„Una vorbim si alta fumam” – Tudor Arghezi
Promisiunea unei guvernări curate, bazata pe interesele românilor și pe capitalul autohton, a prins extrem de bine la un public adus la capătul răbdării de jocurile politice din ultimii 36 de ani. Totuși, cea mai mare vulnerabilitate nu vine din atacurile adversarilor, ci din contradicția flagrantă a celor care una predică la tribună și alta aplică în propriile afaceri.
Cazul lui Mugur Mihăescu, Garcea, este, în acest sens, un exemplu perfect pentru intelegerea acestei patologii politice. In timp ce partidul AUR se pozitioneaza impotriva cotelor de migranti impuse de la Bruxelles, domnul Mihăescu recurge în afacerile sale private exact la mecanismele pe care mișcarea sa pretinde că le combata: importul masiv de forță de muncă din Asia, justificat prin vechea axiomă a oligarhiei globale „oamenii nu mai vor să muncească”.
Acuzația că cetățenii autohtoni „refuză munca” este o fixatie ideologică perpetuata la nesfarsit de catre globalisti, menită să ascundă o realitate economică brutală: refuzul patronatelor de a plăti salarii corecte, adaptate costului vieții. Ceea ce aplică domnul Mihăescu în afacerile sale din sectorul HORECA arată o duplicitate greu de justificat în fața electoratului, dar perfect explicabilă prin două concepte economice fundamentale. .
In primul rand, asistăm la ceea ce Marx numea, în critica sa economică, “armata industrială de rezervă”. Atunci când piața muncii tinde spre maturizare, iar muncitorii cer în mod legitim salarii care să le asigure un trai decent, capitalul apelează la un surplus extern de forță de muncă pentru a sparge această rezistență și a menține salariile la un nivel minim.
În al doilea rând, acest proces îmbracă forma tehnică a arbitrajului pieței muncii. În mod tradițional, corporațiile transnaționale își muta fabricile în țările din Sudul Global pentru a profita de costurile de producție derizorii. Într-o inversiune perversă, falșii suveraniști nu își mută afacerile în Asia, ci importă forta de munca din Sri Lanka sau Nepal direct în România. Ei folosesc asimetria economică globală ca pe o frana împotriva propriilor concetățeni.
Prin refuzul de a oferi salarii competitive acasă, acești antreprenori „patrioți” îi împing pe români spre emigrare în Occident. Locul lor aici este luat de imigranți, perpetuând un cerc vicios al depopulării si implicit a schimbarilor de populatii.
Nu avem de-a face cu un fenomen modern, ci cu o slăbiciune veche a liderilor care confiscă discursul patriotic doar pentru a obține legitimitate electorală, în timp ce deciziile lor economice subminează interesul national. Este o formă de populism steril, care amintește izbitor de contradicțiile din jurul lui Cato cel Bătrân în Senatul Romei antice.
În Senat, Cato se afisa ca fiind ultimul bastion al virtuților strămoșești (mos maiorum), tinand discursuri interminablile împotriva cosmopolitismului și plângând declinul micilor proprietari agrari italici care erau nucleul legiunilor Romei. Însă, dincolo de retorica din forul public, Cato era unul dintre cei mai cinici latifundiari ai peninsulei. El nu își muncea vastele proprietăți cu cetățeni romani liberi, cărora ar fi trebuit să le plătească salarii juste, ci cu mase uriașe de sclavii aduși din import în urma Războaielor Punice. Asemănarea cu abordarea modernă este frapantă: în public, se deplânge soarta poporului; în privat, poporul este înlocuit cu o alternativă mai ieftină și lipsită de drepturi.
O mișcare politică ce își propune să schimbe paradigma globalistă în România nu poate supraviețui dacă găzduiește în rândurile sale exact tipul de comportament pe care îl condamnă. Intr-un moment de maxima tensiune politica, AUR trebuie să dea dovada de o anume coerență morală. Aceasta fiind singura garanție că alternativa suveranistă va reuși acolo unde sistemul a eșuat timp de 36 de ani.
