AcasăSport“Romanescu, Petrache sau Lipă au o largă susținere pentru a conduce sportul...
Data publicării: iunie 15, 2023 17:30

“Romanescu, Petrache sau Lipă au o largă susținere pentru a conduce sportul românesc. Totuși, n-am putea accepta să negociem bugetele cu Florentin Pandele!”

Data publicării: iunie 15, 2023 17:30

DISTRIBUIE:

Cristinel Romanescu, Alin Petrache şi Elisabeta Lipă au o largă aprobare din partea conducerii federaţiilor sportive naţionale pentru ocuparea postului de preşedinte al viitoarei Autorităţi Naţionale pentru Sport, care va fi înfiinţată în cadrul Ministerului Familiei, Tineretului şi Egalităţii de Şanse, după desfiinţarea Ministerului Sportului, a declarat, joi, pentru AGERPRES, preşedintele Federaţiei Române de Judo, Cozmin Guşă.

„Există soluţii. Sigur şi Elisabeta Lipă poate fi o soluţie, dar există şi alte soluţii din sport. Dacă e să fac două propuneri echilibrate, una din stânga, una din dreapta, la nivel informal, pentru că nu putem să impunem noi şi nici nu vrem să impunem noi premierului cu cine vrea să lucreze, pot să îl numesc pe Cristinel Romanescu, care are performanţe foarte bune ca preşedinte al Federaţiei Române de Tenis de Masă şi care este liberal, dar pot să-l numesc şi pe Alin Petrache, preşedintele Federaţiei de Rugby, care şi el are rezultate foarte bune şi se percepe la managementul sportiv. Care este de stânga, el este PSD-ist. Oricare dintre aceste propuneri sunt mulţumitoare, sunt oameni din sport, care se pricep la management, care ştiu priorităţile, au în cap un proiect de reformă urgentă pentru sportul românesc, care nu mai are timp să încerce experimente şi nici nu se mai poate aşeza într-o relaţie conflictuală, aşa cum a fost, din păcate, aceea a lui Eduard Novak, cu Comitetul Olimpic şi Sportiv Român, respectiv cu federaţiile naţionale. Sunt de notorietate deja treburile care s-au întâmplat între noi şi fostul ministru. Sunt nişte propuneri pe care le-am pus pe masă, ca să arăt că în interiorul sportului românesc există resurse de oameni. Atât Romanescu, cât şi Petrache, şi Lipă au o largă aprobare din partea colegilor care sunt preşedinţi de federaţii”, a declarat Guşă pentru AGERPRES.

El a precizat că oamenii din conducerea sportului românesc au fost consultaţi în privinţa înfiinţării Autorităţii Naţionale pentru Sport în ministerul condus de Gabriela Firea, existând o mulţumire datorită trecerii acestui domeniu în subordinea viitorului premier Marcel Ciolacu.

„Am văzut că sunt comentarii că nu s-ar mai acorda atenţie sportului dacă vom avea autoritatea naţională pentru sport. Asta este o treabă falsă. Noi cei din sport salutăm această decizie a lui Marcel Ciolacu, care, practic, aşează sportul în atenţia directă a primului ministru în an preolimpic şi avem garanţia că va fi acordată mai multă atenţie şi o finanţare corespunzătoare, care a fost făcută praf anul ăsta. Pe Marcel Ciolacu îl cunosc de foarte mult timp, este un tip care se pricepe la sport, este un bun suporter al echipelor naţionale şi nu am nicio îndoială că o să încerce să ajute sportul cât poate, cât îi permite bugetul, dar mai mult decât până acum. Au fost discuţii informale la nivelul Comitetului olimpic şi preşedinţii de federaţie sportive. Suntem mulţumiţi, am fost consultaţi în privinţa înfiinţării autorităţii pentru sport. Exista şi promisiunea nescrisă că totuşi vom scăpa de managementul dezastruos al lui Eduard Novak, lucru care din fericire s-a întâmplat, cum se întâmplă în politică treburile”, a adăugat Guşă.

