Autor: Ciprian Purice
Analizăm azi abordarea anului electoral 2024, care ar putea să nu se mai desfășoare sub auspiciul ingerințelor externe absconse cu care ne-am obișnuit în ultimii fix 20 de ani, ingerințe operate de către Factorul Extern, așa cum îl denumesc analiștii avizați, oamenii mai pragmatici spunând simplu ”americanii”. Eu prefer o variantă mai precisă derivată din documentare și analiză și propun următorul termenul de Soroșism. Acest Soroșism înglobează oameni, organizații, instituții, centre de putere, corporații, servicii secrete, deci un amalgam extrem de sofisticat, discret și eterogen, dar care se aliniază magnetic la semnalul potrivit.
Soroș-CIA
Despre George Soros se spune că ar fi produsul CIA. Ceea ce nu este exclus, dar eu consider că este mult mai mult de atât. Soros este produsul Americii care s-a văzut învingătoare în cel de-al treilea război mondial, Războiul Rece, adică o Americă care trebuia să preia controlul pe o nouă halcă foarte relevantă a lumii: Estul Europei. Nu este deloc întâmplător faptul că George Soros a descins în România cu primul avion care ateriza pe Otopeni după Revoluția din 1989. Unde a fost primit de super-agentul, dublu, triplu nimeni nu a știut vreodată cu exactitate, Silviu Brucan. Parcă cu un plan demult stabilit, Soros și Brucan pun bazele unei rețele civice (nu neapărat civilă) care avea să se extindă rapid, devenind, în doar câteva luni, o forță capabilă să miște masele. Primul proiect: Piața Universității, ca reacție de nemulțumire profundă la „Duminica orbului” când, la primele alegeri libere de după comunism, Ion Iliescu câștigadetașat prezidențialele. Pe fond, oamenii aveau dreptate să fie nemulțumiți de rezultatul din 19 mai 1990, reacția lor fiind naturală și autentică, însă în termeni de realpolitik așteptările lor nu erau decât utopice. Cum să piardă alegerile fix cei care au „furat” Revoluția?! Cum să piardă Securitatea puterea, revenită în jocul politic în decembrie ‘89, după ce a fost băgată în cazarmă de Ceaușescu în 1968?! Poate s-a uitat, dar pe vremea comuniștilor Partidul controla Securitatea, ori în ultimii 34 de ani (culmea!, de democrație), a fost fix pe dos. Deci, oricât de legitime și curate, din perspectivă democratică, erau solicitările rezultate din ”Fenomenul Piața Universității”, ele nu aveau nicio legătură cu realitatea politică de atunci. Iar reprimarea violentă a protestului, vine să confirme că obiectivul fundamental era răsturnarea puterii politice, obiectiv pe care Iliescu l-a înțeles și de care s-a temut, de aici și reacția brutală și asimetrică. Dar dacă ar fi fost altfel? Adică Piața Universității și-ar fi atins obiectivul și Iliescu ar fi demisionat, reorganizându-se alegerile. Are cineva vreun dubiu că Securitatea nu i-ar fi pus din nou victoria pe tavă lui Ion Iliescu? Și atunci, ce facem? Organizăm alegeri până iese cine trebuie?!
