a complotului sunt aruncate la coș de istoria standard – în măsura în care sunt, măcar, menționate – ca expresie a presupusei lui prejudecății negative față de „stilurile de viață alternative” de care se bucura Ferrie (ocultism și homosexualitate).
Lucru care nu i s-a putut reproșa lui Chavin – mai ales că, în cazul „complotului sinarhic”, latura ocultă nu era reprezentată de personaje excentrice, „alternative” și dubioase din demimondul ocultismului, spionajului și crimei organizate, ca Ferrie, ci de persoane cât se poate de respectabile, unele cu funcții importante în stat, aflate la cârma unor societăți inițiatice nu doar perfect legale, ci și cu o lungă istorie în spate, din care făceau sau făcuseră parte, prin epoci, membrii ai celor mai înalte elite.
Papus, mare maestru fondator al Ordinului martinist (versiunea 1871-1916), era și el – printre multe alte funcțiuni oculte – episcop al unei „biserici gnostice” (Église Gnostique de France), un fel de „biserică a francmasoneriei” (din care avea să se inspire și Ordo Templi Orientis, ordinul ocult făcut notoriu de inacceptabilul Aleister Crowley), cu care martinismul avea în comun un interes pentru misticism, cabala și teurgie.
Dar, prin contrast cu Ferrie, Papus locuia la cele mai amețitoare înălțimi ale societății: oferea sfaturi spirituale țarului Nicolae al II-lea, se întreținea cu marea aristocrație și avea legături în întreaga rețea a elitelor europene. În plus, trebuie spus, spre deosebire de Ferrie, în a cărui carieră e greu să găsești vreo activitate benefică pentru societate (cu excepția cazului în care seducția „alternativă” a tinerilor este considerată ceva pozitiv), Papus a fost un medic militar devotat – de altfel, a murit pe front, la datorie, în 1916.
Aceeași clădire, etaje diferite
Diferența de nivel între cele două comploturi exemplare nu exclude, însă – deloc – prezența unor (presupuse, cel puțin) asasinate și în „complotul sinarhic”, victima cea mai proeminentă fiind chiar creierul și inima grupului tehnocratic, Jean Coutrot. Nici colaborarea cu facțiuni violente nu este exclusă; așa cum arătam în Partea a II-a, unii cercetătorii ai cazului au ajuns, după război, la concluzia că societatea secretă politic-ocultă MSE manipula și controla în propriile scopuri organizații de la capetele opuse ale ecartului politic, printre care facțiunea teroristă de extremă dreapta La Cagoule. Ba, mai mult, nici înalta trădare nu este scoasă din peisaj; speculațiile că tehnocrații ar fi contribuit în mod deliberat la înfrângerea Franței, în mai 1940, tocmai pentru a-și crea un teren propice pentru schimbarea de regim pe care o intenționau, au apărut odată cu primele știri despre complot, în chiar vara lui 1941.
Astfel că, în termeni plastici, dacă bietul Jim Garrison a pătruns în clădirea istoriei prin canalizare, ajungând într-un subsol imund și periculos, Chavin a intrat, frumos – și întâmplător – pe poarta cea mare, și a ajuns, cu liftul, la luxoasele etaje superioare.
Dar, și în subteran, și la cele mai înalte nivele – care par să comunice între ele, deși, prin ce canale, prea rar îi este dat publicului să afle – ne întâmpină un labirint de oglinzi și fum, obscur prin natura sa și, mai mult, obscurat în mod deliberat din toate direcțiile.
„Forțele istoriei”
În alți termeni, ce ne arată „complotul sinarhic” (mai ales odată ce-l comparăm cu un alt complot, mult mai faimos, deși nici acesta lămurit oficial vreodată, cel din jurul asasinării lui JFK) este că, dacă îndepărtezi pojghița narațiunilor simple și ferm conturate, compuse dintr-o selecție foarte strânsă de evenimente, personaje și detalii, pe care o așază liniștitor peste trecut manualele, așa arată, în general, istoria: o colecție de curiozități, care, cumva, antrenate de curenți ai căror surse rămân, în cele din urmă, misterioase, se sedimentează, treptat, pe anumite direcții.
Seculariștii ne asigură că forța care mișcă istoria pe făgașul ei este „progresul” – nu doar material, ci și intelectual și moral, ceea ce, adesea, sincer, nu pare. Materialismul dialectic vorbește despre niște „forțe obiective” – producție, relații sociale, luptă de clasă – care mână istoria. Mari istorici precum Arnold Toynbee, Oswald Spengler sau Carroll Quigley au scris despre ciclurile de viață ale civilizațiilor. În toate aceste cazuri, forțele istoriei rămân impersonale – ceea ce nu înseamnă că, în diferite contexte istorice, nu există indivizi și organizații care acționează, public sau clandestin, pentru a-și pune în operă viziunile și a-și realiza interesele.
Dacă ar fi să-i credem pe seculariști, niciuna dintre figurile proeminente ale istoriei, cel puțin în modernitate, nu este mânată în acțiunile sale de vreo convingere de natură religioasă, nu mai zic de vreo preocupare pentru ocultism. De fapt, ni se sugerează că acești corifei ai civilizației nici nu au, cel mai probabil, astfel de convingeri sau preocupări, fiind întrutotul laicizați, chiar atei. Iar, dacă, totuși, le au, aceste credințe și preocupări sunt ținute separat de activitatea publică a persoanei, într-un compartiment etanș, ca un cheson de submarin.
Ocultiștii, pe de altă parte, spun adesea că ei conduc, din umbră, istoria; ei – sau, în multe cazuri, prin ei, niște „maeștri necunoscuți” (care, ni se sugerează, pot fi oameni sau entități din alte dimensiuni, ca acelea cu care intră programatic în contact martiniștii). Aceste ființe superioare cunosc „Planul Divin” și le transmit inițiaților instrucțiunile necesare pentru a se asigura, prin generații, că acest plan este realizat pe pământ.
Martinistul Papus însuși, citat în Partea a III-a, spunea că lumea este condusă, dintotdeauna, de societăți secrete născute în sânul misticismului, care dirijează organizațiile politice, culturale, religioase aflate pe poziții adesea opuse în societate, fiind, la rândul lor, coordonate de la un misterios centru comun – un „Comitet suprem și necunoscut care guvernează lumea”.
Bineînțeles că nu voi fi eu cea care să tranșeze aici acest conflict pozitiv de competență. Având în vedere tipul de ego exaltat care abundă în domeniu, pare a fi în firea ocultiștilor să se mai și laude. Dar nici ideea, croită și întreținută cu grijă, că Occidentul ar fi un spațiu perfect secularist, „dezvrăjit” – singura civilizație din istoria omenirii care nu are credințe de natură în sens larg spus religioasă, în care elitele publice nu au niciun apetit pentru amețitoarele promisiuni de putere pe care le face ocultismul – nu este credibilă.
Astăzi, grație unei noi generații de cercetători, mulți proveniți din zona studiului academic al ocultismului occidental, această miră de reglaj stă să cadă. Aflăm, încet-încet, că figuri cu roluri importante în lumea politică, economică și financiară, științifică și culturală, ba chiar și militari ori ofițeri ai serviciilor de securitate întrețin convingeri spirituale neortodoxe, eretice, unele chiar mai mult decât întunecate, cum am putut întrezări recent în notoriul „Dosar Epstein” – sau cum am descris în seria „Daemon ex machina”.
De altfel, așa cum am documentat în alte articole, întreg proiectul globalist se bazează pe ideea „transformării conștiinței umane” potrivit unor proiecte precum cel produs de Stanford, în 1974 (Changing Images of Man), ori, mai recent, Clubul de la Roma (2022) și World Economic Forum (2024), din care rezultă că aceste organizații, altminteri științifice și corporatiste, care susțin și consiliază ONU în promovarea și implementarea Agendei 2030, nu sunt câtuși de puțin atât de über-seculariste cum ni se prezintă, iar Agenda 2030 însăși este, în esență, un proiect utopic și escatologic.
Ce pare destul de limpede, în final, este că secularismul a separat statul de Biserică – de Biserica creștină – dar nu și de ocultism și puzderia de credințe și organizații oculte care au umplut și umplu peisajul occidental, sub ocrotirea „libertății religioase”.
Rețele imperialiste
Dar, dincolo de cazuri particulare, apropierea dintre elitele politice, sociale, culturale și ocultism pare naturală de plano. Deși se vorbește mult despre societăți secrete, forma de organizare predominantă, atât în cazul elitelor, cât și al ocultiștilor, pare a fi, mai degrabă, rețeaua – așa cum, de altfel, s-a văzut și în Partea a III-a.
În ambele cazuri, rețeaua este una internațională, căci, ca și elitele aristocratice de mai ieri ori cele politice/financiare/birocratice/culturale de astăzi (cele care se întrunesc la Davos, ca să dăm un exemplu), ocultismul nu recunoaște granițe și naționalități, ci numai „inițiați”.
Iar viziunea generală împărtășită de ambele grupuri – admițând că sunt separate – este una internaționalistă, viz. imperialistă. Punct mai degrabă doctrinar în care găsim și puntea cea mai convingătoare între cele două lumi (dacă două sunt, într-adevăr, și nu una – mare, lată și polimorfă): atât elitele internaționale, cât și ocultiștii, eminamente internaționali și ei, urmăresc insistent, prin istorie, să creeze Imperium mundi.
