Pentru milioane de israelieni chemați la urne la scrutinul din 27 octombrie, principalul atu al lui Gadi Eisenkot se rezumă la un detaliu simplu: el nu este Benjamin Netanyahu. Într-o societate epuizată de război și divizată de reforme controversate, fostul șef al Statului Major al armatei (IDF) a devenit vârful de lance al opoziției și figura centrală capabilă să pună capăt celei mai lungi guvernări din istoria țării, relatează CNN.
Intrat relativ recent pe scena politică, Eisenkot, în vârstă de 66 de ani, conduce partidul centrist Yashar („Drept”) și domină sondajele de opinie atât la intenția de vot, cât și la capitolul încrederii publice pentru funcția de prim-ministru.
Drumul său către biroul de la Ierusalim nu este însă lipsit de tensiuni aspre, confruntându-se atât cu o campanie agresivă marcată de derapaje etnice, cât și cu o ecuație parlamentară extrem de fragilă.
Într-un comentariu cu accente rasiste, Magal l-a descris pe Eisenkot drept o „maimuță” cu rădăcini mizrahi-marocane, dirijată din umbră de „elitele așkenaze”.
Declarațiile au trezit resentimente istorice adânci legate de inegalitățile dintre evreii originari din Orientul Mijlociu și Africa de Nord (mizrahi) și cei proveniți din Europa Centrală și de Est (așkenazi).
Deși Magal a încercat ulterior să se apere susținând că a apelat la un jargon din lumea interlopă pentru a descrie un simplu om de paie, scandalul a explodat pe scena publică, forțându-l inclusiv pe Benjamin Netanyahu să condamne public afirmațiile.
Episodul a pus însă reflectorul pe profilul atipic al lui Eisenkot. Fiul unor imigranți marocani, crescut la periferia geografică a țării, în Tiberias și Eilat, el este al doilea dintre nouă frați și tată a cinci copii.
Spre deosebire de Netanyahu, format în cercurile exclusiviste ale puterii din Ierusalim, Eisenkot vorbește rar despre etnia sa, dar tocmai această discreție și proveniența din clasa muncitoare mizrahi, bazin electoral adjudecat tradițional de partidul de dreapta Likud, îi conferă o priză electorală rară.
Dacă va deveni prim-ministru, el va fi primul lider guvernamental mizrahi din istoria statului evreu.
Tragedia personală din Gaza și jurământul depus la mormântul fiului
Cariera lui Eisenkot este strâns legată de armată, unde a activat timp de patru decenii. Înrolat în Brigada Golani în 1978, a urcat treptat ierarhia militară până la funcția de șef al Statului Major General între 2015 și 2019, chiar în timpul mandatelor lui Netanyahu.
În acea perioadă a dat dovadă de inflexibilitate morală în dosarul sergentului Elor Azaria, militarul care a împușcat un atacator palestinian rănit la Hebron.
În ciuda presiunilor uriașe din partea dreptei politice, Eisenkot a insistat pe anchetarea și trimiterea în judecată a soldatului, apărând codul etic al armatei.
A intrat oficial în politică în 2022, alături de generalul Benny Gantz, iar după atacul masiv comis de Hamas la 7 octombrie 2023 a acceptat să facă parte din cabinetul de război de urgență.
În iunie 2024, ambii lideri au demisionat din guvern, denunțând lipsa unei viziuni post-conflict și acuzându-l pe Netanyahu că prelungește ostilitățile din rațiuni strict personale de supraviețuire politică.
Războiul i-a lovit însă necruțător propria familie. În decembrie 2023, la două luni de la declanșarea ofensivei terestre, fiul său cel mic, Gal Eisenkot, în vârstă de 25 de ani, a fost ucis pe frontul din Fâșia Gaza. La scurt timp, alți doi nepoți de-ai săi au căzut la datorie în lupte.