„Am văzut în presă, fără a fi asumată de către Elisabeta Lipă, faptul că se discută despre ea ca persoană să conducă Autoritatea Naţională pentru Sport, ceea ce nu este o noutate, având în vedere că Elisabeta a fost ministru al Sportului în guvernul de tristă amintire al statului paralel condus de Cioloş. Legat de asta, am şi eu o amintire: printr-un prieten comun, Cioloş m-a rugat înainte de a-şi prezenta echipa guvernamentală să îi fac o propunere de om competent, ştiind că sunt aproape de sport, că mă pasionează, că mă ocup. Şi în acele vremuri înaintea Jocurilor Olimpice de la Rio, l-am propus pe Mihai Covaliu, care era preşedintele federaţiei de scrimă la acel moment, omul care ne-a adus singura medalie de aur la Rio prin finala pe echipe. Cred că nu a fost pe placul lor şi aşa a ajuns Elisabeta Lipă atunci ministru. Elisabeta poate să fie o propunere, ea este cel mai performant preşedinte de federaţie naţională, dacă ne uităm la rezultate, însă de aici vine şi problema, pentru că în mod normal, speranţele noastre recente la Paris 2024 se leagă de canotaj, pentru una-două medalii, cel puţin una de aur, iar intrarea ei în circuitul ăsta administrativ nu ar face decât să slăbească atenţia ei faţă de acest deziderat al sportului românesc, care a ajuns într-o situaţie foarte proastă în ultimii ani, mai ales în mandatul lui Eduard Novak, de care, din fericire, am scăpat”, a completat preşedintele FRJ.

Cozmin Guşă afirmă totodată că preşedinţii de federaţii se tem de anumite sfere de influenţă în acordarea bugetelor pentru sport.

„În ceea ce priveşte atmosfera din sport, pot să spun că nu ne-ar face plăcere, ca să vorbesc direct, să trebuiască să negociem bugetele sportului, sau diverse situaţii care apar, cu cineva ca Florentin Pandele, care poate este un primar vrednic al Voluntariului, dar el coordonează echipa asta politică din jurul Gabrielei Firea, din care face parte astăzi şi Elisabeta Lipă. Ea este consilier general din partea PSD-ului în primăria municipiului Bucureşti. Nu vreau, Doamne fereşte!, să o acuz pe Elisabeta Lipă de vreun proces de intenţie, dar nu se scapă din strânsoarea unuia ca Pandele, atunci când eşti alocat unei echipe politice pe care el o coordonează. Eu am tot respectul pentru Elisabeta Lipă şi ea ştie asta am ajutat-o în diverse ocazii de-a lungul vremii, dar sunt şi foarte apropiat de ea. Este un om care a avut poziţie în toată această perioadă din pandemie până acum, împotriva ororilor care s-au întâmplat împotriva intereselor sportului. Noi trebuie să avem garanţii că nu există alte interferenţe în alocarea bugetelor, aşa cum au existat din păcate la nivelul lui Eduard Novak, care îşi lua notiţe mai mult de la Budapesta. Mai în glumă, mai în serios, trebuie să spun că trebuie să avem un viitor şef al Autorităţii Naţionale pentru Sport care nu mai ascultă de indicaţiile lui Marius Vizer, spre exemplu, care nu au fost indicaţii bune, dacă stăm să ne uităm la felul în care au fost alocaţi banii de către Eduard Novak, care a avut o relaţie apropiată cu Marius Vizer”, a mai spus Guşă.

Întrebat dacă Elisabeta Lipă ar avea un avantaj în numirea în funcţia de preşedinte al autorităţii pentru sport, Guşă a spus: „Nu e chiar un avantaj al Elisabetei Lipă. Să fii în echipa lui Florentin Pandele nu e chiar un avantaj. Ea are avantajul palmaresului, are avantajul experienţei, dar şi ceilalţi au. Alin Petrache, spre exemplu, a fost inclusiv preşedinte al Comitetului Olimpic şi Sportiv Român, vicepreşedinte la autoritatea pentru sport, ştie management, ştie cum e treaba în străinătate. Romanescu, de asemenea, este puternic integrat în structurile naţionale de conducere ale sportului, ceea ce îi asigură şi lui o expertiză managerială pe măsură”.

Ministerul Sportului, condus până acum de Eduard Novak, nu se mai regăseşte în structura noului executiv, care va fi condus de Marcel Ciolacu. În schimb, va fi înfiinţată Autoritatea Naţională pentru Sport, care va face parte din cadrul Ministerului Familiei, Tineretului şi Egalităţii de Şanse. AGERPRES (A – autor: Adrian Ţone, editor: Mihai Ţenea, editor online: Andreea Lăzăroiu)

sursă: agerpres.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

ULTIMELE ŞTIRI

Dan Diaconu, sinteză de istorie recentă despre cum Securitatea a preluat...

Autor: Dan Diaconu, trenduri.blogspot.com N-ați prins șpilul! Vă cufundați în controversele momentului, dar esența se ascunde printre detalii. Și detaliile cele mai evidente sunt incompetența,...