Visul imperiului universal nu a părăsit niciodată Occidentul, de la căderea Imperiului Roman de Apus încoace. Găsim acest vis în legende populare, cum este cea a regelui Arthur, care ar fi restaurat acest imperiu și s-ar fi instalat pe tronul Romei (legenda pe care John Dee a transformat-o, prin mijloace oculte, în realitatea Imperiului britanic). Îl găsim în nenumăratele tentative, mai mult sau mai puțin reușite, de a crea imperii – mai mici, mai mari, mai durabile sau mai trecătoare – care fac ca istoria Europei să umple mii și mii de biblioteci, cu mii și mii de nume, date, bătălii, cruciade, alianțe și contra-alianțe, trădări, comploturi, infiltrări, revoluții și contra-revoluții, schisme, războaie mondiale. Îl găsim în expansiunea puterilor europene în Americi, în Asia, în Africa; în războaie coloniale; în „Marele Joc” care a obsedat secolul XIX, opunând Imperiul britanic celui țarist, conflict care, apropo, era considerat de ocultiștii vremii un război între societăți oculte rivale. „Marele Joc” a continuat, în secolul XX sub eticheta „Marea Tablă de Șah” despre care scria Zbignew Brzezinski, ca o competiție imperialistă între americani și sovietici. Vedem visul imperial și azi, în zvârcolirile post-coloniale ale fostelor mari capitale imperiale europene prin Orientul Mijlociu și Africa. Așadar, nostalgia imperiului pierdut, cuplată cu ambiția de a-l reface, dă coloana vertebrală a istoriei occidentale.
Vis imperial dublat, de-a lungul secolelor, de un fior escatologic. Simplificând mult, visul imperiului pământesc a ajuns, în timp (prin multe contaminări, interpretări, alunecări mai fine sau mai abrupte – și cu diferențe importante între catolici și protestanți) să fie asociat cu Împărăția Cerurilor, cu Noul Ierusalim, cu A Doua Venire a lui Isus Hristos, anunțate de textele apocaliptice.
Pe de o parte, asta dădea imperiului pământesc (și împăratului lui) o dimensiune divină. Pe de altă parte, urmare acestei asocieri, textele biblice apocaliptice și întreaga tradiție dezvoltată în jurul lor au căpătat funcția de îndrumar pentru detectarea momentului în care urma să se declanșeze mecanismul escatologic – și, deci, să se întrupeze mult-doritul imperiu mundan.
Iar John Dee s-a încumetat, chiar, să provoace „îngerii”, prin metode oculte, să-i dezvăluie Planul Divin, pentru a ști nu doar când și cum trebuia să fie instaurat Imperiului universal și divin al Elisabetei, ci și ce se putea face pentru a accelera acel proces.
Furori chiliaste
Punct la care, desigur, se deschide larg poarta ocultiștilor. Asta în primul rând pentru că ocultismul este disciplina care se pretinde expert absolut în decelarea de semne escatologice: fie le citește în stele, fie în viziuni mistice sau oculte, fie ajunge la ele prin noi și noi interpretări date acelorași texte sau profeții ori prin adăugarea de noi doctrine, desprinse din tradiții non-biblice.
John Dee, ca să continuăm cu exemplul lui, nu opera într-un vacuum. În perioada în care el a creat, prin metode oculte, Imperiul britanic, casele regale europene erau traversate de un profund frison chiliast.
În 1564, se anunțase că, în 1583, urma Marea Conjuncție Jupiter-Saturn, iar astrologii prevedeau un eveniment major, la scară apocaliptică. Era cea de-a șaptea astfel de conjuncție de la Facerea lumii, iar – unde cele anterioare coinciseseră cu viața Patriarhului Enoch; cu Potopul; cu primirea Celor Zece Porunci de către Moise; cu împrăștierea celor Zece Triburi ale lui Israel; cu Nașterea Domnului Isus Hristos; și cu domnia lui Charlemagne – aceasta putea anunța o răsturnare masivă, chiar violentă, în istoria umanității și a creștinismului; putea veni Antihristul; putea fi Cea de-a Doua Venire.
John Dee a scris, chiar, un volum pe subiect, în care afirma că urma o perioadă de reînnoire și reformare universală. Se aștepta revenirea Sfântului Proroc Ilie (care, supranumit „Elias Artista” în cercuri, urma să renoveze întreaga cunoaștere) și a Patriarhului Enoch (ceea ce încuraja eforturile lui Dee a obține, prin metode oculte, „limba enochiană”, așa cum arătam în Partea I).
Anul 1583 a trecut fără incidente majore (la fel și 1603/1604, și 1623, ani incluși în serie prin diverse calcule). Apocalipsa s-a amânat. Dar, pătruns de convingerea că acela era momentul propice, John Dee crease, deja, la 1577, viziunea din care avea să se nască Imperiul (britanic) universal. Dacă am pune în termenii de astăzi, hype-ul creat de așteptările chiliaste ale perioadei a făcut ca o împărăție, totuși, să vină, deși nu Împărăția Domnului, ci cel mai mare imperiu (mundan) din istorie.
N-aș vrea să se creadă că este unica astfel de febră milenaristă născătoare de imperii în istoria Europei. Dau aici numai alte două exemple. Așa cum povesteam cu altă ocazie, după unii istorici, călătoria lui Cristofor Columb în America a fost și ea o misiune de sorginte profetică, cu resorturi apocaliptice, declanșată de teoriile lui Gioacchino da Fiore despre „Epoca Sfântului Duh”, care urma să apară numai după ce erau creștinate toate neamurile lumii. Eruditul ocultist Manly P. Hall completează povestea, spunând că, de fapt, Columb era un agent al ordinelor oculte și fusese însoțit, pe traseu, de unul dintre misterioșii „inițiați necunoscuți”.
Iar primii britanici care au reușit să colonizeze permanent America de Nord, pe la 1620- 1630, au plecat către Lumea Nouă convinși că A Doua Venire a lui Isus Hristos era iminentă. De data asta, previziunile apocaliptice aveau legătură cu anul 1666 (care, cu condiția să-l elimini pe 1, este „Numărul Fiarei”). Cu această ocazie, Imperiul britanic a fost reprezentat la vârf de „părintele științei moderne”, Francis Bacon, care a prezentat proiectul imperial ocult care urma să se instaureze peste Atlantic în utopia lui, „Noua Atlantidă” (1627).
Marea Lucrare sinarhică
Dar, dincolo de competența de a prezice, ocazional, evenimente apocaliptice, încurajând ambițiile imperialiste ale elitelor politice, ocultiștii au, ei înșiși, pare-se, propriile ambiții imperiale.
O spune, de pildă, Pierre Virion, în a lui „Les forces occultes dans le monde moderne” (1965), atunci când afirmă că „Scopul ultim – ad extra, ar trebui să spunem – al Înaltelor Societăți Secrete este Imperium mundi”.
Să spunem că Virion era catolic și critic față de societățile oculte; dar același lucru îl spun și ocultiștii. Îl spune o autoritate în domeniu de anvergura lui Manly P. Hall, atât în monumentala lui „Secret Teachings of All Ages” (1928), cât și în „The Secret Destiny of America” (1944), lucrare pe care am analizat-o în detaliu într-o altă serie de articole.
În descrierea lui Hall, istoria omenirii este ghidată de mari inițiați, care, operând prin ordine secrete și agenți, trudesc, generație după generație, la „Marea Lucrare”: o operă de alchimie socială complexă al cărei apogeu constă în instaurarea „democrației universale” – un stat global care, la ochiul meu, cel puțin, n-are nimic de-a face cu democrația și mai totul de-a face cu o autocrație absolutistă, cu accente teocratic-tehnocratice, condusă de un grup de „iluminați”, inițiați într-o cunoaștere (gnoză) deopotrivă spirituală și științifică.
Iar proiectul-pilot al acestui stat universal era, după Hall, chiar „Noua Atlantidă” a lui Francis Bacon – lucrare ocultă scrisă special pentru America – în care puterea era reprezentată de un monarh, iar autoritatea, situată deasupra regelui, de un organ tehnocratic colegial („Casa lui Solomon”) deținător al întregii cunoașteri științifice și spirituale. Am descris stupefiant de modernele proiecții pe care le făcea Bacon la 1627 într-un alt articol. Este suficient să spun aici că până și Peter Thiel, mogulul-teolog din Silicon Valley, care se consideră un urmaș spiritual al lui Francis Bacon, recunoaște că acea „Casă a lui Solomon” este prototipul a ceea ce numim, astăzi, „deep state”.
După cum se va vedea, același model de stat universal în care puterea și autoritatea sunt separate, iar conducerea este exercitată autocratic de inițiați, este, în esență, și sinarhia propusă de Saint-Yves d’Alveydre, cea din care s-au inspirat tehnocrații complotiști de la Vichy.
Cunoscători intimi ai subiectului precum Jacques Weiss (La synarchie – l’autorité en face du pouvoir, 1971) și Serge Hutin („Gouvernants invisibles et sociétés secrètes”, 1971) spun, de altfel, că modelul lui d’Alveydre pornește de la tiparul guvernării ideale la Platon și se regăsește atât în planurile templierilor (care, spun cei doi autori, visau să-și creeze un imperiu, întâi la nivel european, apoi mondial), cât și în „Noua Atlantidă” a lui Francis Bacon, el însuși nu doar mare om de știință, ci și mare inițiat („Imperator” în ordinul rozacrucian).
Aceleași repere definesc și statul global – „democrația universală” – în dezvăluirile lui Manly P. Hall, care, de altfel, aprecia enorm contribuția lui Saint-Yves d’Alveydre la eforturile imperialiste milenare ale ocultiștilor.
Altfel spus, ocultiștii cad de acord că modelul „sinarhic” propus de Saint-Yves coincide cu modelul general al Imperium mundi ocult. Astfel că trimiterea la „sinarhie” nu va mai fi o referire strictă la opera lui Saint-Yves, ci va viza sistemul ideal de organizare statală a imperiului visat de ocultiști. Imperium mundi este sinarhic.
În fine, trebuie spus că Hall și-a publicat „Destinul secret al Americii” în 1944 – la numai trei ani după descoperirea (și mușamalizarea) „complotului sinarhic” de la Vichy. Iar, în acel volum, el aplauda șansa uriașă acordată, în sfârșit, Statelor Unite ale Americii ca, după terminarea războiului, să conducă umanitatea spre desăvârșirea Marii Lucrări; să instaureze Imperium mundi sinarhic – statul global. Acesta, spunea el, era adevăratul destin manifest al Americii, adevărata ei misiune divină. Iar, potrivit lui Hall, crearea Organizației Națiunilor Unite (o inițiativă americană, de altfel, aparținând președintelui Roosevelt) constituia un pas uriaș înainte pe acest drum.