Democrație este doar când câștigă cine trebuie
Oricât de absurd ar suna, acesta este fundamentul strategiei soroșiste: răsturnarea rezultatului alegerilor prin proteste de stradă. S-a întâmplat în România (mult după 1990), în Ucraina, în Georgia, în Republica Moldova, în Slovacia, în Cehia, în Slovenia, în Bulgaria și cine știe în câte alte locuri din lume pe care nu am apucat să le documentez. Cu puțin timp înainte de alegeri sau imediat după, oamenii protestează violent. De-aici rezultă întrebarea despre esența democrației. Ce-i mână pe acei oameni nemulțumiți să iasă în stradă și să nu se exprime la vot? Ce-i determină să nu accepte rezultatul democratic al urnelor? Oare nu este anulată fix esența democrației? Și atunci, unde mai e democrația? Oare nu avem de-a face cu o butaforie, în care dacă nu iese cine trebuie, alegerile nu mai contează și rezultatul lor este invalidat prin mijloace „civice”? Ei bine, am intrat deja în profunzimea fenomenului soroșist. Lumea devenind unipolară, America s-a văzut dintr-o dată nevoită să gestioneze state, populații despre care nu avea prea multe informații și la care nu avusese acces până atunci, iar controlul trebuia instaurat rapid și eficient, deci nu mai era timp de strategii soft/smart și consolidarea în timp a controlului. Intervenția avea să fie agresivă și cu rezultate imediate. Dacă rezultatul alegerilor „libere și corecte” nu consacra statutul de colonie atunci, la adăpostul democrației declarate, alinierea trebuia executată brutal. Mijloacele militare nemaifiind posibile, ca în America Latină, s-a apelat la o armată ”civilă”, recrutată prin fondurile și organizațiile de tip soroșist. Produsul extrem de sofisticat și inteligent a prins repede cheag și a căpătat foarte mulți adepți, întrucât idealurile promovate erau cât se poate de atrăgătoare și la modă. Un produs postmodern perfect, în care de fapt ”afară-i vopsit gardul și înăuntru-i leopardul”. La noi, spre exemplu, cei mai vajnici promotori anticorupție erau mai corupți decât cei pe care îi anchetau. Și nu vorbim doar de corupție morală.
Strategia de „atac & preluare” a puterii
Deci, cu o întreagă armată „civilă” infiltrată în cele mai diverse medii de putere și instituții guvernamentale sau suprastatale (Comisia Europeană e sub control cvasi-total), strategia soroșistă de preluare a puterii politice se manifestă în felul următor: se identifică un element de nemulțumire profundă, asupra căruia se creează în rândul populației un nivel de așteptare ireal, gonflat excesiv. Prin tot felul de demersuri jurnalistice, forumuri, dezbateri, acțiuni civice, se creează deci ”awareness”, se conștientizează situația creată artificial. Apoi se așteaptă apariția unui moment de maximă emoție colectivă, care joacă rolul de factor declanșator pentru descătușarea energiei sociale acumulată artificial prin acel „awareness” mai sus explicat. În prima fază, protestele au caracter civic și coagulează masele pe teme non-politice, după care, când se atinge masa critică, nemulțumirea se focalizează pe tema pregătită în prealabil, cea cu un nivel de așteptare ireal, astfel încât vinovații să fie fix acei jucători politici pe care sorosiștii îi vor eliminați, iar în locul lor să vină cine trebuie. Pe scurt, strategia de „atac & preluare” a puterii e cam așa: se identifică o țintă, i se inventează o problemă, după care apare și protestul care să ceară dispariția problemei, evident nu prin schimbarea de legi, proceduri sau instituții, ci doar prin demisia țintei.
Colectiv și OUG 13
Să luăm cu titlu de exemplu cazul Colectiv. S-a îmbunătățit securitatea la incendiu în cluburile din România? S-a redus probabilitatea repetării unui nou Colectiv? S-a schimbat fundamental legislația? Evident că nu, deoarece s-a dorit doar ca drama Colectiv să declanșeze o reacție de nemulțumire profundă la o stare cronică proastă a statului român, dar care a fost sucită politic. În loc să fie rezolvată o problemă vitală, tehnic și operațional, s-a schimbat un guvern, iar problema a rămas nerezolvată. Pentru că, dacă protestul Colectiv nu ar fi fost deturnat de sorosiști, atunci ar fi fost demisă întreaga conducere ISU, și centrală și locală, iar noii veniți s-ar fi gândit măcar o secundă la ce li s-a întâmplat victimelor și predecesorilor. Apoi, presiunea străzii s-ar fi îndreptat spre forțarea puterii politice de a schimba legislația și instituțiile nefuncționale, dar în schimb nu am avut din păcate decât o permutare la nivelul puterii politice și nimic de consistență care să prevină o nouă tragedie. Tipic Soros, adică nu interesează pe nimeni problemele reale ale comunității, ci doar modul în care ele pot fi contorsionate și folosite pentru a obține beneficii politice.
