Ceaușescu, portret de epocă. Ambasadorul Ioan Donca (1940-2025) a fost unul din oamenii care au avut privilegiul să trăiască Istoria la superlativ. Înainte și după 1989. A făcut-o cu discreție, cu profesionalism și slujind, de fiecare dată, interesele României. Am povestit despre faptul că am un manuscris al relatărilor sale. Am dat un prim fragment din el. Voi continua și azi.
Cum era cu adevărat Ceaușescu
L-am întrebat direct pe Ioan Donca ceea ce, de fapt, încerc să aflu de ani de zile: cum era, de-adevăratelea, Ceaușescu? Nu mă interesează clișeele post-’89, nu voiam să-l știu așa cum apărea în montajele de la Congresele Partidului, ci cum era văzut în încăperile unde se făcea politica mare. Ambasadorul Ioan Donca mi-a răspuns fără ocol: „22 de ani am stat lângă el.” L-a însoțit în vizitele externe, a asistat la pregătiri, a văzut mecanica întâlnirilor la vârf. În unele ocazii rămânea în camera de discuții, în altele nu, dar știa tiparul: briefing-urile dintre Ceaușescu și aparatul de lucru, notele, rolurile, detaliile de protocol care, în diplomație, spun uneori mai mult decât vorbele.
Venind vorba despre gesturi, un detaliu mi-a atras atenția! Venit să se întâlnească cu Nicolae Ceaușescu, marele Henry Kissinger era lăsat intenționat câteva minute în anticameră. Donca nu a rostit cuvântul „teatru”, dar mesajul era limpede: asista la o coregrafie a puterii.
Într-o notă desecretizată din noiembrie 1974, mi-a spus, vei vedea cum Kissinger – pe atunci, „cel mai puternic om din lume”, după demisia lui Richard Nixon și în debutul președinției lui Gerald Ford – îi cere de trei ori lui Ceaușescu punctul de vedere. Acel episod obsedează istoricul din mine, pentru că nu se potrivește cu imaginea publică a liderului român din ultimul deceniu de regim.
Citiți articolul integral pe EVZ.ro!
sursă: evz.ro