Mașinăria infernală
Cred că putem, deci, conchide că – atât din punctul lor de vedere, cât și din cel al unor critici precum Virion și mulți alții – ocultiștii au ambiții imperiale situate dincolo de cele ale elitelor politice, ba chiar deasupra acestora, câtă vreme, în modelul lor de imperiu universal, conducerea supremă le revine chiar inițiaților, care își rezervă autoritatea incontestabilă pe care n-o mai găsim decât în teocrațiile cele mai stricte.
În plus, imperiul ocult despre care vorbește Hall este, evident, un imperiu pământesc – fizic, nu metafizic. Templierii urmăreau să-și facă un imperiu european în realitatea fizică, nu în cea metafizică – motiv pentru care au și fost executați de regele Franței, Filip cel Frumos, cu colaborarea papei Clement al IV-lea, care se simțeau, ambii, amenințați de aceste ambiții.
Rămân câteva întrebări. Cum își propuneau ocultiștii să instaureze imperiul ocult, peste capetele elitelor politice la putere? Prin cooptare? Prin înșelăciune? Prin infiltrare? Promițându-le puternicilor zilei un loc privilegiat la vârfurile imperiului universal?
Toate aceste versiuni, luate separat sau în combinație, par posibile, dacă urmărim ce spunea Papus despre modul în care „Consiliul suprem și necunoscut care guvernează lumea” manipulează toate organizațiile și proiectele politice în propriile scopuri. Sau ce spunea Manly P. Hall despre fondarea Statelor Unite ale Americii, de exemplu – considerată un mare succes pe calea instaurării Imperium mundi, succes obținut cu eforturile unor inițiați care au lucrat clandestin și decisiv pe lângă figurile publice.
O altă metodă, însă – mult mai subtilă – ar putea fi aceea de a determina elitele politice, economice, culturale să îmbrățișeze o anumită viziune și să lucreze voluntar la punerea ei în operă – și asta nu prin mijloacele de infiltrare, cooptare, recrutare etc. menționate mai sus, care sunt, până la urmă, accesibile și unei organizații politice oarecare, ci prin mijloacele proprii meșteșugului lor: ocultismul. Să creeze, altfel spus, ficțiuni puternice care – ca și în cazul de atât de mare succes al lui Dee – să capete forța de a deveni realitate.
Ficțiuni care – așa cum ne învață John Dee și Nick Land – s-ar putea transforma în realitate cu ajutorul angoaselor și promisiunilor escatologice, al ritualurilor și simbolurilor oculte, al contactului cu entități din alte dimensiuni.
Ficțiuni fondatoare
Indiferent care dintre aceste metode ar fi utilizată, ficțiunea, viziunea, modelul acelui Imperium mundi pe care ocultiștii, după propriile lor declarații, vor să-l vadă constituit, trebuie să fie descrisă, detaliată, pusă în circulație, diseminată.
Ea trebuie să fie o ficțiune cât mai veche sau care să facă apel la o tradiție și trebuie să aibă o dimensiune escatologică, fie intrinsecă, fie adăugată; confirmarea autenticității ei din surse „divine” (reprezentate de „ierarhii angelice”, „superiori necunoscuți”, „maeștri învățați” și alte Mahatme) – este mai mult decât dezirabilă.
Atlantida
Cea mai veche astfel de ficțiune – prototip, cum spuneam, al Imperium mundi ocult – este Atlantida. Brodând copios pe marginea mențiunilor făcute de Platon despre această insulă legendară, povestea Atlantidei a făcut o carieră sclipitoare în ocultism. Este tărâmul primordial și inițiatic; este leagănul omenirii; este locul în care umanitatea și-a trăit Epoca de Aur; extrem de evoluată nu doar spiritual, ci și tehnologic – precum și, deja inevitabil, organizată într-o structură ierarhică strictă, condusă de inițiați luminați.
În plus, Atlantida are o latură escatologică, având în vedere că, faimos, s-a scufundat decisiv. Tradițiile oculte rețin că moștenirea ei (spirituală, mistică, de cunoaștere – socială, științifică și tehnologică) a fost, totuși, salvată și perpetuată, prin generații, în sânul societăților secrete. Aceasta este ficțiunea ocultă la care făcea trimitere Francis Bacon în proiectul lui imperial american, „Noua Atlantidă”.
Pe acest model clasic al Atlantidei s-au construit, în timp, alte și alte tărâmuri miraculoase.
Agartha
Sinarhia lui Saint-Yves este, în esență, o versiune modernizată a legendei Atlantidei. În acest caz, tărâmul mistic se numea „Agartha” – un stat inaccesibil prin mijloace fizice, dar localizat, undeva, în Tibet/Asia Centrală, care păstra întreaga cunoaștere a umanității, adunată de-a lungul a sute de mii de ani, și al cărui model de organizare socială, ideal, se numea „sinarhie”.
Din când în când, mari maeștrii spirituali mai veneau, de pe acel misterios tărâm, în lumea noastră, arătându-se numai inițiaților, pentru a le da instrucțiuni despre „Planul Divin”. Misiunea era aceea de a reproduce sinarhia pe pământ.
Dezvoltată pe parcursul mai multor lucrări publicate între 1882 și 1886, viziunea lui Saint-Yves a fost cultivată în sânul Ordinului martinist pentru a fi, apoi, în perioada interbelică, adoptată de tehnocrații din „complotul sinarhic” și transpusă într-un program revoluționar imperialist care urma să fie pus în executare, clandestin, până la realizarea lui integrală. Un prim pas era crearea „Uniunii Europene”; apoteoza era un imperiu global sinarhic.
Thule
Dar, la acel sfârșit de secol al XIX-lea – recunoscut de istorici ca o perioadă de „renaștere ocultă” – Agartha nu era singura viziune de Imperium mundi tip Atlantida pe care ocultișii o diseminau în rândurile elitelor.
„Thule” era un alt tărâm mistic, care, situat în zăpezile Nordului, ar fi fost, în illo tempore, leagănul rasei ariene, ai cărei descendenți moderni erau germanii (dar și britanicii și popoarele nordice). Această ficțiune a prins, deloc surprinzător, mai ales la germani, cu efectele fatale cunoscute. Partidul nazist s-a format în sânul unei societăți oculte numite chiar „Thule” și, după ce a preluat puterea în Germania, în 1933, a pus în operă, pe parcursul a 12 ani teribili, această viziune imperialistă ocultă. SS era ordinul mistic-cavaleresc care slujea această viziune, inclusiv prin ritualurile desfășurate la Castelul Wewelsburg, sub atenta coordonare a marelui maestru Heinrich Himmler. Deși nu susțineau că ar vrea să recreeze mitica Thule în modernitate, naziștii își justificau ambițiile imperiale bazându-se pe această ficțiune, care le atribuia rolul de rasă superioară.
Shambhala
„Shambhala” a fost o altă ficțiune foarte fertilă, din aceeași serie cu Agartha, Thule, Atlantida. Reprezentantul cel mai de seamă al opțiunii Shambhala a fost misticul de origine rusă Nicholas Roerich, care s-a străduit preț de decenii să obțină sprijin pentru a recrea această cetate mistică în realitatea fizică a Asiei Centrale. Roerich a cerut ajutor țarului Nicolae al II-lea, fără succes; după revoluție, le-a cerut sprijin bolșevicilor; în lipsă de un răspuns favorabil, s-a întors spre americani (apelând la vicepreședintele Wallace și, prin el, la președintele Roosevelt, care, apropo, era și el foarte aplecat spre ocultism); în fine, le-a cerut ajutor chiar și naziștilor. În ciuda eforturilor lui fenomenale, Roerich n-a reușit să-și facă „Noua Țară”, dar viziunea Shambhalei este încă vie, bine mersi, prin diferitele cercuri, așa că, nu știm, poate va reveni.
Hiperboreea, Lemuria etc. etc.
Cât despre viziunile lui Madame Blavatschi, ea a construit un întreg univers de astfel de tărâmuri fictive – continente, imperii, insule și cetăți; rase-rădăcină și rase-derivate, unele corporale, altele semi, altele pur spirituale; civilizații care se nasc și mor; catastrofe enorme și apocalipse recurente, toate astea derulate în milioane de ani de preistorie fictivă, în cicluri complexe care s-ar fi succedat pe bietul nostru Pământ. O astfel de gigantică ficțiune ar fi mai greu de reprodus ca atare în realitate, măcar pentru că ne lipsesc câteva continente, dar ideile lui Blavatschi stau la temelia întregii teosofii moderne și, mai departe, a mișcării New Age, de la care, așa cum arătam în alte contexte, ni se trag multe dintre obsesiile globalismului contemporan.
Preparativele unui sfârșit de lume
Întreaga cunoaștere despre aceste mistice teritorii și ale lor, mult similare, modele imperiale provenea din surse oculte: în esență, din comunicările ocultiștilor cu „maeștrii înțelepți” ori „superiorii necunoscuți” care fie le apăreau, în formă fizică, și le povesteau aceste minuni; fie le transmiteau telepatic întregi tomuri de informații, pe care ocultiștii le scriau, disciplinat, după dictare; fie îi antrenau în „călătorii astrale”, în episoade de clarviziune, de claraudiție sau de „scriere automată”.
Iar toată această precipitare de entități vorbărețe care țineau să transmită modele pentru Imperium mundi ocult a avut loc, în Occident, în cei câțiva ani de la sfârșitul secolului al XIX-lea cunoscuți ca fin de siècle – o perioadă care, ca și cele din timpul lui Columb, Dee sau Bacon, era profundă bântuită de fibrilații escatologice. Se apropia anul 1900; industrializarea; urbanizarea; sentimentul că se stingea o lume, că întreaga cultură, ba chiar umanitatea în întregul ei, decăzuse; faptul că populațiile cereau o lume mai democratică și reducerea diferențelor abisale de avere care le despărțeau de clasele superioare – toate astea creau o angoasă apocaliptică.