Dar să nu ne limităm la cazul Colectiv deoarece protestele anticorupție din 2017 sunt și mai exemplificative. La nicio lună de la încheierea unui set de alegeri libere și corecte, izbucnesc proteste masive antiguvernamentale, care apar, în mod absurd, ca reacție de nemulțumire profundă la rezultatul recent de la urne. Peste 90% din cei care erau în stradă nici nu citiseră măcar textul celebrei OUG 13, dar ei protestau. În realitate, nu le convenea că PSD și Dragnea tocmai câștigaseră alegerile cu peste 46%, iar organizatorii sorosiști ai protestului nu puteau concepe un asemenea rezultat. Deci, unde mai e democrația, așa-zisa ”dictatură a majorității”? Dacă nu le convine ”prepotenților” zilei rezultatul alegerilor, atunci acesta se ajustează prin proteste, folosind un pretext ales din cel puțin o sută utilizabile? Se pare că da, așa funcționează sorosiștii și soroșismul. Puterea trebuie să fie neapărat la ei, direct sau indirect, niciun alt rezultat nefiind acceptabil.
2024: România versus soroșism
Așa stând lucrurile, abordarea pe care o propun este de a privi anul electoral 2024 din perspectiva jocului pe care încearcă să-l facă soroșiștii, precum și reacția statului român de a se apăra în fața unei noi ingerințe toxice, în cel mai important moment politic care urmează. Plecând de la acest obiectiv fundamental, e de așteptat ca, pentru prima dată în ultimii 20 de ani, întregul mecanism de autoapărare al statului să aibă ca prioritate zero securizarea alegerilor astfel încât acestea să nu mai fie deturnate prin emoții electorale artificial create (principala strategie a soroșiștilor), „sufragerii”, intervenția ambasadelor sau jocuri ale diferitelor găști din interiorul serviciilor secrete.
Se impune aici o paranteză clarificatoare, anume aceea că nu toți marii actori din zona jocurilor de putere a ultimilor 20 de ani sunt sorosiști, la fel cum marii „influensări” nu sunt nici ei toți sorosiști. În dulcele stil românesc, pe lângă credulii de serviciu ai idealurilor unei societăți deschise, s-au găsit și o mulțime de ”băieți deștepți” care, la adăpostul manevrelor sorosiste de „atac & preluare” a puterii, fac ceea ce știu ei cel mai bine, adică folosesc confuzia iscată pentru a câștiga foarte mulți bani. Exploatând informații din zona serviciilor secrete, tranzacționând soluții în dosarele penale sau chiar utilizând protecția sorosistă pentru obținerea de contracte cu statul. De aici vine și confuzia generalizată în identificarea acestora și a țintelor lor, care ținte sunt strict legate de putere. Restul efectelor vin doar ca o consecință secundară, exact cum în timpul celor mai sângeroase războaie din istorie, departe de front, de centrul acțiunii, sunt niște „băieți deștepți” care fac foarte mulți bani.
Anti-pesedismul, dominanta soroșistă
În fapt, fie că vorbim de sorosiștii autentici, cei cu idealurile, fie că vorbim de cei închipuiți sau cei care profită, poate fi desprinsă o trăsătură dominantă a lor, care e anti-pesedismul. Iar PSD, ca structură politică, a fost transformat în vinovatul de serviciu pentru orice nemulțumire individuală sau colectivă, totul culminând cu sintagma „ciuma roșie”. De ce PSD? Pentru că PSD este cel care gestionează singurul bazin electoral coerent și relativ stabil din România, milioanele de oameni emancipați în timpul industrializării ceaușiște, ce s-au mutat din sate uitate de lume la oraș, având curent electric, apă caldă, teatru, stadion, bibliotecă și viață socială consistentă, adică au beneficiat de un ”upgrade” existențial pe care numai cei care l-au trăit îi pot pricepe valoarea fundamentală. Cu asemenea bazin electoral, cu rădăcini adânc înfipte în realitățile românești concrete, PSD nu a putut fi niciodată acaparat de sorosiști, spre deosebire de toate celelalte partide post-decembriste. De asta s-a și încercat distrugerea lui, care aproape a reușit, PSD revenind astăzi la condiția de front. Puterea, sensul sau coerența PSD nu stă în organizațiile de partid (cvasi-inexistente în ultimii zece ani), ci în bazinul său electoral. La nivel local, sunt armate întregi de oameni care sunt cu PSD, dar nu sunt în PSD, iar asta îi ajută să nu fie identificabili și etichetabili, pentru ca ulterior să cadă sub atacurile anti-pesediste.
