Audiența mare nu valorează cine știe ce. Pentru că se obține prin reducerea la cel mai mic numitor comun. Iar asta înseamnă ceva foarte jos: NPC (non-playable character în jocuri), personajul generic, fără trăsături, fără gânduri proprii, fără trăiri autentice. Figurația dintr-o simulare, vânzoleala de pe stradă, norodul.
Toate frazele lui sunt reașezări ale unor sloganuri precise, livrate anterior de un ecran și întipărite prin repetiție, ca și cum ar fi ale lui. Toate emoțiile lui sunt induse de spaime și furii colective trecătoare, absorbite în același fel, despre ce i s-a dat de înțeles că ar fi urgența momentului.
Tot ce simte e în același mod descărcat în inima lui din altă parte: antipatie intensă pentru unul, simpatie oarbă pentru altul, revoltă față de ceva care l-ar fi lăsat indiferent, dacă era pe cont propriu.
Grila lui de apreciere a faptelor se bazează aproape exclusiv pe aceste alegeri emoționale, mai precis pe împărțirea tuturor în suporteri și adversari ai unor echipe. Crede și e de acord cu ceva dacă vine dintr-o parte, o respinge zgomotos, dacă vine din cealaltă.
Ar fi împărțirea fundamentală între prieteni și dușmani, care pentru Carl Schmitt era esența însăși a politicului. Doar că între timp au apărut laboratoare de inginerie socială, care pot crea în mod artificial consensul și antagonismul pe anumite teme, pot face și desface echipe, derutând suporterul generic. Pot inventa surogate, care au aparența echipei favorite sau a interesului comun.
Desigur, unele teme sunt mai importante decât altele, unele îngrijorări – legitime și relevante la scara istoriei. Asta deja introduce o ierarhie a discernământului între alegerile diverselor echipe. Unii suporteri sunt mai victime decât alții ale unor abuzuri de manipulare. Încât ajung să susțină cauze absurde sau dăunătoare pe termen lung.
Încep să creadă că emancipare înseamnă să încurajezi confuzia sexuală în capul copiilor. Să creadă că pot răci planeta stingând toți becul la aceeași oră. Că pot impulsiona statutul femeilor aducând cât de mulți bărbați musulmani.
Totuși, chiar când aleg o direcție corectă, opunându-se unui pericol real, implicarea NPC-urilor e tot puțin relevantă, pentru că pleacă de la acele impulsuri slab înrădăcinate în conștiința lor, care sfârșesc în a fi deturnate. Nu e un merit atât de mare să te situezi de partea unui principiu corect, dacă urmezi o turmă cu păstori care își schimbă principiile după cum le convine, și refuzi să vezi asta pentru că turma cealaltă are ciobani mai răi.
Călin Georgescu și Anca Alexandrescu s-au despărțit zgomotos. George Simion, AUR și audiența înclină spre Georgescu, părăsind „televiziunea poporului”. Dar nimeni nu poate spune foarte clar ce au de împărțit și pe ce criterii s-a făcut separarea, pentru că personalitățile respective sunt simple embleme, fără convingeri, de care s-au lipit niște fani la fel de superficiali.
Anca și Realitatea redevin portavoci ale sistemului, ce erau și acum doi ani. Georgescu poate redeveni și el ce era acum șase ani, un produs pur al sistemului globalist, masonic și securist. Deocamdată, negocierile lui Simion pentru intrarea la guvernare n-au mers, cum se grăbea Maricel Păcuraru, dar vor reuși la un moment dat, dacă partidele vor da ce o fi cerut. Marea reconciliere se va produce, cireșii vor înflori și fanii vor aplauda.
Desigur, prezentarea lor ca „pro-ruși” sau „extremiști” periculoși de propaganda oficială e total aberantă. Și cei care încă mai cred și repetă deliruri de genul ăsta, dintre NPC-urile care susțin alte galerii, sunt fără speranță ca nivel de discernământ.
