Trebuie să învățăm din nou să căutăm adevărul și să evităm să-i discredităm pe oameni, etichetându-i într-o manieră sectară.
Nu este un secret faptul că segmentul populației cu un nivel ridicat de educație a ajuns să se distingă de cetățenii obișnuiți prin convingeri profund contraintuitive. De exemplu, este mult mai probabil să întâlnești un profesor cu doctorat convins că femeile au penis decât o persoană analfabetă care împărtășește o asemenea opinie.
Această distincție are consecințe politice semnificative în întregul Occident. Într-adevăr, s-a creat o ruptură între alegătorii care pun accentul pe moralitatea tradițională și tind să voteze cu Dreapta și cei care susțin poziții morale neobișnuite și votează cu Stânga. Desigur, nu toți alegătorii își aleg opțiunea electorală în funcție de moralitate. Problemele economice cântăresc cu siguranță mai mult decât chestiuni precum avortul sau agenda transgender (să ne gândim, de exemplu, la ce a pățit Trump după închiderea Strâmtorii Ormuz).
Cu toate acestea, cele mai presante provocări practice — precum violența urbană din Ibero-America sau criza imigrației din țările lumii întâi — sunt disputate, de regulă, în arena ideologică a clasei de mijloc. De o parte, segmentul tradiționalist cere soluții la aceste probleme; de cealaltă parte, segmentul cu viziuni neobișnuite promovează compasiunea nelimitată față de infractori și acceptarea necondiționată a imigranților, prezentându-le drept valori etice nenegociabile. Prima categorie rămâne astfel nedumerită. Așa ajungem la Dreapta și Stânga: Stânga, înarmată cu diplome academice care îi conferă autoritatea de a teoretiza asupra societății, și Dreapta, alcătuită din oameni pragmatici, obișnuiți să rezolve problemele concrete din viața lor profesională.
În consecință, atunci când un candidat de dreapta ajunge la putere, se confruntă adesea cu o ofertă insuficientă de capital uman pentru ocuparea tuturor funcțiilor disponibile în administrație. Absurditățile afișate de persoanele cu diplome academice alimentează antiintelectualismul, un sentiment care se manifestă deja din plin pe rețelele sociale. Atunci când un profesor spune o enormitate (de exemplu, în Brazilia, un expert în securitate publică, cu părul portocaliu, a devenit subiect de meme după ce a afirmat la televizor că polițiștii ar trebui să folosească pietre pentru a contracara puștile traficanților de droguri), indignarea justificată îi determină pe influencerii din mediul online să lanseze tirade, câștigând astfel o audiență. Ulterior, acești oameni ajung să fie aleși în funcții publice, doar pentru a descoperi că nu știu ce să facă cu mandatul primit. Sau obțin o funcție fără să aibă nici cea mai mică idee despre cum ar trebui să o îndeplinească. Numai acest peisaj intelectual profund atipic poate explica felul în care o țară atât de importantă, puternică și populată precum Statele Unite a ajuns să aibă în funcția de secretar al Apărării (sau al Războiului) un fost comentator de la Fox News, cunoscut pentru consumul de alcool.
Care este rădăcina acestei rupturi? Consider că ea provine din înlocuirea idealului căutării adevărului cu idealul neutralității. În mod paradoxal, acest ideal al neutralității, confundat cu rigoarea științifică, i-a transformat pe universitari într-o sectă conformistă. În prezent, oricine aspiră să fie recunoscut drept o persoană cultivată și inteligentă se confruntă cu o alegere: fie este cooptat de această sectă a neutralității, care domină inimile și mințile clasei de mijloc, fie riscă să fie etichetat drept nebun pentru că refuză să abandoneze bunul-simț și căutarea adevărului.
Să luăm, de exemplu, întrebarea: Femeile au penis? Înainte de apariția acestei secte a neutralității, modalitatea evidentă de a răspunde ar fi fost examinarea organelor genitale ale femeilor și, cine știe?, chiar ale altor mamifere. Deși o asemenea examinare personală nu ar fi neapărat ușoară, o persoană curioasă ar putea pur și simplu să aibă încredere în ceea ce îi spun mama, tatăl, profesorul, medicul, lăptarul sau îngrijitorul de la grădina zoologică — mulți dintre aceștia fiind, probabil, familiarizați cu o mare varietate de organe genitale. Chiar și așa, dacă persoana respectivă ar fi extrem de sceptică și ar dori să se convingă singură, nu ar trebui decât să privească o plajă, unde ar putea compara volumul slipurilor bărbătești cu cel al costumelor de baie pentru femei și ar putea concluziona că acestea din urmă nu pot găzdui un penis.