Peste numai câțiva ani, a izbucnit Primul Război Mondial, care a dus la prăbușirea a patru imperii (pământești). Un dezastru de dimensiuni colosale pe fondul căruia elitele trebuiau să vină cu soluții, cu noi idei de organizare a lumii.
Trebuiau să găsească un model de imperiu universal care să nu se mai prăbușească nicicând. Un model de imperiu în care ele, elitele, să nu mai fie nicicând dezrădăcinate sau dezmoștenite. În care autoritatea lor – cunoașterea lor – să nu mai poată fi contestată.
Un model ideal de Imperium mundi. Sinarhia.
La care revin în Partea a V-a.
Sinarhia (V). Revelațiile lui Saint-Yves și Teocrația sinarhică
4818
„Deasupra oricărei discuții politice, dincolo de orice comunități religioase (deși le respectăm pe toate), noi ne urmărim, Tăcuți și Necunoscuți, propriile cercetări, care au ca scop să ilumineze Știința prin Credință și să stabilească Credința prin Știință… Ca reprezentanți ai uneia dintre cele mai vechi tradiții a Umanității, noi primim, grație frățiilor inițiatice, înaltele cunoștințe ale generațiilor trecute și le transmitem, mai departe, generațiilor viitoare, adăugându-le modestele noastre contribuții. Marea lege secretă a Istoriei a fost dezvăluită de unul dintre Maeștrii noștri, Fabre d’Olivet, în a sa «Histoire philosophique du genre humain» și dezvoltată de un alt Maestru, Saint-Yves d’Alveydre, în ale lui «Missions»...”
Papus, într-un mesaj adresat țarului Nicolae al II-lea și țarinei Alexandra, în timpul vizitei acestora la Paris, 1896
Am prezentat, în Parta a IV-a, locul ocupat de „complotul sinarhic” pe axul istoriei oculte care îl leagă pe John Dee, fondatorul ocult al Imperiului britanic, de principalul ideolog al acceleraționismului nihilist de astăzi, Nick Land.
Un loc extrem de important, ocupat de un complot exemplar pentru istoria conspirațiilor politice, în general, și a celor ocult-politice, în particular. Un complot exemplar pentru simplul fapt că, spre deosebire de altele – făceam comparația cu asasinarea președintelui Kennedy – complotul sinarhic a fost descoperit de autoritățile de la Vichy, în Franța lui 1941, și documentat oficial în „Raportul Chavin”. Astfel, elementele de bază ale unei conspirații pentru „revoluție continuă” și clandestină în scopul schimbării regimului politic și instaurării unui imperiu european au fost conservate pentru posteritate.
Un complot exemplar și pentru că noul regim a cărui instaurare se urmărea, „sinarhia”, este un prototip de Imperium Mundi ocult, dotat cu toate elementele necesare unei ficțiuni fondatoare. O ficțiune fondatoare care, se poate susține – așa cum încerc să demonstrez pe parcursul acestei serii – a asigurat substratul ordinii mondiale instaurate după război – și, deci, al „societății magice” în care trăim.
Iar, așa cum am anunțat de la bun început, conceptul de sinarhie este contribuția unuia dintre cei mai remarcabili ezoteriști ai secolului al XIX-lea, maestru al ocultismului francez și fondator spiritual al martinismului, Alexandre Joseph Saint-Yves d’Alveydre (1842-1909), de ale cărui teorii mă voi ocupa în acest episod.
Pentru a-i înțelege mai bine ideile, începem cu influențele care și-au pus amprenta asupra vieții și operei lui Saint-Yves.
„Psihurgia”
Așa cum arătam în Partea a III-a, Saint-Yves a fost inițiat în ocultism de tânăr, în cercurile din jurul marelui scriitor francez Victor Hugo, care încerca, în sesiuni de spiritism, să intre în contact cu mințile cele mai sclipitoare din istoria umanității – un Platon, un Galileo Galilei, un Shakespeare. Hugo credea, chiar, că reușise să comunice cu însuși „spiritul lui Iisus”, care îl și unsese prompt profet al unei noi religii universale, care urma să demoleze creștinismul tradițional și ierarhia ecleziastică și să unească Occidentul cu Orientul. Ceea ce, poate, nu este de mirare, câtă vreme Hugo adoptase ca motto al familiei sale „Ego Hugo”.
Impresionat de aceste înalte operațiuni, Saint-Yves a rămas întreaga viață un practicant al spiritismului, clarviziunii, „călătoriei astrale” – deși ajungea, mai târziu, la concluzia că spiritismul și hipnotismul occidentale nu erau decât niște palide umbre ale percepțiilor extrasenzoriale cunoscute în Orient. Depășindu-și cu mult maestrul, el a dezvoltat „pishurgia” – o „știință spirituală” care studia legăturile dintre sufletul omenesc, cosmos și legea divină, dar și o „tehnologie spirituală”, care permitea manipularea energiilor implicate în aceste legături și contactul cu entități din alte dimensiuni (spiritele morților, ființe „angelice” etc.) care puteau oferi informații despre lucrurile ascunse.
Deși fragmente de cunoaștere puteau fi găsite și în alte tradiții, inclusiv în Occident, această știință ocultă extrem de avansată și tehnologiile asociate ei erau bine cunoscute în Orient, susținea Saint-Yves, păstrate fiind în integralitatea lor pe tărâmul mistic „Agartha”. Iar „sinarhia”, unica formă de organizare a statului care beneficia de aprobarea divinității și, de aceea, permitea îndeplinirea „Planului divin” – care, la Saint-Yves ca și la Manly P. Hall și atâția alți ocultiști, constă în instaurarea Imperiului Universal – făcea parte din această înaltă cunoaștere.
Prin astfel de practici a descoperit Saint-Yves și sinarhia, și tărâmul miraculos Agartha, obținând (de la spiritul soției sale, decedată în 1895) chiar și un instrument universal de măsurare a tuturor forțelor nevăzute, numit „Archéomètre”. Astfel că găsim și la Saint-Yves – ca și la John Dee („Monas Hieroglyphica”), ca și la Nick Land, în zilele noastre („Numograma”) – o cheie universală magică pentru descifrarea și manipularea forțelor ascunse ale Creației.
De altfel, după cum se va vedea, Saint-Yves obținuse și el, la fel ca John Dee, o „lingua adamica” – pretinsa limbă primordială, singura în care era păstrată și putea fi înțeleasă întreaga cunoaștere a lumii; în cazul lui Dee (și al urmașului lui spiritual, Nick Land) această limbă se numește „enohiană”; limba primită de Saint-Yves, în circumstanțe pe care le voi explica mai jos, se numea „Vattan”.
Și-apoi, ca și John Dee, Saint-Yves avea acces la cele mai înalte cercuri ale elitelor puterii. Soția lui, Marie-Victoire de Riznich-Keller, o mare frumusețe și fostă amantă a țarului Alexandru al II-lea după majoritatea relatărilor, venea dintr-o familie nobiliară cu veche tradiție martinistă – martinismul fiind o mișcare ezoterică asociată francmasoneriei care se distinge prin aceea că urmărește contactul cu entități din alte dimensiuni. Două dintre rudele apropiate ale Mariei, Ewelina Hańska (mătușa ei și soția scriitorului Honoré de Balzac, și el practicant al artelor oculte până când, temându-se că-și va pierde mințile, a abandonat), și baroneasa Krudener (muza mistică a țarului Alexandru I) erau și ele celebre pentru darurile lor paranormale.
Marie-Victoire era ea însăși un medium talentat și opera în înaltele sfere ale aristocrației europene, inclusiv pe la curțile monarhice, unde era foarte bine primită și unde i-a asigurat și lui Saint-Yves intrarea. Grație acestor relații, Saint-Yves și-a putut comunica ideile reginei Angliei, țarului Rusiei, papei, președinților Franței – și altor înalte figuri politice ale vremii. Ba chiar, așa cum arătam în Partea a III-a, a obținut, în cele din urmă, un titlu nobiliar.
Deși nu s-au descoperit probe că Saint-Yves însuși ar fi fondat sau ar fi devenit membru al vreunei societăți oculte, grupul de discipoli format în jurul lui i-a dus moștenirea mai departe. Unul dintre acești discipoli, cel mai apropiat, era chiar Papus (Gérard Encausse), cel care – preluând teoriile lui Saint-Yves în centrul doctrinelor sale – a fondat Ordinul martinist modern, din care, așa cum arătam în Partea a III-a, s-au desprins organizațiile oculte pe care inspectorul Chavin le descoperea, în 1941, ca parte din complotul sinarhic. Așa cum voi arăta în episodul următor, grație lui Papus și altor adepți, teoriile lui Saint-Yves și-au găsit mulți entuziaști în cercurile elitelor care au reorganizat lumea după război.
„Statele Unite ale Europei”
Dar Victor Hugo și-a pus amprenta asupra tânărului Saint-Yves nu doar în ocultism, ci și în politică – în măsura în care, în astfel de cazuri, separarea nu este una artificială. Hugo a fost creatorul conceptului de „Statele Unite ale Europei”, pe care l-a promovat neobosit și care avea să capete o amploare extraordinară în politica primei jumătăți a secolului XX (cariera acestui concept continuând și astăzi, tot mai accelerat, sub alte etichete).
În pătimașul lui discurs ținut la Congresul de Pace de la Paris, în 1849, Hugo prezenta viziunea unui continent european unit, fără granițe interne, condus de o unică autoritate: în esență, o federație pe modelul Statelor Unite ale Americii. Scopul politic al acestei federalizări era, după Hugo, eradicarea războiului – ceea ce sună, într-un anume sens, profetic, având în vedere că au urmat, curând, nu unul, ci două uriașe războaie mondiale.
Un alt scop era cel spiritual: Hugo descria proiectul de unire a națiunilor europene ca fruct sacru al unei „gândiri religioase”. Statele Unite ale Europei urmau să aibă aceeași religie, una „universală” – acel „nou creștinism” al cărui profet Hugo se considera, cu împuternicire de la „spirite”. Concepte politice și oculte care, după cum se va vedea, se regăsesc și la Saint-Yves și, mai târziu, în complotul sinarhic..
