Există ceva aproape suprarealist în povestea Georgescu, dar partea cu adevărat interesantă nu este Georgescu. Suntem noi. Pentru că un asemenea personaj nu apare din vid. El apare atunci când suficient de mulți oameni nu mai caută în politică un administrator, ci un sens pentru propria lor nemulțumire.
Furia lor nu este imaginară. Oamenii muncesc, plătesc taxe tot mai mari, se lovesc de spitale, școli și instituții care funcționează prost și văd de decenii cum unii prosperă prin apropierea de putere. Problema începe atunci când, peste această furie legitimă, apare cineva care oferă nu soluții complicate, ci o explicație totală: tu nu ai pierdut pentru că lumea este complicată, statul este incompetent și economia funcționează imperfect. Ai pierdut pentru că „ei” ți-au luat ceva. Iar eu știu cine sunt „ei”.
Dintr-odată, omul care se simțea abandonat devine inițiat. Nu mai este cel rămas în urmă, ci cel care „s-a trezit”. Știe ceva ce ceilalți, „spălații pe creier”, nu știu. Aici politica începe să semene cu religia: liderul nu mai trebuie verificat propoziție cu propoziție, pentru că nu mai este un politician obișnuit. Devine purtătorul unui adevăr.
Și atunci contradicțiile încep să nu mai conteze. Georgescu vorbește despre leu ca despre „fortăreața” noastră, dar declara economii importante în euro. Vorbește despre suveranitate și influența străinilor, dar în stenogramele prezentate de procurori, când vine vorba despre finanțarea unei proprietăți în Toscana de aproximativ 1,2 milioane de euro, spune că îl vor ajuta „niște străini”. Vorbește despre pământ, rădăcini și România profundă, dar apare discutând despre Toscana și o dependință despre care explică faptul că asemenea construcții erau făcute „pentru servitori”.
Nu este nimic condamnabil în a avea bani, euro, proprietăți sau în a dori să locuiești în Italia. Absurdul apare când ceea ce este perfect acceptabil pentru tine devine, în discursul tău, simptomul decadenței celorlalți. Pentru popor: leul. Pentru economii: euro. Pentru popor: pericolul străinilor. Pentru finanțare: „niște străini”. Pentru popor: glia strămoșească. Pentru sine: Toscana. Pentru popor: lupta cu elitele. Pentru salvator: vila de 1,2 milioane cu dependință „pentru servitori”.
De ce funcționează totuși? Pentru că omul suportă greu haosul. Este neliniștitor să accepți că nimeni nu controlează complet lumea, că viața noastră este rezultatul unui amestec enorm de economie, geopolitică, tehnologie, competență, prostie, interese și pură întâmplare. Paradoxal, chiar și conspirația poate fi mai reconfortantă decât haosul. O lume controlată de oameni răi este măcar o lume controlată. Are o explicație, un vinovat și, foarte important, posibilitatea unui salvator.
În plus, omul nu suferă numai pentru că are puțin. Suferă și pentru că se simte privit de sus. Când instituțiile îl ignoră, experții îi spun că nu înțelege, iar politicienii își amintesc de el o dată la patru ani, apare o enormă foame de demnitate. Populistul înțelege asta perfect. El nu îi spune omului „trebuie să te educ”. Îi spune ceva infinit mai seducător: „Tu ai avut dreptate tot timpul. Ei au mințit”.
În secunda în care râzi de alegătorul lui Georgescu spunându-i că este prost sau needucat (desi asa sunt 90% dintre ei și imi este și mie greu sa ma abțin, in timp ce 10% sunt oameni cu scoala totuși) nu l-ai învins pe Georgescu. I-ai confirmat povestea. „Vezi? Elitele te disprețuiesc. Eu sunt singurul care te respectă”. Disprețul față de alegător este unul dintre cei mai eficienți combustibili ai populismului.
Iar după ce omul și-a investit speranța, furia și demnitatea într-un lider, apare o capcană și mai puternică. Dacă acceptă că liderul l-a păcălit, nu pierde doar un politician. Trebuie să accepte că el însuși a putut fi păcălit. Este mult mai confortabil psihologic să spui că presa minte, că stenogramele sunt scoase din context, că procurorii fac jocurile sistemului. În acel moment, orice probă împotriva salvatorului poate deveni, paradoxal, o probă că salvatorul are dreptate: „Dacă îl atacă atât, înseamnă că se tem de el”.
Aici este pericolul adevărat. Nu vila din Toscana. Nu euro. Nu „servitorii”. Ci momentul în care o credință politică devine imposibil de infirmat, pentru că orice contradicție este absorbită și transformată într-o confirmare.
Poate de aceea povestea Georgescu spune ceva mai mare despre noi. Oamenii nu aleg întotdeauna un salvator pentru ceea ce este. Uneori îl aleg pentru ceea ce le permite să creadă despre ei înșiși: că nu sunt cei abandonați, ci cei treziți; că suferința lor nu a fost inutilă; că lumea are totuși o ordine; că există un vinovat și că, undeva, există și omul providențial care va pune lucrurile la loc.
Numai că democrația începe exact în punctul opus. Democrația nu îți cere să găsești omul în care să crezi. Îți cere să construiești instituții în care să nu fii obligat să crezi, pentru că le poți verifica.
Iar acesta este paradoxul final al salvatorului: îți spune să nu mai ai încredere în nimeni, apoi îți cere să ai încredere absolută în el.
Dar poate că aici este și partea noastră de vină. Pentru că alternativa la extreme nu poate fi doar „să nu vină extremiștii”. Centrul democratic este, de fapt, locul cel mai greu de ocupat. Acolo nu mai poți explica totul prin conspirații, nu poți inventa dușmani pentru fiecare eșec și nu poți promite că vei repara țara printr-un miracol. Trebuie să demonstrezi, pe bune, competență, caracter, luciditate, curaj, decență și capacitatea de a lua decizii nepopulare atunci când sunt necesare. Trebuie să explici o lume complicată fără să minți că este simplă și să oferi speranță fără să vinzi iluzii.
Extremelor le este, într-un sens, mai ușor. Ele oferă certitudini, vinovați și salvatori. Centrul trebuie să ofere rezultate. Extremistul poate spune „ei sunt de vină”. Politicianul serios trebuie să spună „asta este problema, acesta este costul, acestea sunt opțiunile și pentru rezultatul meu răspund eu”.
De aceea adevărata luptă nu este doar împotriva unui Georgescu sau a următorului personaj care va ocupa același spațiu. Este lupta pentru reconstruirea unui centru în care competența să nu fie înlocuită de marketing, caracterul de sloganuri, iar mediocritatea de argumentul că „măcar noi nu suntem ceilalți”.
Pentru că oamenii nu pot fi ținuți la nesfârșit în centru imaginar doar prin frica de extreme. La un moment dat trebuie să le dai un motiv să rămână acolo.
Iar asta este, probabil, misiunea politică cea mai grea dintre toate: să-i convingi pe oameni să aleagă realitatea, cu toate limitele, costurile și compromisurile ei, în locul unei povești perfecte. Dar pentru asta trebuie să le oferi ceva ce poate concura cu povestea: competență reală, integritate reală, lideri credibili și rezultate care se văd în viața lor.
Oferă politica românească de astăzi așa ceva?
Sau ne mirăm că oamenii fug spre margini după ce am lăsat centrul gol?