În prezent, însă, o persoană care aspiră la o abordare științifică — și la prestigiul care decurge din aceasta — tinde, în cel mai bun caz, să realizeze un sondaj de opinie, să organizeze răspunsurile pe un spectru de la stânga la dreapta și, în cele din urmă, să adopte o poziție eclectică, aparent cea mai moderată.
Confruntat cu întrebarea — Femeile au penis? — scepticul imparțial și moderat va începe o procedură de recensământ al opiniilor. La extrema dreaptă îi va plasa pe pastorul evanghelic cu educație precară și pe cercetătorul ateu și anti-woke Richard Dawkins, care afirmă cu certitudine absolută că femeile nu au penis. Primul își bazează poziția pe Biblie, iar cel de-al doilea pe biologie. Opinia pastorului va fi respinsă pentru că nu este științifică, în timp ce poziția lui Dawkins va fi luată în considerare pentru că este om de știință. Totuși, faptul că acesta este anti-woke va cântări împotriva sa.
De cealaltă parte se află legiunea adepților teoriei queer, invariabil de stânga, care susțin cu certitudine absolută că femeile au penis, dar că, dacă nu doresc să aibă unul, asigurările de sănătate trebuie neapărat să plătească pentru amputarea acestuia, pentru a evita riscul suicidului. Spre deosebire de opinia pastorului evanghelic, această opinie, contradictorie în sine, nu va fi respinsă ca fiind neștiințifică, deoarece teoria queer este un domeniu universitar. În cel mai bun caz, va fi considerată extremistă, la fel ca poziția lui Dawkins.
O mare parte din ceea ce este înțeles prin caracter științific ține, de fapt, de instituționalitate. În cele din urmă, raționamentele celor care aspiră la științificitate și/sau neutralitate nu se referă atât la opiniile în sine, cât la persoanele care le susțin: sunt raționamente ad hominem.
Confruntat cu aceste opinii extreme, individul neutru și științific va ajunge la o concluzie de genul: În general, femeile nu au penis, dar există excepții, precum femeile transgender care nu au putut sau nu au dorit să recurgă la o intervenție chirurgicală. Nu există un raționament cauzal sau conceptual solid, ci doar o contabilizare a opiniilor. Din acest motiv, acest mod de gândire conduce la polarizare politică, deoarece doar așa-numita Dreaptă este etichetată drept o categorie de oameni deplorabili.
Tocmai din cauza acestei abordări bazate pe recensământul opiniilor, pentru a schimba „bunul-simț” al celor mai educați, este suficient să folosești universitatea pentru a normaliza orice excentricitate. Să ne gândim la ideile despre un vaccin care nu imunizează și despre bolnavii asimptomatici, care au fost în centrul pandemiei de COVID-19. Dacă o companie miliardară sau un guvern bogat ar decide să plătească niște matematicieni pentru a scrie că anumite cercuri sunt pătrate și apoi ar investi bani în presă, afirmația că cercurile nu au capete ar deveni în scurt timp controversată. Individul științific și imparțial ar trebui atunci să analizeze cu atenție ideologia celor care susțin că cercurile au capete înainte de a decide care este o poziție rezonabilă în această privință. Dacă o asemenea poziție ar fi considerată anti-woke sau o idee de extremă stângă, atunci ea nu ar putea fi rezonabilă.
Mai mult decât atât, dacă scepticul semnalează existența unei înțelegeri concertate care finanțează minciuna, acuzația va fi catalogată drept teorie a conspirației. Prin urmare, scepticul va fi considerat un nebun, a cărui opinie valorează mai puțin decât o diplomă de licență în teoria queer și care nu trebuie luat în serios de oamenii de știință și imparțiali.
Termenul „teorie a conspirației” reprezintă o formă de negare dogmatică, prin care se postulează, fără dovezi și împotriva experienței istorice, că nu există conspirații și că anumite instituții sunt mai presus de orice suspiciune. Oricine îndrăznește să le pună la îndoială își pierde reputația.