Celebrul discurs al lui Hugo din 1849 avea să fie recitat în deschiderea primului congres al mișcării Pan-Europa, la Viena, în 1924. Saint-Yves nu mai erau atunci în viață, dar – ca și ideile lui Hugo despre Statele Unite ale Europei – ideile lui despre sinarhie pătrunseseră adânc în mintea și inima unor corifei ai mișcării paneuropene, printre care chiar fondatorul acesteia, contele Richard von Coundehove-Kalergi, la care voi reveni în episodul următor.
Spre deosebire de Saint-Yves, prea vădit ocultist pentru ca influența lui să fie recunoscută public, Victor Hugo rămâne și azi membru al panteonului de fondatori spirituali ai Uniunii Europene. Pe 14 iulie 1870, Hugo a plantat un copac în grădina casei lui din Guernsey – unde își ținea ședințele de spiritism la care participa și Saint-Yves; nu știm dacă evenimentul a fost însoțit și de alte ritualuri, dar știm că Hugo le-a spus, cu acea ocazie, celor doi nepoți ai săi: „Când acest stejar va fi devenit un arbore măreț, Statele Unite ale Europei vor încorona lumea veche”.
În 1966, s-a lansat o mișcare pentru ca vlăstare din acest stejar să fie plantate în diverse orașe europene; un astfel de copac moștenitor există și la Bibliotheca Wittockiana de la Bruxelles.
„Revelația” sinarhică
Sinarhia este expresia acestui amestec de ocultism și politică pe care Saint-Yves l-a absorbit de foarte tânăr în cercurile din jurul lui Hugo și apoi l-a dezvoltat, l-a transformat într-o „știință” și l-a diseminat pe întreg parcursul vieții. Lucrările în care și-a expus ideile legate de sinarhie sunt numite „Misiuni” pentru că examinează rolul pe care îl are în instaurarea sinarhiei fiecare dintre categoriile căreia i se adresează: „Misiunea suveranilor” (Mission of the Souverains, 1882); „Misiunea muncitorilor” (Mission des Ouvriers, 1882); „Misiunea evreilor” (Mission des Juifs, 1884); „Misiunea Indiei” (Mission de l’Inde en Europe, mission de l’Europe en Asie : la question du Mahatma et sa solution, 1886-1910); și „Misiunea Franței” (La France vraie ou la Mission des Français, 1887).
La data la care a început Saint-Yves să-și scrie teoriile, „sinarhie” (din greacă, „sin” = „împreună” și „arhia”= „putere”, „a conduce”) era un termen foarte obscur, care, în extrem de rarele situații în care era folosit, desemna situațiile de coregență; de exemplu, domnia comună a lui David și Solomon în tradiția biblică.
Saint-Yves a reinventat complet acest concept, care a devenit sistemul ideal de organizare a societății umane, singurul capabil să susțină un imperiu global stabil, durabil și pașnic. Deși se pot identifica surse de inspirație în mediul cultural al epocii pentru unele dintre aspectele sinarhiei, mare parte din teoriile lui Saint-Yves sunt produsul operațiunilor lui „psihurgice” și contactului cu entități misterioase.
De pildă, ca atâția alți ocultiști ai perioadei, Saint-Yves propune o viziune alternativă despre istoria umanității, preluând mare parte din descrierea sa de la un alt mare ocultist francez, Antoine Fabre d’Olivet, în monumentala lui „Istorie filosofică a speciei umane” („Histoire philosophique du genre humain”, 1824). Dar, unde, la d’Olivet, istoria este rezultatul jocului între forțele Providenței, Destinului și Voinței umane, Saint-Yves susține că întregul parcurs al istoriei universale are ca scop (re)instaurarea imperiului sinarhic universal.
Pe parcursul mileniilor, sinarhia fusese „revelată” de trei ori, spune Saint-Yves. Prima dată, cunoașterea îi fusese acordată lui „Ram” sau „Rama” – un personaj necunoscut pentru istoriile academice, dar care pare inspirat din poemul epic hindus Ramayana și apare în mai multe astfel de „istorii ezoterice” scrise de ocultiști. Acest Ram ar fi creat, undeva pe la anul 6.700 î.d.H., un Imperiu Universal, care durase mii de ani tocmai pentru că practica sinarhia.
În viziunea lui Saint-Yves, după prăbușirea imperiului lui Ram, sinarhia i-ar fi fost revelată lui Moise și, apoi, în fine, lui Iisus Hristos, dar tentativele lor de a o reinstaura au eșuat. Cel mai avansat efort aparținuse templierilor – pe care Saint-Yves îi identifica drept „părinți spirituali ai sinarhiei” și care, înainte de a fi suprimați de regele Filip cel Frumos al Franței și de papa Clement al IV-lea, în 1307, făcuseră pași importanți pe calea construirii unui imperiu sinarhic european.
Teoria nu a fost, însă, completă, decât după ce Saint-Yves și-a primit, pe căi oculte, propria „revelație” sinarhică: i-a fost dat să viziteze un tărâm subteran (numit, în forma ortografică cea mai simplă, „Agartha”), care subîntinde mare parte din continentele lumii, fiind atât fizic, cât și metafizic, și organizat potrivit principiilor sinarhiei. Acest tărâm păstrează – pe tăblițe scrise în misterioasa limbă „Vattan”, depozitate în gigantice biblioteci – întreaga „Cunoaștere”, care combină religia, filosofia, morala și știința, așa cum s-au dezvoltat ele de-a lungul întregii istorii a umanității, de la Facere încoace.
„Cunoașterea”, în înțelesul dat de Saint-Yves, este, în același timp, „prisca theologia” și „philosophia perennis”; este și gnosis (cunoaștere mistică) și scientia (știință), dar și techne (tehnologie). Grație acestei Cunoașteri, accesibile numai unei caste de inițiați, Agartha deține cele mai avansate tehnologii: de la tehnologia invizibilității la fibră optică; de la saltele pneumatice la aparate de zbor nemaivăzute; de la divinație la ghidarea sufletului după moarte; de la prelungirea drastică a vieții la eugenie, cu ajutorul căreia sunt selectate trăsăturile necesare membrilor fiecărei clase sociale pentru a-și îndeplini corect rolul.
Cei care studiază și dezvoltă asiduu Cunoașterea formează clasa superioară a Agarthei, condusă de un personaj care nu pare a fi întrutotul uman, și care poartă titlul de „Brahmatma” sau „Suveranul Pontif”. Agartha își păzește cu strictețe secretele. Deși există câteva porți de intrare pe acest tărâm misterios, accesul fizic nu este permis celor de la suprafață; dimpotrivă, aceste intrări sunt păzite de cele mai puternice forțe lumești și nelumești. Dar unii indivizi aleși, foarte evoluați spiritual, pot primi acces în Agartha pe cale spirituală, prin călătorii mistice.
Potrivit lui Saint-Yves, toate secretele Agarthei vor fi relevate, însă, omenirii, odată ce aceasta instaurează Imperiul Universal sinarhic pe Pământ, dovedindu-se, astfel, suficient de evoluată pentru a primi Cunoașterea. Într-un efort acceleraționist, Saint-Yves și-a făcut o misiune din a propovădui sinarhia și a convinge capetele încoronate ale vremii (ba chiar și doi președinți ai Republicii franceze) să o instaureze, promițându-le nu doar un imperiu mondial milenar, ci tocmai această abundență de cunoaștere științific-ocultă, care urma să le parvină elitelor odată ce împlineau proiectul ocult.
„Spion astral”
Ca și ideea unei istorii multimilenare alternative, pe care o regăsim la mai mulți ocultiști ai perioadei (cea mai cunoscută fiind Elena Blavatschi), nici ideea Agarthei ca miraculos tărâm subteran nu era neapărat una originală. Epoca abunda în romane fanteziste despre rase superioare și cetăți mistice (menționam, în Partea a III-a, romanele lui Edward Bulwer-Lytton). Dar, și de astă dată, Saint-Yves și-a depășit cu mult eventualele surse literare de inspirație. El propune un sistem complex și complet de organizare socială; numele Agarthei sau denumirea funcției conducătorului ei suprem, „Brahmatma”, ori tehnologiile miraculoase, nu-i ocupă centrul atenției, ci au un caracter aproape anecdotic.
De unde a extras Saint-Yves acest sistem, de ce l-a numit „sinarhie”, de ce era atât de profund și autentic convins de realitatea lui încât nu ezita să-l promoveze oficial pe lângă puterile zilei? Nu avem decât câteva posibile răspunsuri: erau propriile lui idei, fantezii și invenții; erau rezultatul contactelor lui oculte cu entități și tărâmuri din alte dimensiuni (versiunea susținută chiar de Saint-Yves); erau informații transmise de alte persoane (umane); sau o combinație între acestea. Alege fiecare după înclinații.
Cert este că Saint-Yves susținea că ajunsese în Agartha prin „călătorie în corpul astral”, o practică despre care am mai scris într-un cu totul alt context: cel al „văzătorilor la distanță” (clarvăzători, mai pe șleau) folosiți de CIA și de NASA pentru diverse experimente în a doua jumătate a secolului XX.
Iar, dacă „văzătorii” americani făceau excursii ezoterice nu doar pe la instalațiile militare super-secrete ale sovieticilor (unde se mai și duelau ocazional, în înaltele sfere, cu omologii lor ruși), ci și pe Lună și pe Marte, unde descopereau extratereștri și ruinele altor civilizații, n-ar trebui să ne surprindă că Saint-Yves a descoperit sinarhica Agartha tot în timpul unei astfel de deplasări – nu în spațiul cosmic sau pe la dușmanul geopolitic, ci în subteranele Pământului.