Ciolacu & Hellvig, actori, nu regizori
Condamnat la dispariție, cu o groapă minuțios săpată de sorosiști și cu traiectoria prestabilită de Dragnea, nimeni nu își închipuia că bonomul Ciolacu, un personaj fără relevanță politică recentă, va reuși să-și scoată partidul din marasmul iminent. La fel cum nimeni nu își închipuia că Ciolacu va fi cel de-al optulea premier al lui Iohannis și la fel cum nimeni, astăzi, nu își închipuie că Ciolacu va forma (prognoza mea) tandemul câștigător alături de Hellvig, în 2024. Poate cei care vor să priceapă ce se întâmplă vor accepta teza că apariția la vârful PSD a lui Ciolacu în 2019 nu este una întâmplătoare. Ori, dacă plecăm de la această premisă, atunci e limpede că nu Ciolacu este autorul evoluției PSD din ultimii ani, ci doar managerul și beneficiarul conjunctural.
La fel cum dincolo, pe partea liberală, apariția lui Hellvig nu este întâmplătoare. Hellvig, la rândul său, nu este autorul reformei SRI spre renormalizare, despre care brusc și-au dat seama mulți, ci doar unul din cei care au implementat și manageriat această reforma. Atât Ciolacu, cât și Hellvig, oameni politici ce nu sunt și ”mari actori politici”, nu reprezintă soluția în sine, ci sunt parte a unei soluții prin care se încearcă decuplarea României de influențele toxice și excesive de tip soroșist, pentru că important este proiectul, și nu actorii. Acest modus operandi mascat este absolut necesar ca formă de apărare, dacă proiectul ar fi personificat atunci ar fi mult mai ușor de atacat.
USL 2024
Deci, acest nou USL pentru 2024, cu tandemul Hellvig-Ciolacu, nu este despre cei doi, la fel cum nu este despre partidele lor, ci despre decuplarea României de soroșism, într-un an în care sorosiștii vor fi mai activi și mai duri decât în 2009 sau în 2014, vor fi extrem de activi și vor folosi strategii sofisticate pentru ca la Cotroceni să ajungă în 2024 cineva care să plece urechea la doleanțele lor. Produsul nu poate funcționa fără PSD, sau mai bine zis fără bazinul PSD, foarte clar conturat și cu o coerență socio-comportamentală care constituie baza pentru orice proiect politic major. Nu se poate însă nici fără componenta liberală, care să asigure racordarea proiectului fundamentalist de tip pesedist la tendințele occidentale și postmoderne. PNL trebuie ținut pe linia de plutire ca să nu cadă pradă seducției sorosiștilor ce-au format deja noul Pol de Dreapta, ce apare ca o capcană atent ticluită, dar care nu are nicio legătură cu PNL, fiind un atac asupra PSD și asupra noului posibil USL. Asta nu au înțeles foștii pedeliști, actuali liberali, la care s-a raliat și Rareș Bogdan, când au încercat puciul de preluare a puterii în PNL și ruperea alianței cu PSD, cu prilejul rotativei guvernamentale. Nu au priceput că demersul lor nu este unul de partid și cu implicații exclusiv în zona politică, ci un atac asupra unui proiect al României. De aici și reacția brutală, fermă, clară prin care li s-a „arătat pisica” revoltaților din Ardeal.
În concluzie, actuala formulă guvernamentală PSD-PNL constituie fundamentul pentru proiectul electoral al unui nou USL în anul 2024. Fricțiunile de la guvernare, multe provocate, nu reprezintă altceva decât o netezire a asperităților dintre cele două partide, pentru ca în 2024 produsul să fi trecut deja de faza de testare. Spre deosebire de USL-ul din 2012, care s-a constituit ca fiind debutul procesului de recuperare a României, USL-ul din 2024 trebuie să funcționeze impecabil, pentru că urmează runda finală dură a luptei cu cu soroșismul și sorosiștii, luptă avantajată însă de ascensiunea republicanilor în SUA.