Autor: Aurel Badea
Ankara arestează. Bucureștiul tace. De ce nu răspunde DIICOT?
În august am scris despre dosarul care începea să capete proporții la Ankara și despre numele României care apărea într-o anchetă de criminalitate organizată și spălare de bani. Atunci, pentru presa din România, povestea aproape că nu exista. Astăzi există. Și, cu fiecare informație nouă care vine din Turcia, întrebarea devine mai apăsătoare: ce au știut instituțiile statului român și ce au făcut?
Ahmet Uğur Pakcan nu este un personaj marginal al acestei povești. La 16 august 2026, Parchetul General din Ankara a trimis în fața judecătorului 38 de persoane în ancheta privind presupusa organizație condusă de Alihan Kuriş. Treizeci și două au fost arestate preventiv. Printre numele publicate de Anadolu Agency se află și Ahmet Uğur Pakcan.
Dosarul nu s-a oprit acolo. Ancheta s-a extins, au urmat noi operațiuni, noi suspecți și noi companii asupra cărora autoritățile turce au dispus măsuri. La 20 septembrie, procurorii din Ankara anunțau mandate pentru încă 29 de suspecți și numirea unor administratori la 23 de societăți. Procurorii vorbeau despre transferuri financiare neînregistrate, mișcări de bani și active în Turcia și în străinătate și despre presupusa spălare a veniturilor provenite din infracțiuni. La 24 septembrie, încă 20 de persoane au fost arestate preventiv.
Există și dimensiunea financiară a dosarului. În anchetă au fost ridicate inclusiv 200 de kilograme de lingouri de aur. Precizarea este importantă: aurul a fost descoperit în cadrul căutărilor privind Hilmi Tuna Kuriş, fratele lui Alihan Kuriş, și nu la Pakcan sau la societățile Dristor din România. Imaginea spune însă ceva despre amploarea dosarului instrumentat de procurorii turci.
România intră în această poveste prin declarațiile martorilor din dosarul de la Ankara. Aici trebuie să fim exacți: sunt susțineri aflate în verificarea procurorilor turci, nu fapte stabilite definitiv de o instanță. Potrivit relatărilor din presa turcă, un martor îl indică pe Pakcan drept omul care ar fi avut responsabilități pentru România și zona Balcanilor. În aceleași declarații apar Bucureștiul, restaurante, case de schimb valutar, un cămin studențesc și studenți despre care se susține că ar fi transportat în bagaje dolari, euro și lire sterline între Turcia și România.
Au apărut între timp și acuzații și mai grave. Martori citați în presa turcă vorbesc despre presupuse contacte cu persoane din administrația românească și despre bani sau avantaje care ar fi fost oferite pentru ca anumite activități să nu fie deranjate. Repet: acestea sunt acuzații formulate în cadrul anchetei din Turcia. Nu avem o constatare judiciară definitivă și nici o confirmare din partea autorităților române că asemenea fapte s-au produs. Dar tocmai asemenea acuzații trebuie verificate.
În România, însă, afacerile sunt cât se poate de reale. Date societare publicate recent îl indică pe Ahmet Uğur Pakcan cu o participație de 90% la Kebap Shop SRL și de 60% la Teen Exchange SRL. Kebap Shop a raportat pentru 2025 o cifră de afaceri de 78,6 milioane de lei și un profit net de 14,6 milioane de lei, iar Teen Exchange 3,4 milioane de lei cifră de afaceri și 2,1 milioane de lei profit net. Cele 11 societăți ale familiei analizate de presa română au însumat în 2025 aproximativ 218,4 milioane de lei cifră de afaceri.
Aceste cifre nu dovedesc spălarea de bani. Ar fi incorect să pretindem asta. Dar dovedesc existența unei componente economice românești importante și ridică o întrebare legitimă: dacă mecanismul descris de martorii din Turcia se confirmă, cum a putut el funcționa fără să fie observat în România?
Pentru că asemenea lucruri lasă urme. Societățile comerciale lasă urme. Casele de schimb lasă urme. Conturile și numerarul lasă urme. Trecerea frontierelor lasă urme. Dacă au existat curieri care au transportat în mod repetat sume importante de bani, și acest lucru lasă urme.
Unde era statul român?
Am adresat DIICOT cinci întrebări concrete. Am întrebat dacă instituția a fost sesizată sau informată oficial de autoritățile judiciare din Turcia; dacă există în România un dosar penal, o sesizare sau verificări privind presupusele transferuri de numerar dintre Turcia și România; dacă au fost verificate informațiile privind studenții care ar fi fost utilizați drept curieri; dacă societățile comerciale, casele de schimb valutar și căminul studențesc menționate în declarațiile din dosarul de la Ankara au făcut obiectul unor verificări.
Am pus și o a cincea întrebare. Una pe care nu avem niciun motiv să o ascundem. Ea îl privește pe George-Lucian Pătuleanu.
Nu îl introducem în această poveste pentru a formula o acuzație și nici pentru a-i atribui fapte pe care nu le putem demonstra. Am cerut DIICOT să precizeze dacă George-Lucian Pătuleanu mai desfășoară, sub orice formă, activități în cadrul sau pentru instituție și dacă a avut atribuții, acces la informații sau vreo implicare profesională în cauze, sesizări ori verificări care au vizat persoanele și entitățile menționate în ancheta autorităților judiciare turce.
DIICOT nu ne-a răspuns.
Până la ora publicării acestui material, nu am primit niciun răspuns la cele cinci întrebări adresate instituției. Dacă DIICOT va transmite ulterior un punct de vedere, îl vom publica.
Nu afirmăm că DIICOT nu investighează. Nu știm. Tocmai asta am întrebat. Putem spune însă un lucru fără echivoc: instituția nu ne-a precizat dacă există o investigație în România.
Și aici începe problema adevărată. Pentru că dosarul nu mai poate fi privit exclusiv ca o afacere judiciară turcească. Dacă mecanismul descris de martori se confirmă și o structură a fost capabilă să deplaseze oameni și numerar peste frontiere, să utilizeze societăți comerciale și mecanisme financiare legale pentru a ascunde operațiuni ilegale, atunci România are o vulnerabilitate care depășește cu mult o shaormerie sau un grup de firme.
Astăzi poate fi vorba despre bani. Mâine poate fi vorba despre altceva.
Cum a fost posibil? Este legislația insuficientă? Sunt instrumentele de investigație inadecvate? Nu există suficientă cooperare între DIICOT, Poliție, structurile fiscale, Oficiul pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor și serviciile de informații? Nu sunt oamenii suficient pregătiți? Informațiile există, dar instituțiile nu le pun împreună?
Sau trebuie verificată și ipoteza cea mai gravă: a existat cineva care a protejat asemenea activități?
Nu spunem că a existat. Spunem că, după ceea ce apare astăzi în dosarul turcesc, statul român trebuie să poată exclude această ipoteză prin fapte, nu prin tăcere.
Dacă legea este proastă, schimbați legea. Dacă instrumentele sunt slabe, întăriți-le. Dacă oamenii nu sunt pregătiți, pregătiți-i sau schimbați-i. Dacă instituțiile nu comunică, obligați-le să comunice. Dacă au existat erori, spuneți-le. Iar dacă cineva a oferit protecție unei asemenea infrastructuri, aflați cine.
Nu cerem condamnări înaintea judecății. Nu fabricăm vinovați. Cerem un răspuns de la statul român.
Pentru că Ankara anchetează. Bucureștiul, deocamdată, tace.