De altfel, Saint-Yves se apropie frapant de mult de „văzătorii” din timpul Războiului Rece, pentru că el recunoaște, negru pe alb, în „Misiunea Indiei”, că a vizitat Agartha prin metode oculte, știind că nu are permisiunea de a intra în acel loc – altfel spus, că a pătruns acolo ca „spion astral”. În același timp, Saint-Yves se declara convins că, înțelegând importanța și urgența misiunii, conducătorul suprem al Agarthei, „Brahmatma” sau Suveranul Pontif, avea să-l ierte și să-i autorizeze retroactiv intrarea clandestină.
Saint-Yves și-a povestit cu lux de amănunte călătoria în Agartha în volumul „Misiunea Indiei”, care a ajuns la tipar în 1886. Dar, când cartea era gata de lansare, Saint-Yves a retras-o, brusc, distrugând toate exemplarele – mai puțin unul, pe care l-a păstrat în arhivele sale (un al doilea fiind reținut clandestin de tipograf). Ce se întâmplase? În lipsa unor explicații din partea lui Saint-Yves, au existat multe speculații – una fiind, desigur, că „Brahmatma” nu îl iertase pentru efracția astrală și îl amenințase; alta, că regretase el însuși dezvăluirea, care putea aduce prejudicii tărâmului vrăjit. Cartea avea să fie publicată abia în 1910, după moartea lui Saint-Yves, la inițiativa lui Papus, fondatorul martinismului modern, care îi fusese un discipol apropiat.
„Superiori necunoscuți”: enigmaticul Haji Sharif
Pe de altă parte, exact în perioada în care scria „Misiunea Indiei”, Saint-Yves a avut cea mai stranie întâlnire din viața lui – ceea ce, având în vedere cele spuse până acum, nu-i puțin lucru. În 1885, el a fost vizitat de două personaje misterioase – pretinși mesageri distinși din India. Unul dintre ei, „Haji Sharif”, se recomanda prinț și „înalt oficial al bisericii hinduse”; celălalt, un anume „Rishi Bhagwan Das Raji Shrin”, venise până la Paris atras de lucrările lui Saint-Yves despre doctrinele secrete ale Indiei.
Rishi dispare rapid din poveste, dar Haji Sharif îi devine lui Saint-Yves, preț de un an și jumătate (1885-1886), profesor de sanscrită. Sau, cel puțin, acesta fusese, inițial, aranjamentul; pentru că, așa cum o demonstrează documentele, Haji Sharif i-a predat lui Saint-Yves nu sanscrita, ci „Vattan” – o limbă necunoscută de mediul academic, și care, potrivit lui Haji, ar fi fost, de fapt, „lingua adamica”: limba primordială, cea în care era tradusă și păstrată, în Agartha, întreaga cunoaștere a lumii.
În plus, Haji Sharif se semna, într-un document păstrat în colecția lui Saint-Yves, „Brahma-Guru-Pandit al Înaltei Școli Agarthiene”. Sugestia că acest Haji Sharif ar fi fost sursa ideilor lui Saint-Yves despre Agartha este greu de evitat; deși Saint-Yves scria, deja, despre sinarhie cu câțiva ani înainte de a-l întâlni pe acest misterios personaj, viziunea lui a fost finalizată abia în volumul „Misiunea Indiei”, scris exact în prioada în care Haji Sharif i-a fost mentor.
Cine era acest Haji Sharif? Părerile sunt împărțite. Unii îl identifică drept un profesor indian, refugiat la Paris din motive politice, care reușise să pătrundă în cercurile elitei grație erudiției și farmecului lui.
Alții, drept nimeni altul decât Jamal ud Din al Afghani – un personaj istoric real și deosebit de misterios, care a primit, postum, multe etichete, dar care, per total, era o combinație de ocultist cu activist politic, și care opera, foarte adânc, dinspre islam, pentru o unire a tuturor religiilor avraamice. Prezența acelui „Rishi” la prima întâlnire cu Saint-Yves ar fi un argument în acest sens, pentru că se știe că Afghani avea un mai tânăr discipol (și amant, după unele surse) care îl însoțea peste tot.
Unii cercetători susțin că Afghani făcea prozelitism pentru religia Bahá’i, fondată în 1863 la Bagdad, care propovăduia unirea religiei cu știința, adevărul universal într-o lume unită și existența unei unice religii și a unui unic Dumnezeu, care se manifestă periodic în istorie – și Avraam, și Moise, și Buddha, și Iisus Hristos, și Mohamed fiind astfel de manifestări.
În oglindă, Saint-Yves milita – mai ales în „Misiunea Indiei”, potențial scrisă sub influența lui Haji Sharif – pentru o unire a tuturor religiilor: o Biserică Sinarhică Universală care să reunească și sintetizeze toate religiile avraamice, plus hinduismul și budismul. Ba Saint-Yves adăuga la „canonul universal” și francmasoneria – iar Afghani (dacă, într-adevăr, el era misteriosul Haji Sharif) era liderul francmasoneriei egiptene, fondată de britanici.
Reacția perșilor la noua religie Baháʼi a fost foarte dură, astfel încât sultanul i-a exilat pe adepți în Palestina, pentru a-i feri pe ei de prigoană, și pe sine însuși de necazuri politice. Baháʼi nu ar fi putut supraviețui fără protecția Imperiului britanic, care, pe principiul libertății religioase, i-a permis să se răspândească în întreaga lume, ajungând astăzi la peste opt milioane de adepți declarați. Printre multele figuri aristocratice care s-au lăsat atrase de această religie universală a fost și regina Maria a României, nepoată a reginei Victoria a Angliei. Iar istoria consemnează că Afghani a fost, printre altele, spion și agent de influență britanic.
Și-apoi – de ce nu, în materiile obscure despre care vorbim – este, oare, posibil ca acest Haji Sharif să fi fost unul dintre acei „Superiori Necunoscuți” atât de prezenți în istoria martinismului? Toți cei trei mari fondatori ai martinismului (Martines de Pasqually, Louis Saint-Martin și Willermoz, despre care am povestit în Partea a III-a) avuseseră astfel de contacte cu personaje misterioase, de la care primiseră informații de mare importanță. Iar, în cazul lui Willermoz și Saint-Martin, persoana sau entitatea respectivă se arătase, la un moment dat, îndeajuns de amenințătoare încât cei doi să distrugă caietele pe care notaseră informațiile primite de la ea (sau, cel puțin, să le ascundă, întrucât, un secol mai târziu, Papus susținea că intrase în posesia lor).
Sau: să fi fost Haji Sharif un agent al acelui „Consiliu Superior al inițiaților” care – așa cum susțin Manly P. Hall, Papus și alți mari ocultiști – își trimite reprezentanții în momentele cruciale ale istoriei pentru a ghida evenimentele? Eruditul Hall spunea că un astfel de agent misterios l-ar fi însoțit pe Cristofor Columb în voiajul lui către Lumea Nouă; un alt agent ar fi avut o intervenție decisivă la adoptarea Declarației de Independență, actul fondator al Statelor Unite ale Americii – crearea SUA fiind, potrivit aceluiași Hall, un salt uriaș în progresul „Marii Lucrări” oculte, a cărei încununare este Imperium Mundi – imperiul ocult mondial.
Profesor de sanscrită și limbi mistice, mare inițiat, „Superior Necunoscut” din alte dimensiuni, agent al imperialismului britanic ori al imperialismului ocult – indiferent cine și ce ar fi fost acest Haji Sharif, influența lui asupra lui Saint-Yves este greu de ignorat. Să fi fost chiar Haji Sharif cel care l-a forțat pe Saint-Yves să-și retragă cartea de la tipar? Spusese, oare, prea mult? Mersese, poate, Saint-Yves – prea devreme – prea departe, încheindu-și volumul cu trei scrisori deschise: una pentru regina Victoria a Angliei, una pentru țarul Alexandru al III-lea și una pentru papa Leon al XIII-lea, în care îi îndemna să adopte cât mai rapid sinarhia?
Puțin probabil să aflăm vreodată cu certitudine. Dar, având în vedere succesul nebun de care s-a bucurat acest sistem, găsesc că e important de știut cam care ar putea fi sursele sinarhiei – iar scurta examinare de mai sus sugerează un amestec de entități oculte, din dimensiunea noastră și din alte dimensiuni, operând, toate, ca agenți ai imperialismului mondial, fie el mundan, fie „spiritual” (sau, mai bine zis, ambele).
Teocrația sinarhică
Oferită umanității prin „revelație”, sinarhia este un sistem imuabil, care redă esența societății umane – aceasta fiind, în perspectiva lui Saint-Yves, asocierea. Diversele moduri de guvernare sunt doar forme și, cum forma este subordonată esenței, tipul de guvernare ales este prea puțin important. Ce contează este ca sistemul să asigure asocierea a trei puteri, care corespund funcțiilor corporală, relațională și spirituală – întrucât, în tradiția ocultă a corespondențelor, societatea globală este văzută ca un organism care reproduce, macrocosmic, microcosmul organismului uman.
Cele trei puteri sunt: puterea economică, puterea legislativă și puterea cunoașterii. Ele formează, împreună, „Statul Social”. Ca și – tot mai vizibil – tehnocrația actuală, sinarhia nu lasă loc politicii; potrivit lui Saint-Yves, politica este germenele războiului civil.
„Camerele sociale” și „Consiliile” lor
Organizarea societății sinarhice este, deci, un sistem triunic, în care cele trei funcții esențiale ale activității sociale colective — sau „piloni”, cum li s-ar spune astăzi – sunt organizate sub forma a trei „camere sociale”, alese pe criterii profesionale. De jos în sus pe scara ierarhică, acestea sunt: (1) Camera Economiei (responsabilă pentru industrie, agricultură, comerț, forță de muncă etc. – toate nevoile materiale ale societății); (2) Camera Justiției (responsabilă de sistemul judiciar, legislativ și punerea în executare a legii); și (3) Camera pentru Educație (care se ocupă de știință, religie și educație morală). Membrii camerelor sunt aleși prin vot universal, dar dintr-o listă atent selectată de specialiști.