POLITICA EXTERNĂ A UE, DREPTUL DE VETO ȘI DEFICITUL DEMOCRATIC (II) 

Autor: Adrian Severin    România a anunțat, prin gura unor oficiali mai mult sau mai puțini legitimi, că acceptă renunțarea la dreptul de veto în materia politicii externe comune a UE, așa cum dorește Comisia Europeană, susținută de încă zece state membre (deocamdată). Știrea a aprins o mare și nervoasă dezbatere în România. Aceasta a trecut peste câteva întrebări prealabile absolut necesare: Are UE o politică externă și de securitate comună? Cum se poate modifica procedura de adoptare a deciziilor referitoare la această politică? Cine poate angaja România într-un asemenea demers de modificare? Cine are dreptul să renunțe la un eventual drept național de veto? Există un asemenea drept potrivit actualelor reglementări ale UE și care ar fi valoarea lui? Răspunzând acestor întrebări – ceea ce vom încerca să facem în continuare – ne vom da seama că întreaga discuție se duce în afara dreptului UE, dar și că planurile sau acțiunile inițiate sau executate cu încălcarea tratatelor constitutive ale UE au devenit obicei în cercurile bruxelleze, ca și în capitalele patronilor sau yesmenilor acestora. O constatare care trebuie să îi îngrijoreze deopotrivă pe federaliști și suveraniști.   ADEVĂRATA PROBLEMĂ: NU VETOUL, CI DEFICITUL DEMOCRATIC Pentru moment, nu păstrarea sau renunțarea la dreptul de veto – altminteri iluzoriu – în materia politicii externe comune europene este principala problemă, ci pur și simplu absența unei asemenea politici, în condițiile lipsei unui acord al statelor membre pentru instituirea ei. Actuala formulă de organizare a UE, pentru a face față provocărilor externe (șanse și amenințări, deopotrivă), este neviabilă. Soluția optimă ar fi modificarea tratatelor în direcția federalizării politicii externe, dar asta nu se poate face înainte de a se asigura caracterul democratic al UE.   Or, în prezent, UE se află într-o imensă criză democratică. Numai odată rezolvată, dacă va fi rezolvată, această criză, se poate relua discuția asupra politicii externe comune, cu desființarea dreptului de veto și a interdicției de a adoptă legislație.  Vetoul poate opri luarea unei decizii eventual greșite, dar nu rezolvă nici o problemă. O majoritate calificată sau supercalificată (cu două treimi sau trei pătrimi din voturi) sau un consens minus 1 ori minus 2, toate, eventual supra asigurate de reglementarea unei minorități de blocaj (care să împiedice motivat punerea în aplicare a unei decizii venind în vădită contradicție cu interesele vitale ale unor state membre), ar face acțiunea externă a UE mult mai promptă și mai eficientă. Căci, orice s-ar spune, puterea statelor membre în raport cu celelalte puteri ale lumii, în special regionale și globale, ar fi mult mai relevantă dacă ele ar acționa împreună, decât dacă acționează separat. Supărați pe UE nu trebuie să pierdem din vedere acest aspect. Marea dilemă și marea problemă constituțională a UE este alta, iar răspunsul de dat ei este acela că legitimitatea democratică (națională și comunitară) trebuie să preceadă întotdeauna delegarea exercițiului atributelor suveranității către instituții de tip federal. Fără o rezolvare a deficitului democratic, o federalizare a politicii externe ar risca să fie un act tehnocratic lipsit de validarea cetățenilor și generator de grave pericole la adresa intereselor vitale ale statelor membre. Dinamica actuală a Uniunii, dovedește ce s-ar întâmpla dacă politica externă europeană comună, care astăzi se realizează ilegal, prin forțarea textelor constituționale, europene și naționale, într-o dulce complicitate a instituțiilor europene cu guvernele statelor membre, ar căpăta și o deplină acoperire convențională. Nu am ajunge la o federație de state națiune suverane funcționând ca o democrație transnațională, ci la o oligarhie europeană imperială. Această dinamică reflectă exact actualul blocaj sistemic al UE. Atunci când ceea ce avea să devină Tratatul de la Lisabona se negocia, pe masa noastră, a negociatorilor, au fost puse sondaje de opinie și statistici care arătau că peste 80% dintre cetățenii europeni susțin nevoia unei politici europene externe, de securitate și apărare comună. După circa douăzeci de ani de eurocrație oligarhică, acestui euro-entuziasm i-a luat locul euroscepticismul de masă. Într-o uniune de state și de cetățeni, legitimitatea deciziilor de politică externă (care pot implica vieți omenești, bugete uriașe de apărare și alianțe strategice) nu poate fi extrasă doar din consensul diplomatic al unor guverne slabe realizat prin constrângerea exercitată neloial de oligarhia eurocrată. Până când instituțiile alese direct sau mecanismele de control democratic nu vor avea o pondere reală, capacitatea de a construi o voință federală unică rămâne paralizată. Cetățenii tind să aibă încredere în controlul democratic exercitat la nivel național, chiar dacă acesta vine la pachet cu ineficiența politică întărită prin dreptul de veto.  