Ilie Bolojan insistă să vorbească despre reguli, profesionalizare și independență, dar felul în care își împinge purtătoarea de cuvânt, Ioana Dogioiu, în conducerea Radioului Public arată exact opusul. Nu e nevoie de explicații sofisticate ca să înțelegi ce se întâmplă. O poziție care ar trebui să fie complet ferită de influență politică ajunge să fie ocupată de omul care reprezintă zilnic poziția Guvernului. Indiferent cum încerci să împachetezi gestul, sensul rămâne același. Politicul își întinde tentaculele peste o instituție care ar trebui să fie liberă să observe, să critice și să analizeze puterea, nu să o protejeze.
Un purtător de cuvânt nu e un funcționar oarecare. Este vocea premierului, a Guvernului, omul care transmitedeciziile politice către public. Radioul Public, în schimb, are obligația să fie un spațiu de echilibru, unde informațiile sunt prezentate fără presiuni și unde analiza poate să fie, atunci când este nevoie, critică la adresa celor care conduc. Când aduci în conducerea unei astfel de instituții un reprezentant activ al Guvernului, creezi automat suspiciunea că independența e doar un slogan. Iar suspiciunea, în acest domeniu, este deja o problemă gravă.
Diferența dintre ce spune Bolojan și ce face a ajuns să fie imposibil de trecut cu vederea. Premierul promite curățenie și profesionalizare, dar procedează exact ca politicienii pe care îi critică. Numirea purtătoarei de cuvânt în conducerea Radioului Public nu e o scăpare, e o declarație de intenție. Ne arată cum înțelege el puterea, adică instituțiile independente sunt bune doar atâta timp cât nu incomodează.
Ceea ce până ieri era considerat ingerință politică devine astăzi o mișcare prezentată ca normală. Asta e noutatea. Nu mai discutăm despre un abuz punctual, ci despre schimbarea regulilor din mers. Dacă premierul consideră firesc să-și trimită oamenii acolo unde ar trebui să fie controlat, atunci limita dintre Guvern și instituțiile publice nu mai există decât pe hârtie.
E periculos nu doar prin rezultat, ci și prin mesaj. Dacă astfel de gesturi trec fără reacție, devin standard, iar când standardul e că politicul își instalează oamenii peste tot, independența nu mai e o valoare, ci o poveste frumoasă spusă la conferințe.
Bolojan cere încredere, dar ceea ce se vede clar e că el de fapt construiește un sistem în care încrederea nu mai are pe ce să se sprijine. Asta spune mai mult decât orice discurs despre modernizare.
Iar poate cel mai deranjant e că Bolojan nici măcar nu pare stânjenit de propriile contradicții. Nu există ezitare, nu există vreo urmă de reținere. Face mutarea cu o naturalețe care arată că nu vede nicio problemă. Nu se întreabă dacă e moral, corect sau decent. Pentru el, lucrurile sunt simple: dacă poate, face, fără rușine, fără explicații, fără teama că publicul ar putea să vadă ipocrizia. Premierul mizează pe obișnuința oamenilor cu astfel de gesturi și pare convins că nimeni nu îi va cere socoteală. Iar siguranța asta relaxată spune tot despre felul în care privește funcția, regulile și respectul datorat instituțiilor pe care ar trebui să le protejeze, nu să le folosească.
