AcasăEditorialeGEOPOLITICA LA ZI (2). Cum va degenera conflictul Israel-Hezbollah. Umilirea lui Zelenskiy...
Data publicării: septembrie 27, 2024 19:09

GEOPOLITICA LA ZI (2). Cum va degenera conflictul Israel-Hezbollah. Umilirea lui Zelenskiy în plenul ONU. Pactul viitorului e de tip transumanist. Cum modifică Putin doctrina nucleară a Rusiei.

Data publicării: septembrie 27, 2024 19:09

DISTRIBUIE:

(transcriere din emisiunea „Geopolitica la Zi” a Dariei Gușă la Gold FM)

Menționez din start că tot ce voi spune referitor la situația din Liban este o analiză bazată pe lucrări academice de geopolitică și pe documentele oficiale ale ONU sau ale altor organizații recunoscute internațional. Nu sunt opinii, nu sunt condamnări ale unui popor sau al altuia, ci sunt analize obiective și imparțiale care în niciun caz nu doresc sa instige la sentimente antisemite sau islamofobe.   

Cum va degenera conflictul Israel-Hezbollah.

Nu voi detalia evenimentele din ultima săptămână, ultimul an sau din ultimul secol referitoare la relațiile dintre Israel și Hezbollah, voi face doar o scurtă sinteză, presupunând că sunteți cu toții la curent cu știrile principale. Hezbollahul este o organizație militară șiită fondată cu sprijin iranian în timpul războiului civil libanez cu scopul de a contracara Israelul, ce dorea să se extindă în sudul Libanului, dar și influența occidentală în zona. Din 1980 se luptă cu Israelul, iar în 2006 chiar a avut loc un război de o lună ce a generat aproximativ 1000 de morți. Deși este considerată o organizație teroristă de majoritatea țărilor occidentale, Hezbollah este un partid politic în Liban (Hezbollah chiar înseamnă ”partidul lui dumnezeu” în arabă), are locuri în parlament din 1992, iar în articolele academice sunt de obicei definiți ca un grup militar non-statal.

Harta ce arată toate locațiile unde s-au atacat Hezbollahul și Iranul de la 7 octombrie încoace, în albastru sunt atacurile Israelului și în portocaliu sunt atacurile Hezbollahului.

După cum vedem atacurile israelienilor au ajuns până în Beirut, iar ieri atacurile palestinienilor au ajuns pana în Tel Aviv. Mulți dintre israelienii din nord chiar s-au mutat în sud pentru a scăpa de atacurile Hezbollah, ce a spus în repetate rânduri că va înceta atacurile doar dacă Israelul va pune capăt războiului în Gaza, dar apoi, săptămâna trecută, prim-ministrul Netanyahu a extins obiectivele războiului pentru a include întoarcerea a 60.000 de israelieni la casele lor din nord. La scurt timp după aceea, mii de pagere au explodat ucigând zeci de oameni în atacuri. Liderul Hezbollah, Hassan Nasrallah, spune că Israelul a depășit toate liniile roșii. Următorul grafic ne arată în aceleași culori comparativ numărul de atacuri, de la 7 octombrie încoace israelienii au atacat de patru ori mai mult decât libanezii. 

Săptămâna trecuta s-a tot discutat despre atacul cu pagere asupra membrilor Hezbollah, exploziile rezultând în câteva sute de răniți, iar legea internațional încadrează asta ca act terorist, având în vedere că nu exista vreo situație de război și majoritatea oamenilor care au fost răniți sau morți au fost civili, familia sau prietenii membrilor Hezbollah. Cam toți analiștii au rămas perplecși, deoarece un astfel de atac, care poate fi făcut o singura data, ar fi cel mai prețios în timpul unui război, nu ca preambul la un război, mai ales având in vedere faptul ca Hezbollah are o rețea de comunicare subterană din fibra optică foarte avansată și organizațiile locale au voie sa acționeze si fără aprobare centralizată. Israelul are oricum o experiență vastă cu astfel de atacuri, de exemplu în 1996 Israel a explodat telefonul “inginerului” Hamas care făcea bombe, iar atacul ar fi trebuit aprobat de Netanyahu și minimum doi membrii ai cabinetului de război, deci cu siguranță nu este o greșeală. Singurul motiv pentru care ar fi putut declanșa acest atac este dacă Israel ar fi pregătit de război propriu-zis, conventional, terestru, dar tipul acesta de luptă este exact cel la care Hezbollahul excelează, după cum au demonstrat în războiul din 2006, pe care l-au câștigat, iar de atunci și-au extins enorm capabilitățile militare.