Desființarea dreptului de veto și trecerea la votul cu majoritate calificată (QMV), alături de capacitatea de a adopta legislație, sunt singurele soluții care ar transforma UE într-un actor geopolitic real. Totuși, aplicarea lor în actualul climat de neîncredere instituțională este imposibilă, deoarece statele și cetățenii europeni nu vor accepta ca interesele lor vitale de securitate să fie concurate sau definite de o majoritate supranațională, fără garanții democratice și constituționale absolute.  Astfel, ordinea de priorități pe care mulți federaliști grăbiți încearcă să o impună se inversează, iar agenda dezbaterii suveraniste se schimbă. În loc să se folosească crizele externe, adesea imaginare, pentru a „smulge” competențe prin interpretări forțate ale textelor actuale (ceea ce adâncește criza democratică), calea corectă este repararea fundamentului democratic al Uniunii. Decât să ne mobilizăm pentru a refuza renunțarea la un drept de veto pe care practic nu îl putem exercita ca să blocăm decizii politice pe care UE nu are dreptul să le ia, mai bine ne-am ocupa de legitimitatea sau lipsa de legitimitate democratică a UE. Abia după ce UE își va recăpăta această legitimitate internă, va exista terenul fertil pentru o reformă profundă a tratatelor, inclusiv cu privire la PESC. NEVOIA UNUI SPAȚIU PUBLIC EUROPEAN  În acest sens, prima dificultate este absența unui spațiu public și politic european real. Asta se întâmplă și întrucât uniunea, indispensabil federală, a fost construită în ultimele decenii de „arhitecți” și „zidari” cu pregătire și gândire exclusiv națională. Așa arată, între tragic și ridicol, un proiect federalist (federaliștii dogmatici) realizat de suveraniști (suveraniștii populiști). Spațiul acesta trebuie construit programatic și politic condus, iar nu lăsat să se nască la întâmplare. El ar duce la apariția unui demos european fără de care nu poate exista democrație europeană. Toate națiunile au un mit fondator care le asigură coeziunea. Care este mitul fondator al UE? Ea ajuns o construcție birocratică fără suflet. Nici măcar steag, imn și deviză oficiale, înscrise în tratate, nu are. După aceea, democrația procedurală și instituțională internă a UE trebuie perfecționată printr-un mai bun echilibru și control reciproc al instituțiilor, precum și prin îmbunătățirea mecanismelor care să garanteze transparența și răspunderea instituțiilor europene față de statele membre și de cetățeni (direct sau prin intermediul statelor lor naționale). Iată vulnerabilitatea existențială a proiectului european: nu poți avea o democrație (kratos) fără un popor (demos), iar un demos nu se poate naște în absența unui spațiu public comun și a unui mit fondator împărtășit.  Tragedia structurală a ultimelor decenii este exact aceea că Uniunea a fost extinsă și administrată de politicieni și tehnocrați care, deși operau la Bruxelles, gândeau în logica alegerilor lor naționale. Rezultatul este o mașinărie instituțională ultraperformantă, dar fără suflet, o construcție care generează norme, dar nu și atașament emoțional. De aceea s-a gripat. Toate comunitățile politice durabile s-au născut din mituri puternice – fie că a fost vorba de eliberarea de sub o tiranie, de o revoluție sau de un destin istoric comun. Mitul actual al UE este unul exclusiv negativ: „Să nu mai avem război în Europa”. Deși vital pentru generația postbelică, acest mit s-a diluat pentru generațiile tinere, devenind un dat de la sine înțeles, nu o forță motrice. Uniunea nu a reușit să propună un mit fondator pozitiv, orientat spre viitor.  