E perfect legitim să contești furtul alegerilor prin intervențiile succesive ale CCR de eliminare a candidaților Șoșoacă și Georgescu. Dar dacă „suveranismul” tău vine doar din clipurile care ne arată cât de caraghios de Nicușor, nu-i cine știe ce opțiune politică. (Apropo, orcine face clipuri de orice fel, peste care pune râste în buclă, e un dobitoc enervant, care trebuie ținut departe de internet. Într-un izolator cu cei care trimit mai departe așa ceva.)
Georgescu, Simion și Alexandreasca sunt pseudo-suveraniști, suporteri ai continuării vasalității față de Israel și Statele Unite. Cine n-a priceput asta după atâta timp nu e mai ager decât cineva care crede că Nicușor e un geniu matematic și Bolojan un reformator pro-european.
Tema migrației nu există pentru Georgescu, deși vede și cel mai naiv dintre pensionari, când se duce la băi, că nu mai găsește români între chelneri, cameriste, tot personalul e din altă parte. Pentru el există doar fraze goale despre o țară, ce poate fi populată cu alții, după modelul echipelor europene pe care le vedem la campionatul de fotbal. Doar tricourile și suporteri fluturând steagurile vechilor țări pentru alții.
Simion e chiar pentru migrație, dacă e vorba să-și aducă 800.000 de frați din Israel sau arabi plini de bani ca Murad. De fapt, acest Vanghelie mai coleric e însăși dovada vie a lipsei de substanță a așa zisului suveranism servit de servicii din pandemie încoace. Eroii acestui curent pot fi ei înșiși înlocuiți sau înlocuitori ca nechezolul.
Toată operațiunea Georgescu a fost un psy-op de la un capăt la altul, o preluare pe persoană fizică a unui curent, după rețeta celorlalte opoziții controlate din seria suveranismului kosher. A vrăjit mulți simpatizanți, care lasă mesaje cu inimioare pentru președintele ales și-l venerează ca pe un guru. Nu-s departe de fanii „pro-europenilor”, care te trimit la Moscova. Ai lui Șoșoacă te înjură direct, fiecare galerie cu stilul ei.
Ca să se reinventeze din globalistul clubului de la Roma, Georgescu a plusat la un moment dat și a făcut niște aprecieri istorice curajoase, pentru care i s-a făcut un dosar anormal într-o societate a libertății de gândire. Cum anormală a fost anularea alegerilor, pentru o societate care se pretindea democratică.
De atunci încolo, Georgescu a revenit în dispozitivul obedienței față de Israel și Statele Unite, cărora le susține cu fățărnicie „creștină” crimele de război cele mai obscene. Deslușirea acelei contradicții nu o găsesc decât în aceea că a supra-licitat încercând să îmbrace la repezeală o haină care nu era a lui.
În campania prezidențială a venit și cu o ofertă rațională: o poziție de neutralitate (răstălmăcită de presa rău-voitoare ca pro-rusă), pacifistă. Ceea ce era o poziție corectă, în nebunia alunecării spre război a conducătorilor actuali din Europa. O mai are oare?
Am impresia că și aceea s-a bazat pe un calcul pripit. A crezut în alt amăgitor, Trump, care urma să vină și să negocieze o pace „în 24 de ore” în Ucraina. Dar între timp, America și Rusia nu au încheiat acea pace. Dimpotrivă, America lasă moștenire țărilor subordonate din Europa războiul ei pentru hegemonie globală și resursele Rusiei. Iar conducătorii inepți ai Europei se execută, pregătesc reprofilarea industriei auto în industrie militară și se cred gata de război în 2028 sau 2030.
Deci e doar o întârziere în plan. Până atunci sunt storși și compromiși definitiv „pro-occidentalii”, care pregătesc muniția. Iar la momentul oportun vor fi rotiți cu altă garnitură proaspătă, a „patrioților” și pro-americanilor. Care să facă mai credibilă mobilizarea. E doar un scenariu, nu pot să știu viitorul.
sursă: Telegram Reactiunea