Camerele sociale pregătesc proiecte de legi, fiecare în propriul domeniu de competență, legi care sunt apoi promulgate și puse în aplicare de cele trei consilii – câte unul pentru fiecare cameră. Consiliile, care reprezintă Puterea, sunt alese tot pe criterii profesionale, pe bază de examen, de către camere.
Avem, așadar, o societate în care Puterea este exercitată de o elită de „experți”. Soluția – care echivalează cu tehnocrația – răspunde criticilor aduse de Saint-Yves (și de atâția alții) democrației și votului universal: votul unui ignorant nu poate fi egal cu cel al unui luminat, iar susținerea populară nu face dintr-un ales un om specializat sau competent. Profesionalismul, verificat de profesioniști, este criteriul de selecție a Puterii.
Observăm, în structura lui Saint-Yves, intervenția unui strat între electorat și Putere – acele camere sociale specializate. Ele sunt presupuse a întruni sufragiile publicului larg – dar, fiind formate din experți și lipsite de discursul politic, menit să integreze expertiza punctuală într-o viziune mai largă, inteligibilă pentru omul de rând, publicul larg nu le poate verifica, în mod real, competențele.
Fără să anticipez prea mult, am putea compara aceste camere sociale cu gigantica rețea de grupuri de influență sau presiune, organizații non-guvernamentale, think tank-uri, mass media, lobby și propagandă etc. care operează, azi, în toate cele trei domenii identificate de Saint-Yves (economie, aparatul de stat și educație, în cel mai cuprinzător sens posibil), formând o peliculă groasă între electorat și Putere. Asemănarea merge și mai departe: aceste organizații sunt, cel mai adesea, apolitice și se pretind experte în domeniile lor. Ca atare, în caz de dezacord, opiniile lor vor fi inerent superioare celor ale electoratului „nespecializat” – ceea ce, pe de o parte, va reduce publicul larg la tăcere pentru incompetență, și, pe de altă parte, va determina Puterea să adopte pozițiile rețelei, ca fiind exprimate de „experți”.
La Saint-Yves, problema este simplificată de faptul că Puterea este aleasă direct de „camerele sociale”. În contemporaneitate, acest model se regăsește mai vizibil la nivelul organizațiilor supra-naționale.
„Camera Metafizică”
Mai departe, Saint-Yves distinge radical între Putere și Autoritate – aspect esențial al sinarhiei. Organele tehnocratice mai sus menționate întruchipează Puterea, strâns circumscrisă unor competențe, dar ele funcționează numai sub coordonarea și în limitele impuse de Autoritate, întruchipată de „Camera Metafizică”, situată în vârful ierarhiei și condusă de un „Brahmatma” sau „Suveran Pontif”.
Autoritatea este de ordin spiritual și îmbrățișează toate domeniile. Saint-Yves explică:
„Singura putere din lume care are dreptul să-i ia tronul unui suveran, să impună justiția interguvernamentală, morala și pacea universale, este inteligența religioasă a omului sacerdotal.”
Acest grup – și Suveranul Pontif mai mult decât toți ceilalți membri – este inițiat în Cunoaștere, acel conglomerat de religie, filosofie, morală și știință mai sus descris.
În plus, Autoritatea se află în contact direct cu inteligențele superioare care conduc universul, de la care primește îndrumare și instrucțiuni; cam la fel ca faraonii teocratici din vechiul Egipt, care erau atât conducători politici, cât și intermediari între zei și populație.
Avem, așadar, o tehnocrație subordonată unei Autorități spirituale (la rândul ei subordonată unor forțe sau entități supraumane). Dacă reprezentanții Puterii sunt selectați de către cei competenți, după criteriul competenței, elitele spirituale chemate să exercite Autoritatea se recunosc între ele și se recrutează prin cooptare (sau sunt selectate ori girate de acele entități superioare).
Într-o perspectivă pur seculară, Andre Ulmann și Henri Azeau notau, în a lor Synarchie et pouvoir (1968), că aceste elite, sunt, până la urmă, auto-desemnate și se perpetuează prin propriile mecanisme de selecție.
Asemănarea cu un sistem de caste este greu de evitat, cu diferența că apartenența la o castă sau alta nu este una de sânge, ci una de inițiere în Cunoaștere. Suntem într-un fel de gnosticism expandat.
Elitele sinarhice nu-și mai justifică dominația prin ereditate – ca regii și aristocrații – ci prin pretenția de a ști, de a fi fost inițiate în forme de cunoaștere inaccesibile publicului larg – fie că vorbim de științe propriu-zise ori de științe sociale, de etică, de morală, de spiritualitate. Această Cunoaștere, sau pretenție de cunoaștere, asigură elitelor o superioritate inatacabilă; pe de o parte, ea nu poate fi contestată de electorat, care nu are competența aparentă de a-și da cu părerea; pe de altă parte, oricine are acces la această Cunoaștere (iar selecția este strictă și procesul de îndoctrinare strâns supravegheat), devine un inițiat, deci membru loial al elitelor.
Putem înțelege de ce sistemul sinarhic promite elitelor cea mai mare stabilitate și continuitate posibilă, într-un imperiul global milenar – și milenarist.
Deși s-ar fi opus ideii de caste, Saint-Yves nu ascunde că sinarhia este condusă de elite fără niciun mecanism de control de jos în sus, dar este convins că elitele luminate lucrează fără greș pentru binele poporului și al întregului sistem imperial.
Autoritatea absolută
Statul sinarhic este presupus a fi un tot organic. Cetățenii (care ar reprezenta funcția corporală) se raliază spontan, din interior, la Autoritate (care reprezintă funcția spirituală și formează un corp comun „mistic” cu poporul), iar Puterile (funcția relațională), care operează în toate domeniile vieții sociale, sub controlul Autorității, sunt selectate pe criteriile stricte ale specializării.
Faptul că Autoritatea – vârful ierarhiei – are o funcție eminamente spirituală dă sinarhiei caracterul unei teocrații. De altfel, această idee, a unei teocrații care să domine deasupra guvernelor, nu apare pentru prima dată la Saint-Yves; cu un secol înainte, un alt martinist, Louis de Saint-Martin, spunea că guvernarea ar trebui să aparțină unor „comisari divini”, împuterniciți de Providență să conducă lumea potrivit „Planului divin”.
În teocrația sinarhică a lui Saint-Yves, pentru a se putea exercita asupra Puterii din toate cele trei domenii ale Statului Social, Autoritatea deține adevărul nu doar despre dogme și doctrine prin natura lor religioase, etice sau morale (cum ar sugera caracterul ei „spiritual”), ci despre toate doctrinele, toate învățăturile, toate principiile de funcționare, în toate domeniile. Domeniul educației, de pildă – situat deasupra justiției și economiei, sub directa coordonare a „Camerei Metafizice” – cuprinde așa-zisele „biserici naționale”, care, în definiția lui Saint-Yves, înseamnă:
„totalitatea organismelor didactice ale unei națiuni – fără distincție de ordin, știință sau artă – de la universități seculare, academii, institute și școli specializate până la instituțiile tuturor credințelor recunoscute de legislația națională (inclusiv francmasoneria, cu condiția să se prezinte fie ca o credință, fie ca o școală umanitară); de la științele naturale – geologie, astronomie – și științele umane – antropologie, la teologie comparată și la științele divine – de la ontologie la cosmogonie”.
Toate cele de mai sus – plus cele ce fac parte din vastele domenii ale economiei, justiției, guvernării – trebuie integrate, prin opera Autorității, într-un sistem armonic fără rest sau disonanță:
„în afară de această armonie ierarhică a științelor și de această pace socială între învățături, nu pot exista decât credințe sectare, elemente de diviziune politică, lipsite de realitatea (adeziunii spontane a poporului) și lipsite atât de autoritate, cât și de puterea de a crea o religie socială”.
Astfel că revine Autorității să stabilească „suma intereselor cu adevărat religioase ale fiecărei națiuni” (în sensul atotcuprinzător care rezultă de mai sus), iar Puterii, doar rolul de a le consacra, de a le pune în operă, „fără a le dezbate”, subliniază Saint-Yves.
Autoritatea sinarhică întrunește, astfel, toate formele de autoritate analizate de Max Weber. Ea este „tradițională”, adică legitimată prin sanctitatea tradiției, pentru că este inițiată în cunoașterea primordială, iar sinarhia este prin definiție cea mai veche formă de organizare socială, cu o tradiție de milenii. Autoritatea este „carismatică”, adică se legitimează prin viziunea și misiunea liderilor ei și prin caracterul lor cu totul excepțional, care sunt implicite în schemă. Și este „legal-rațională” – legitimată prin conținutul juridic și rațional al regulilor sale, care sunt puse în aplicare de o birocrație formată exclusiv din indivizii presupuși a fi cei mai competenți.
Cum asigură această Autoritate totalitară armonia sistemică la nivelul unei întregi societăți? Cum se asigură ea de adeziunea fiecărui membru? Teoretic, procesul ar fi unul organic: Autoritatea este presupusă în mod absolut a cunoaște și satisface, prin principiile pe care le impune, nu doar nevoile materiale și sociale ale cetățenilor, ci însăși conștiința lor. Saint-Yves spune:
„Niciun individ nu se află în afara națiunii culturale, într-o adevărată democrație, înțeleasă în sens sinarhic”.
Per a contrario, orice individ care, totuși, nu se încadrează – ba chiar în mod natural și spontan, „din interior” – în sistemul de principii, reguli, norme și credințe care emană de la Autoritate, se va găsi „în afara națiunii culturale”. Iar asta înseamnă nu doar încălcarea unei legi, nu doar trădare, nu doar erezie, ci și un fel de defect terminal, imposibil de remediat, întrucât el nu poate, din premisă, să existe. În termeni contemporani, orice disident va fi „cancelled” – anulat.
Admițând că, măcar în primele etape de implementare, nu toți cetățenii se aliniază organic la ideile Autorității, aceasta trebuie să injecteze, în timp, prin intermediul consiliilor și camerelor sociale, principiile pe care le dorește reflectate în toate domeniile de activitate, pentru a induce în întreaga populație omogenitatea necesară sinarhiei.