 

Săptămâna aceasta, armata israeliană și-a extins ofensiva, ostilitățile nu mai sunt limitate la regiunea de graniță, a avut loc o campanie intensă de lovituri aeriene care a vizat 1.600 de locuri, inclusiv Beirut, și care a rezultat din peste 500 de morți în doar 24 de ore, deci jumătate din morții ce au rezultat din războiul de 34 de zile din 2006. Israelul a declarat că lovește pozițiile militare ale Hezbollah, dar casele și clădirile din sudul și estul Libanului au fost avariate, și sute de civili, inclusiv zeci de copii, au fost uciși. Deși Netanyahu a trimis un mesaj video de avertizare și de evacuare după ce a început atacul, Israelul a bombardat autostrada spre Beirut pe care civilii din sud încercau să scape de război. Hezbollah a răspuns trimițând baraje de rachete în nordul Israelului, majoritatea au fost interceptate.

 

Israelul a mai adăugat un scop la războiul din Gaza, anume că toți israelienii sa se poată întoarce acasă, în nord, în condițiile în care nici măcar primul scop, de a elimina Hamas, nu poate fi atins. După cum am mai explicat într-un articol extins pe tema Israel Palestina (Războiul contra palestinienilor izolează și slăbește binomul Israel-SUA. Consecințele geopolitice.), singura opțiune a israelienilor este să extindă războiul din Gaza, să creeze un conflict pe multiple fronturi, pentru ca SUA să fie nevoită sa intre direct în război pentru a-i apăra. În timp ce Casa Albă vorbește despre reducerea tensiunilor, își reafirmă și sprijinul pentru aliatul său, Statele Unite nu au pus nicio presiune asupra Israelului, a fost doar verbală și Israelul poate ignora cu ușurință sfaturile sau chiar amenințările atâta timp cât acestea nu sunt însoțite de fapte. SUA nu oferă doar Israelului o mulțime de arme și o mulțime de bani, în mod necondiționat, nu tratează Israelul ca pe o țară normală sau ajută pentru că este în beneficiul strategic american, ci SUA fac ceea ce fac doar din cauza Lobby-ului israelian, ce are forța să impună majoritatea deciziilor politice ale Washingtonului.

 

Dacă SUA se implică în război, cu siguranța și Iranul se va implica de partea Hezbollah, și pe cale de consecință și Rusia, deci conflictul va deveni un război mondial de tip BRICS vs Occident. Acest război din păcate ar fi unul pe care Occidentul e previzibil că îl va pierde: Israelul nu poate susține sau controla un război pe patru fronturi, cu Hamas, și cu yemeniții houthi, cu rezistenta islamică din Irak, și acum și în Liban. Nici America nu poate controla bine războiul pe două fronturi, în Gaza și Ucraina, continuă să provoace și China, deci un război propriu zis în Liban este extrem de periculos inclusiv pentru SUA.

