Dan Diaconu despre România, ca teren de experimente al globalismului terorist!

În 2012 se desfășura la București Congresul PPE. Mulți deja au uitat evenimentul. La momentul organizării sale în general n-a fost perceput la adevărata sa valoare. Partidul Popularilor Europeni este un partid eurocratic prin excelență, o construcție politică de tip globalist-agresiv, pe care o consider aproape teroristă. În acest PPE își au rădăcinile toți radicalii pe care-i întâlnim acum ca factori de presiune prin toate instituțiile birocratice din Europa(și nu numai!).

Când spun că PPE este un partid eurocratic o spun pentru a sublinia esența sa, anume faptul că – spre deosebire de partidele tradiționale, al căror scop este câștigarea alegerilor – în cazul PPE, scopul acestuia nu sunt alegerile, ci câștigarea puterii prin impunerea de birocrați după modelul nedemocratic creat și manifest la Bruxelles. Iată de ce, din punct de vedere doctrinar, PPE este deosebit de lax; ceea ce afișează la vedere nu-i o doctrină, ci o perdea de fum. PPE nu e interesat de drepturi și libertăți decât în măsura în care acestea pot fi folosite ca discurs public. Adevărata sa ideologie este aceea a puterii birocratice impuse prin mijloace ocolite, obscure, prin mașinațiuni ale aparatului birocratic și, mai ales, prin blocarea oricărei manifestări a dreptului de a alege sau a fi ales.

Revenind la Congresul din 2012, puțini au înțeles de ce-a fost ales Bucureștiul, prăfuita capitală a României. O serie de evenimente politice – puțin cunoscute în afara României – au transformat locul într-o mocirlă fertilă pentru PPE. Intrarea României în UE a coincis cu alegerea lui băsescu ca președinte. E un element important întrucât întreaga carieră politică a acestui personaj a fost una bazată pe câștigarea „la limită” a alegerilor. Aș fi ceva mai categoric aici: de fapt băsescu n-a câștigat niciodată alegerile, ci a fost ajutat să le câștige. O nuanță esențială.

În 2004, băsescu câștiga la limită în fața premierului de atunci, Adrian Năstase, care fusese trădat în ultima clipă de propriul aparat de partid și de serviciile secrete. Încă de la venirea sa la putere, băsescu a avut o obsesie, aceea a controlului absolut al țării. Iar globaliștii care-l manipulau i-au oferit pe tavă un model de control prin intermediul Justiției. În toată operațiunea, băsescu a fost ajutat de elemente radicale ale statului subteran american și de birocrații PPE de la Bruxelles. Cu toate că-și imagina că va fi cel care se va bucura exclusiv de puterea nelimitată pe care o visa, de fapt păpușarii săi căutau un model funcțional pe care să-l folosească în vederea intereselor pe care le urmăreau ei.

Modelul ales pentru acaparare fost cel al „luptei împotriva corupției”, schemă experimentată cu succes în Italia anilor 90 în operațiunea „Mani Pulite” și cizelată de SUA în diverse sisteme politice sud-americane. Când „Mani Pulite” a izbucnit în Italia, mai nimeni n-a știut că „incoruptibilul” Antonio Di Pietro era de fapt o marionetă a sistemului american de putere, bazându-și anchetele „explozive” pe informații „împachetate” de la FBI și alte agenții americane. Acestea erau livrate procurorului ori personal de către Ambasadorul SUA, ori prin interpuși(adică diverși membri ai serviciilor secrete americane). Scopul întregii operațiuni era acela de a distruge sistemul politic italian care considera aproape în unanimitate că, după căderea zidului Berlinului, rolul SUA în Europa nu mai era justificat.

După Mani Pulite, sistemul de acaparare a puterii prin intermediul justiției a fost experimentat și perfecționat de SUA în diverse regimuri sud-americane unde așa-zisa luptă împotriva corupției avea accente pronunțate de luptă anti-drog. De fapt, acolo se urmăreau două lucruri: pe de o parte eliminarea traficanților independenți de droguri(care-i încurcau pe cei din statul subteran american, numit și „mafia de stat”) și, de partea cealaltă, impunerea unor regimuri-marionete ale SUA. Orice politician „necontrolat” de SUA devenea suspect de repede bănuit de colaborare cu cartelurile drogurilor, i se găseau „convorbiri telefonice suspecte” și era măcinat de media și de justiție până la epuizare.

În România, așa-zisa operațiune de luptă împotriva corupției a fost gândită ca un sistem integrat de acaparare a puterii și de controlare a țării prin mijloace de-a dreptul teroriste. Centrul de control a fost, încă de la început, unul dual: atât Comisia Europeană, prin birocrații săi, cât și SUA, prin intermediul Ambasadei de la București și a diverșilor membri ai Secret Service care efectiv au penetrat sistemul de justiție al țării. Modul ales de acțiune a fost cel de exercitare a terorii prin intermediul procurorilor cărora li s-au dat puteri disproporționate, ajungându-se efectiv la exercitarea de presiuni asupra judecătorilor prin arestări abuzive și acuzații halucinante. Astfel, sistemul de justiție s-a  transformat într-unul eminamente penitenciar.