Autor: Octavian Hoandră
Din momentul în care am aflat despre existența poetului Walter Johrend am început să fiu atent la vocea ”de platou” a prompteristelor care, ca Făt-frumos, s-au dat peste cap și au devenit ba ”anchor”, ba chiar, – culmea -, moderatoare de talk show de prime time, dar mai ales la vocea celeor din politică, ajunse din ONG-urile lui Soros, via USR, direct invitate – codobaturi agresive -, în platourile tv, ba chiar, ca și acum, în fruntea ministerelor.
Behemoth la M.A.E. Țara ca o mireasă beată
Walter Jorend – poet bistrițean (născut în 1942 la Sâniacob, refugiat în Reich și readus apoi în Ardeal de Armata Roșie, stabilit la Arcalia până în 1955), a cultivat întotdeauna un lirism paradoxal, cu gust de ironie și sarcasm subtil. În volumul ”Confesiuni bipolare” el scria că „vocile cele mai frumoase le au femeile urâte”.
Nu era o afirmație sociologică, ci o imagine poetică dură, menită să zgârie. În viziunea lui, femeile frumoase „ciripesc” superficial, ca păsările pe gard, în timp ce cele urâte au în adâncul lor o voce de flaut mozartian. Este o metaforă crudă, dar sugestivă: frumusețea vizibilă se dovedește adesea stridentă, în vreme ce urâțenia ascunde armonie.
La Mircea Dinescu, registrul se schimbă. El scrie despre „farmecul nebun” al femeii urâte, despre candoarea cu care îmbătrânește firesc. În versurile lui, paradoxul nu e sardonic, ci tandru: „mai expresive decît supărarea frumoaselor ce-mbătrînesc urît, femeile urîte au candoarea de-a îmbătrîni firesc în absolut.” La el, femeia lipsită de frumusețe clasică nu mai are nevoie de compensații – e autentică, vie, curată de vanități.
Susan Sontag – criticul, eseista, romanciera – confirmă acest paradox în viața reală. Departe de tiparul hollywoodian, Sontag fascina prin forța gândirii și magnetismul vocii intelectuale. O numeau dificilă, aspră, neatrăgătoare; dar cînd vorbea despre fotografie, război sau boală, avea forța unei simfonii. Dacă Johrend ar fi ascultat-o, ar fi zis că e un flaut mozartian; dacă Dinescu ar fi cunoscut-o, ar fi recunoscut în ea acea „firesc absolut” al urâtului. La Sontag, frumusețea nu era de carne, ci de idee, iar farmecul nu stătea în chip, ci în inteligență.
Pe vremuri, femeia urâtă avea o noblețe secretă
Din aceste trei oglinzi – Johrend, Dinescu, Sontag – învățăm că farmecul nu e apanajul frumuseții convenționale. Uneori, chiar urâtul ascunde vocea cea mai limpede, candoarea cea mai autentică, magnetismul cel mai durabil.
Citiți articolul integral pe EVZ.ro!
sursă: EVZ.ro
Sunteti rau Dle Hoandra, nepermis de rau!
Si astea slute si proaste au dreptul sa fie f…te de cineva.