Amputarea voluntară a simbolurilor în timpul negocierilor pentru Tratatul de la Lisabona – când s-a renunțat la înscrierea oficială a steagului, imnului (Oda Bucuriei) și a devizei (Unitate în diversitate) în textul tratatului, pentru a nu speria electoratele suveraniste – a fost actul de capitulare a simbolică a Europei unite. S-a preferat ascunderea lor într-o declarație anexă (Declarația nr. 52), golind proiectul de elementele sale de identificare emoțională. Un spațiu public european nu va apărea spontan prin simpla traducere a știrilor în 24 de limbi oficiale. El trebuie proiectat: i. prin partide politice autentic europene, nu simple confederații de partide naționale care se reunesc o dată la câțiva ani, ori batalioane de asalt politic exaltând un „pro-europenism” inept și isteric; ii. prin liste transnaționale la alegerile pentru Parlamentul European, care să oblige un candidat german să ceară votul unui cetățean român și invers, dezbătând teme europene, nu teme domestice; iii. prin politici educaționale și culturale coordonate care să construiască acea identitate civică europeană, complementară, iar nu opusă, celei naționale.  Dacă lipsa unui demos este problema de fond, designul instituțional actual este problema de formă. Înainte de orice este nevoie de un mai bun echilibru și control reciproc (checks and balances) între instituțiile europene. Într-o democrație reală, Parlamentul (reprezentantul cetățenilor) are dreptul de a propune legi. În UE, acest drept aparține exclusiv Comisiei Europene (un organism tehnocratic/executiv). Consiliul (format din demnitari ai statelor membre) legiferează adesea în spatele ușilor închise, ferit de o transparență reală, permițând miniștrilor naționali să voteze ceva la Bruxelles și să dea vina pe „Bruxelles” când se întorc acasă. Fără aceste reforme structurale – transparență totală în Consiliu, drept de inițiativă legislativă pentru Parlament și un mecanism clar prin care executivul european poate fi tras la răspundere direct de cetățeni – Uniunea va rămâne vulnerabilă în fața curentelor populiste care speculează exact această „răceală” birocratică. Momentul în care s-a cedat în fața presiunii național-populiste, prin ascunderea simbolurilor identitare în anexele Tratatului de la Lisabona, a reprezentat amputarea spirituală a proiectului european, ceea ce a fost o eroare strategică. S-a salvat atunci mecanismul juridic cu prețul golirii lui de conținut emoțional și simbolic. Rezultatul este exact Uniunea de astăzi: o structură hiper-reglementată, dar fragilă în fața crizelor, tocmai pentru că în momentele de cumpănă, cetățenii nu se pot refugia emoțional într-o construcție care a refuzat programatic să își asume un imn, un steag și o deviză în actul său de naștere. În școlile noastre se învață azi istoria Holocaustului, dar nu istoria Europei și a UE. Această concesie cvasi-fatală a blocat transformarea UE într-o comunitate de destin și a lăsat terenul liber pentru ca discursul, nu suveranist, care nu este incompatibil cu federalismul european, ci cel național-populist să recupereze și să monopolizeze ideea de identitate și apartenență. Dacă s-ar pune problema unei inițiative politice concrete pentru relansarea acestui demos european, primul pilon al acestei construcții programatice ar trebui să fie un program educațional civic european unificat, care să aducă istoria și valorile comune în manualele tuturor școlilor din Uniune, formând astfel viitoarea generație de cetățeni europeni. Europeni și români în același timp și sub același raport. O mare vulnerabilitate a sistemelor noastre de învățământ este aceea că educăm elevi care cunosc traumele istoriei naționale și universale, dar care sunt complet analfabeți funcțional în ceea ce privește construcția politică în care trăiesc. Fără o memorie istorică comună și fără înțelegerea procesului prin care s-a clădit pacea europeană, listele transnaționale sau orice altă reformă electorală ar rămâne doar niște mecanisme tehnice golite de sens pentru un electorat nepregătit. UN PROGRAM EUROPEAN DE EDUCAȚIE PUBLICĂ  Un program educațional civic european unificat este primordial din trei mari considerente: a)IstoriaUE ca istorie a reconcilierii, nu doar a instituțiilor. Dacă în școli se predă, pe bună dreptate, istoria Holocaustului ca un avertisment absolut împotriva totalitarismului și urii, lipsește contraponderea sa pozitivă. Istoria integrării europene este povestea singurului antidot de succes aplicat acestor  