Mult timp am crezut că admirația noastră pentru literatura sud-americană ține de trecut. De dictatură, de comunism, de o traumă închisă istoric. Astăzi nu mai sunt atât de sigur. Azi cred că o citim din nou nu din nostalgie literară, ci dintr-o neliniște actuală: pentru că lumea descrisă acolo începe, din nou, să semene prea mult cu a noastră.
Când îl citeam pe Gabriel García Márquez, dictatorul părea o figură mitologică, aproape consumată istoric. Când îl citeam pe Augusto Roa Bastos, monopolul vocii părea o boală a secolului trecut. Când îl citeam pe Alejo Carpentier, grotescul puterii părea prea baroc ca să mai fie posibil. Astăzi, toate acestea nu mai sunt lecturi confortabile. Sunt texte de avertisment.
Pentru că dictatorul, așa cum l-au înțeles sud-americanii, nu e doar omul puterii. E structura. E modul în care adevărul devine negociabil, limbajul se subțiază, iar frica nu mai e impusă brutal, ci administrată elegant. Dictatorul de azi nu mai urlă. El explică. Nu mai interzice. El „reglementează”, ”face reformă”. Nu mai pedepsește. El stigmatizează.
Citiți articolul integral pe EVZ.ro!
sursă: evz.ro