Se întâmplă astfel că acest mod de raționare, care folosește opiniile oamenilor pentru a le judeca reputația, refuzând în același timp să evalueze critic opiniile în sine, este caracteristic membrilor unui cult. Dacă sunt în afara sectei reverendului Moon, pot evalua critic afirmația potrivit căreia reverendul Moon este Mesia care va elibera omenirea de păcatul originar prin binecuvântarea unor căsătorii în masă pe stadioane. Dar, odată ce intru în secta sa, voi privi ca pe niște persoane „demonizate” pe toți cei care afirmă că reverendul Moon este liderul unei secte sau că are probleme fiscale. Oricine respinge dogmele unei secte își pierde automat credibilitatea.
Evident, folosim etichete pentru a desemna pe scurt susținătorii anumitor convingeri. „Pământ plat” este o prescurtare pentru „persoană care crede că Pământul este plat”, iar „musulman” pentru „persoană care crede că Mahomed este ultimul profet”. Ridiculizarea celor care cred în Pământul plat ar trebui să fie consecința faptului că știm foarte bine că Pământul nu este plat. Iar „a ști foarte bine” nu înseamnă să memorezi o listă de convingeri interzise, întocmită de popularizatorii științei.
A deveni musulman nu presupune să crezi că oricine se îndoiește de Mahomed este posedat de demoni. Din punct de vedere istoric, musulmanii — și, înaintea lor, creștinii — au căutat să valorifice cunoștințele unor numeroși „necredincioși” și chiar să poarte dialoguri cu aceștia, atât pe teme filosofice, cât și teologice. După Reformă, chiar dacă Luther afirma că Papa este Antihristul, protestanții au continuat să dialogheze cu catolicii, iar aceștia, la rândul lor, cu „ereticii”. Protestanții și-au luat în serios convingerile religioase, la fel și catolicii, dar acest lucru nu însemna că erau dispuși să respingă în bloc convingerile „ereticilor” și ale „papistașilor” doar din cauza etichetei aplicate acestora.
Neoateismul a fost cel care a inițiat practica discreditării tuturor celorlalți pe baza unei singure convingeri. Brusc, la începutul secolului XXI, ni s-a spus că toți oamenii religioși sunt proști și ignoranți, în timp ce doar ateii sunt inteligenți și științifici.
Având în vedere că Darwin este singurul mare om de știință care poate fi revendicat în mod plauzibil de ateism, ajungem la afirmația extraordinară că, până în secolul al XIX-lea, știința fie era practicată de oameni proști, fie toți marii oameni de știință din istorie — chiar și Newton! — erau atei ascunși.
Una dintre formulele preferate ale neoateismului, preluată de la Carl Sagan, este: „Afirmațiile extraordinare necesită dovezi extraordinare”. Cu toate acestea, nu este oferită nicio dovadă pentru ipoteza extrem de îndrăzneață potrivit căreia oamenii religioși ar fi proști. În practică, acest cult al neutralității stabilește în mod dogmatic ce anume poate fi considerat o afirmație extraordinară și ce nu.
Timp de milenii, existența unei realități supranaturale a fost considerată de la sine înțeleasă. Apoi, brusc, au apărut adepții lui Sagan și au decretat că respingerea ateismului este o „afirmație extraordinară”, care necesită „dovezi extraordinare”. Nu un complex de inferioritate, ci un sentiment distinct de superioritate stă la baza acestei mentalități sectare. Aceasta conduce, la rândul său, la declinul standardelor intelectuale, deoarece apartenența la cult îi conferă individului, prin ea însăși, un statut privilegiat în raport cu cei din afara grupului. Nu este nevoie să studiezi nimic pentru a demonstra că o întreagă categorie de oameni proști greșește.
Sper că am reușit să arăt că marea problemă a vremurilor noastre în Occident este faptul că universitățile și mass-media învață societatea să gândească asemenea membrilor unui cult. Profesorii și experții dau exemplul, iar până și Dreapta le urmează modelul.
De exemplu, un adept obișnuit al dreptei, activ pe rețelele sociale, nu consideră necesar să studieze istoria sionismului sau a Orientului Mijlociu pentru a avea o convingere fermă în privința conflictului israeliano-palestinian. Este suficient să observe rapid opiniile dominante, să constate că Stânga susține Palestina, iar Dreapta susține Israelul și să decidă că, prin urmare, trebuie să fie de partea Israelului.
Aceasta este marea maladie intelectuală a vremurilor noastre. Pentru a o remedia, trebuie să învățăm din nou să căutăm adevărul și să evităm să-i discredităm pe oameni prin aplicarea unor etichete într-o manieră sectară.
sursă: strategic-culture.su