Ea nu ar trebui predată ca o listă plictisitoare de tratate și directive, ci ca o epopee a reconcilierii franco-germane, a dărâmării Cortinei de Fier și a reconstrucției democratice a continentului. b)Creareamanualului unic de Istorie și civism european. Așa cum s-au încercat în trecut proiecte pilot (precum manualul de istorie franco-german), Uniunea are a se dota cu un trunchi comun de educație civică în toate statele membre, pentru tinerii din România, Franța sau Portugalia  care au nevoie: i. să înțeleagă valorile care îi unesc (statul de drept, drepturile omului, solidaritatea). ii. să învețe cum se iau deciziile care le influențează viața de zi cu zi; iii. să dezvolte o gândire critică față de manipulările național-populiste care exportă toate eșecurile interne către „Bruxelles”, dar și față de propaganda oligarhiei bruxelleze care încearcă să pună în locul unei Europe a păcii, libertății, bunăstării, solidarității, diversității culturale și demnității, o putere fără neam și Dumnezeu, ocultă, lacomă, iresponsabilă, războinică și antinațională. c)Nevoiademocratizării sentimentului de dublă apartenență, la spațiul național și cel  Educația civică nu se face doar în școli, ci și prin experiență directă. Programul educațional unificat ar trebui corelat cu stagii de mobilitate obligatorii sau tabere civice europene pentru toți elevii de liceu, pentru studenții din mediul universitar, dar și pentru seniori. În prezent educația este o competență strict națională. Nu este nevoie, însă, de trecerea ei în sfera competențelor UE pentru a realiza un program de școlarizare și conștientizare privind istoria și viitorul Europei. Este suficientă voința politică a statelor europene de a își exercita suveranitatea în mod inteligent și coordonat pentru a clădi acel demos fără de care Uniunea nu poate supraviețui pe termen lung. Marile salturi în istorie nu încep cu un text juridic rigid sau o organizare birocratică, ci cu o convergență de voințe politice, care, printre altele, în cazul nostru, să respingă atât dogmatismul europenist cât și populismul naționalist.  ÎN LOC DE CONCLUZIE: CINE ARE DREPTUL SĂ RENUNȚE LA UN EVENTUAL DREPT NAȚIONAL DE VETO?    O primă observație care se impune este că modalitatea de vot în UE este stabilită prin tratate și numai prin tratate poate fi modificată; iar tratatele se modifică în cadrul unor conferințe interguvernamentale numai prin acordul unanim al statelor membre. Excepție fac „clauzele pasarelă” care, în cadrul juridic existent, permit trecerea de la sistemul unanimității la cel al majorității calificate, dar asta numai în anumite cazuri și numai prin votul unanim al membrilor Consiliului de profil. Politica externă și de securitate nu face parte dintre aceste cazuri și nici nu ar putea face față întrucât ea nu există în sensul în care cu privire la ea nu se adoptă legislație. Or, dacă nu se adoptă decizii cu caracter normativ obligatoriu, ce să votezi?! Oricum, trecând peste aceste observații, dacă unsprezece state membre ar dori renunțarea la veto, nu ar fi destul deoarece o asemenea hotărâre implică, cu titlu de principiu, unanimitatea. Iar dacă cele unsprezece ar dori să inițieze o cooperare consolidată, aceasta nu se poate realiza în domeniul politicii externe care prin natura ei, așa cum am demonstrat anterior, este ori comună ori nu este deloc. În fine, modificarea procedurii de vot nu poate face obiectul unei directive a Comisiei, întrucât tratatele nu i-au conferit o asemenea competență și ele nu pot fi amendate prin directivă. Dacă ne ducem la nivel național, cu referire la România, competența de a negocia și a conveni asupra renunțării la dreptul de veto în cadrul procedurilor de...

Liviu Man despre banii neoprotestanților americani care-au finanțat userismul anticreștin. Filiera...

Autor: Oana-Medeea Groza În emisiunea „CE-I ÎN GUȘĂ, ȘI-N CĂPUȘĂ”, moderată de Cozmin Gușă la Radio Gold FM, jurnalistul Liviu Man a pus sub lupă...

Marius Ghilezan despre victoria AfD în alegeri, consecințele revenirii naționalism-suveranismului nemțesc!

Autor: Oana-Medeea Groza Jurnalistul Marius Ghilezan a analizat, alături de moderatorul Cozmin Gușă, în noul sezon al emisiunii „CE-I ÎN GUȘĂ, ȘI-N CĂPUȘĂ”, rezultatul alegerilor...

Urmăreşte-ne

23,188FaniÎmi place
4,892CititoriConectați-vă
67,100CititoriConectați-vă

Din categorie

spot_img