Durerea a devenit motorul noii sale misiuni publice. Într-un text asumat în presa israeliană, Eisenkot mărturisea că a jurat la căpătâiul fiului său că jertfa militarilor nu va fi în zadar, promițând o schimbare din temelii a modului în care este condusă țara.
Doctrina militară dură și diferențele de viziune față de Netanyahu
Deși afișele electorale îl prezintă sub sloganul „un războinic, un lider, un unificator”, iar denumirea partidului său, Yashar, trimite la o formulare menită să depășească clivajul clasic dintre stânga și dreapta, pe zona de apărare Eisenkot rămâne un veritabil „șoim”.
În mediul militar, numele său este indisolubil legat de „Doctrina Dahiyeh”, o strategie formulată în timpul tensiunilor cu Hezbollah ce presupune folosirea unei forțe disproporționate împotriva infrastructurii inamice pentru a descuraja viitoare agresiuni, dar și de campania operațiunilor secrete permanente menite să submineze capacitățile Teheranului.
Pe dosarul iranian, el împărtășește obiectivul blocării accesului Republicii Islamice la arma atomică, însă îi reproșează actualului premier lipsa diplomației paralele.
În privința Fâșiei Gaza, candidatul opoziției promite eliminarea controlului Hamas într-un orizont de 18 luni, printr-o combinație de presiune militară inovatoare și acceptarea unui cadru de încetare a focului.
Pe plan regional, dacă înainte de 2023 avertiza că anexarea Cisiordaniei va transforma Israelul într-un stat binațional contrar viziunii sioniste, după 7 octombrie a exclus ferm soluția a două state, numind-o nerealistă în actualul climat de insecuritate.
Totuși, spre deosebire de actualul executiv, el se opune legalizării avanposturilor clandestine, critică proiectele de extindere a coloniilor în zone sensibile precum E1 și promite toleranță zero față de violențele coloniștilor extremiști.
Prioritățile sale pe plan intern vizează înființarea imediată a unei comisii statale de anchetă independente care să clarifice erorile din ziua de 7 octombrie, dar și eliminarea scutirilor de încorporare militară pentru comunitățile ultraortodoxe, un subiect exploziv care a tensionat coaliția sortită dizolvării.
Calculele pentru majoritate și jocurile de la Casa Albă
Chiar dacă sondajele prevăd că partidul Yashar va obține între 20 și 23 de mandate din cele 120 ale Knessetului, devansând Likud-ul, sistemul parlamentar israelian nu garantează victoria automată a primului clasat.
Mandatul de premier revine liderului capabil să adune o majoritate de 61 de voturi, iar calculele indică un posibil blocaj constituțional.
Pentru a atinge pragul critic, Eisenkot are nevoie de o punte complicată între stânga pacifistă, centrul liberal și partidele naționaliste moderate. În ecuație ar putea intra și sprijinul extern al formațiunilor arabe, o variantă respinsă vehement de partenerii săi de dreapta și diabolizată sistematic de discursul lui Netanyahu.
Eisenkot a lăsat totuși deschisă posibilitatea unui guvern minoritar de tranziție, menit să deblocheze criza instituțională.
Peste acest tablou intern planează poziția Washingtonului. Donald Trump și-a exprimat fățiș preferința pentru partenerul său istoric de la Ierusalim, oferindu-i lui Netanyahu o susținere categorică și numindu-l un veritabil comandant de război.
Cu toate acestea, liderii opoziției au transmis discret Casei Albe că o guvernare condusă de Eisenkot, curățată de miniștrii extremiști de dreapta, ar fi mult mai maleabilă pentru negocierile regionale ale Statelor Unite, deschizând calea unei normalizări istorice a relațiilor cu Arabia Saudită.
Rămâne de văzut dacă electoratul israelian va alege continuitatea lui Netanyahu sau va opta pentru disciplina sobră a generalului care a promis la mormântul fiului său că va repara statul.
sursă: libertatea.ro