Întrucât Autoritatea este prin definiție una spirituală, aceste principii vor fi prezentate ca „morale”. Le-am putea spune „valori”; le-am putea compara, de exemplu, cu idei precum „Diversitate, Echitate și Incluziune” (DEI), sau „Mediu, Social, Guvernanță” (ESG), care devin obligatorii în orice activitate, chiar dacă ar compromite scopul fundamental al acelei activități (profitul unei societăți comerciale, de exemplu; sau buna administrare a averii publice și ridicarea nivelului de trai al cetățeanului, pentru guvernare). Astfel de idei induse de Autoritate pot fi cu totul contrare științei (ideea că ar exista mai mult de două sexe, de exemplu), pentru că Autoritatea este posesoarea adevărului unic și absolut, care se impune în toate domeniile Cunoașterii.
Tocmai pentru că ele sunt „morale”, cei care aderă la aceste idei își vor prezenta adeziunea ca expresie a virtuții lor personale („virtue signalling”), iar cei care nu aderă vor fi condamnați la oprobriu public pentru „negare” (negarea schimbării climatice sau a virtuților serului anticovidian fiind doar două exemple recente). Pedeapsa pentru „negare” nu este, adesea, una judiciară, ci socială – persoana vinovată de necredință este expulzată din organismul social.
Scriam recent o serie despre CBDC – care este o „monedă etică”: ea este concepută ca un mijloc de a obliga cetățeanul la anumite comportamente, considerate corecte moral și benefice întregului organism social. În această monedă programabilă – continuând comparația cu schema lui Saint-Yves – Autoritatea pare să fi descoperit, în sfârșit, modalitatea cea mai eficientă de a impune totalitarismul sinarhic, având, în același timp, și instrumentele tehnologice să o facă.
Imperiul universal sinarhic
Primind, prin mijloace oculte, revelația acestui sistem ideal, Saint-Yves se simțea mandatat să facă tot ce îi stătea în puteri pentru a-l vedea instaurat. Și nu se limita la Franța, pentru că sinarhia este un sistem eminamente imperial, singurul care poate susține un imperiu pe termen lung, mult dincolo de ce pot oferi republica sau monarhia; singurul care poate crea și perpetua un imperiul global: Imperium Mundi.
Un prim obstacol în calea imperiului mondial (sau, într-o primă fază, european) este, desigur, statul național. Saint-Yves critica sever Pacea de la Westphalia (1648), pentru că, din punctul lui de vedere, statul național recunoscut cu acea ocazie ca entitate suverană fundamentală în relațiile internaționale nu este decât sămânța anarhiei – dușmanul absolut al sinarhiei, care trebuia, deci, distrus.
Sinarhia trebuia instaurată, pentru început, la nivel european, printr-o reorganizare a continentului pe baze federale (o „transfigurare științifică”, spunea Saint-Yves), care să transcendă orice formă de naționalism.
Structura imperiului sinarhic (european și, mai târziu, global) este formată, în schema lui Saint-Yves, din: (1) Consiliul Bisericilor Naționale, care, așa cum arătam mai sus, cuprind „totalitatea corpurilor de educatori ai națiunii, indiferent de domeniu, științe sau arte, universități laice, academii, institute și școli speciale, până la instituțiile de cult”, prezidat de un Suveran Pontif (reprezentantul Autorității); (2) Consiliul Statelor, ales de corpurile de magistrați și prezidat de Împăratul Arbitral (reprezentantul Puterii), care se ocupa de guvernare; și (3) Consiliul Comunelor, responsabil de ordinea economico-socială, format fiind din capitalele importante și prezidat tot de Împăratul Arbitral. Principalele centre ale acestei structuri imperiale urmau să fie, pentru Europa, Londra, Paris și Bruxelles.
În imperiul sinarhic, diversitatea etnică, religioasă, culturală, națională nu sunt suprimate, ci dizolvate, armonizate, omogenizate, absorbite într-un monolit teocratic-tehnocratic, pe același model ca la nivel național.
De altfel, urmărind structura ierarhică, Autoritatea și Puterea de la nivel imperial sunt implicit superioare celor de la nivel național – chiar dacă Saint-Yves îi dă împăratului doar un rol de „arbitru”. Câtă vreme Împăratul Arbitral operează sub bagheta Suveranului Pontif, care, ca lider spiritual absolut al imperiului, își subordonează suveranii „bisericilor naționale”, iar aceștia, la rândul lor, coordonează Puterea în propriile jurisdicții – este limpede că sinarhia se propagă de la centrul imperiului.
Biserica Sinarhică Universală
În ciuda denumirii – și a faptului că Saint-Yves era în comunicare cu papa Leon al XIII-lea, care l-a și înnobilat, dându-i titlul de marchiz – „Suveranul Pontif” al imperiului sinarhic nu era (neapărat) același cu Suveranul Pontif de la Vatican. De altfel, el nu era nici măcar creștin.
Saint-Yves afirma că ar fi fost preferabil ca poziția de „Brahmatma” să fie ocupată de papă, dar se îndoia că, în condițiile existente ale Bisericii Catolice (descrisă de Saint-Yves ca „imperialat clerical latin”), acest lucru ar fi fost posibil fără o reformă profundă.
Biserica Sinarhică Universală (sau „contra-Biserica”, cum o eticheta criticul sinarhiei, Pierre Virion) este un amalgam sincretic al tuturor religiilor (sunt incluse creștinismul, iudaismul, hinduismul, mahomedanismul și anumite forme de budism) care sunt considerate egale – deși Saint-Yves dă o anumită întâietate influenței formatoare a cabalei și, cel puțin spre sfârșitul vieții, consideră hinduismul superior.
În a sa „Mystère d’iniquité” (1966), Pierre Virion observă că principiul integrării bisericilor în sinarhie este strict impus (o „integrare totalitară”), iar sincretismul nu este doar unul organic, ci și doctrinar. În „Misiunea suveranilor”, Saint-Yves se grăbea să răspundă eventualelor proteste:
„Nu vă temeți, oriunde puteți, să fiți sufletul libertății morale și al toleranței universale, chiar dacă — contopindu-vă cu națiunile — ați ajunge să vă pierdeți pentru o clipă corpul doctrinar și disciplinar, acea formă pe care o numiți Biserica Romano-Catolică; ea va renaște, mai glorioasă și mai măreață, mai religioasă și mai socială.”
Tot Pierre Virion observă și rolul extrem de important acordat francmasoneriei, care face și ea parte din sinarhie, alături de Biserică; în „Misiunea Suveranilor”, Saint-Yves afirmă:
„Dacă francmasoneria primește oameni în comuniune fraternă fără deosebire de rasă, credință sau convingeri — de la Prințul de Wales până la paria din India — atunci ea este, din acest punct de vedere, mai creștină și mai ortodoxă în ochii lui Iisus Hristos decât sunteți voi atunci când o anatemizați”.
Biserică Sinarhică Universală este, deci, „un pandemonium al tuturor religiilor și tuturor sectelor, conduse de o Teocrație ocultă”, conchide Virion.
Și-apoi, cum spuneam, conceptul de „Biserică” la Saint-Yves depășește înțelesul uzual al termenului. „Biserica” nu reprezintă numai religia, ci întreaga Cunoaștere. Așa cum îi explica Papus țarului Nicolae al II-lea (vezi motto), în Biserica Sinarhică Universală, Știința este iluminată prin Credință, iar Credința este stabilită prin Știință. Pe de o parte, așa cum remarca Virion, asta reduce Biserica la un „ordin cultural”; pe de altă parte, se dă un caracter sacerdotal Științei.
Astfel încât, continuând analogiile cu zilele noastre, un set de obiective precum Țelurile de Dezvoltare Sustenabilă (Sustainable Development Goals – SDG) stabilite de ONU prin Agenda 2030 capătă un caracter cvasi- religios. De altfel, așa cum arătam într-un alt articol, SDG sunt sursa dogmelor și doctrinelor principale ale „Noii Religii Mondiale” promovate de ONU și „camerele sociale” din jurul acesteia – organizații precum World Economic Forum ori Clubul de la Roma. În acel articol, analizam un raport emis de WEF în 2024, sub titlul „Credința în acțiune”, care trasează activiștilor globalismului sarcina de a armoniza religiile cu SDG și Agenda 2030, angajând „teologi inovativi” pentru a modifica doctrinele inadecvate.
Iar analizele privind principiile „morale” care vor fi impuse prin moneda programabilă, CBDC, corespund, punct cu punct, aceluiași set de dogme și doctrine reunite sub denumirea de „SDG”.
În final, tot Virion ne rezumă, aproape profetic – având în vedere că scria pe la anii 1960 – și metoda de instaurare a acestei noi „Biserici Universale”:
„Cât despre integrarea acestui complex politico-religios – care ar reduce antagonismul dintre Stat și Biserică, așa cum îl vede Saint-Yves – «reconcilierea sinarhică a celor două societăți, civilă și ecleziastică» – ea nu este, evident, una organică. Artificiul folosit este antrenarea credincioșilor într-o viziune a unei posibile super-religii adogmatice, un fel de neo-creștinism. Astfel că religia universală se va introduce prin doctrine, prin infiltrări, prin presiuni, prin propagandă și complicități care să acrediteze ideea unui ecumenism paralel – cum spuneam, un nou creștinism.”
Dar sunt toate aceste asemănări între sistemul sinarhic propus de Saint-Yves și tehnocrația globalistă de azi – care, iată, la o analiză mai atentă, se relevă a fi teocratică – niște simple coincidențe? Având în vedere complexitatea și integrarea monolitică a diabolicului mecanism, coincidența, ar fi, din ipoteză, cam greu de crezut. În plus, istoria reorganizării Occidentului după Cel de-al Doilea Război Mondial – cu o etapă pregătitoare în perioada interbelică – ne arată că indivizi cheie în construirea „noii ordini mondiale” erau adepți ai sinarhiei. Dar, despre toate astea, în episodul următor.
sursă: measponte.ro