 

În plus, dacă mai este nevoie și de alte consecințe pentru a-i convinge pe oameni de gravitatea acestui atac, prin el s-a distrus total planul Americii de a contracara influenta economica BRICS si OBOR-ul Chinei. India, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Iordania, Israel și Uniunea Europeană au creat un plan inovator care să lege unitățile de producție din Asia cu piețe din Orientul Mijlociu și Europa. Planul a fost numit Coridorul Economic India-Orientul Mijlociu-Europa (IMEC) și a fost conceput ca o alternativă la inițiativa OBOR a Chinei. Washington se bazează pe IMEC pentru a păstra locul preeminent al Americii în ordinea globală și pentru a ajuta SUA în ambiția sa mai largă de a limita economic China. De fapt, așa-numitele Acorduri Abraham au fost făcute pentru a ajunge la acest coridor economic. Acordurile aveau ca scop normalizarea relațiilor dintre Israel și vecinii săi arabi, astfel încât rivalii tradiționali să fie de acord cu toții să lucreze în colaborare la același proiect de integrare. Dar, bineînțeles, furia de 11 luni a Israelului în Gaza a șters orice speranță că liderii arabi să lucreze cu Israelul, indiferent de presiunea Statelor Unite. Chiar săptămâna trecută, Arabia Saudită a anunțat că va suspenda toate eforturile de a stabili relații diplomatice cu Israelul până când va exista un stat palestinian, ceea ce israelienii nu vor lăsa să se întâmple niciodată. Ca să recapitulăm, un război extins ce include și Libanul ar duce în cel mai rău, dar probabil caz, la un război mondial de tipul Occident vs BRICS, pe care Occidentul nu are șanse să-l câștige.

Umilirea lui Zelenski în plenul ONU. Pactul viitorului e de tip transumanist.

A avut loc Adunarea Generală ONU, care a indicat în primul rând că Ucraina a fost aproape uitată, nu a fost mai nimeni în sală la discursul lui Zelenski, mai mult translatori, au apărut oricum imagini foarte triste. S-a forțat o întâlnire a Consiliului de Securitate ONU la care Zelenski a spus că Rusia trebuie forțată să-i accepte termenii de pace, rușii răspunzând că nu vor negocia până când Occidentul nu va schimba regimul din Kiev. Szijjarto, ministrul de externe maghiar, a spus că oricum livrările de arme către Ucraina nu vor duce la niciun fel de pace, iar Luminița Odobescu a spus și ea că războiul amenință securitatea din Marea Neagră, dar este important să reținem că lui Zelenski nu i se mai acordă acum atenție, aceasta e concentrată pe Liban și Gaza. 

Aproape toți șefii de stat au avut discursuri contra Israel referitor la războiul din Gaza, spunând ca acesta nu este în linie cu dreptul internațional, inclusiv secretarul general ONU, Marea Britanie, Franța, Brazilia, Turcia și SUA. Africa de Sud a subliniat că ce se întâmplă este apartheid, Qatar a zis că este genocid, iar Pezeshkian, noul președinte al Iranului, a spus ca vrea pace, dar că vor fi consecințe pentru israelieni. Iohannis a declarat doar că România sprijină pe deplin Iniţiativa de Pace a lui Zelenski, nimic foarte interesant în rest, dar nu aveam oricum alte așteptări.

Cel mai important eveniment a fost adoptarea PACTULUI VIITORULUI, lucru pe care Rusia a dorit să îl amâne și o să vă spun imediat și de ce. Moțiunea Rusiei de a amâna adoptarea pactului, se bazează pe faptul că ar reprezenta doar interesele occidentale, dar a fost respinsă duminică cu 143 de voturi pentru, șapte împotrivă și 15 abțineri  – împotrivă fiind Rusia și Iran, iar China și Arabia Saudită s-au abtinut. Ministrul adjunct de externe al Rusiei, Sergei Vershinin, a declarat că cei care au conceput textul timp de mai multe luni – Germania și Namibia – au inclus doar „ceea ce le-a fost dictat în principal de către țările occidentale și au ignorat cererile repetate ale Rusiei de negocieri interguvernamentale asupra textului.

Acest Pact al Viitorului seamănă mult cu impunerile propuse de către OMS în pandemie și va acorda şefului fiecărei agenţii internaționale autoritate exclusivă de a determina urgenţele globale și de a le gestiona, deci nu va mai exista suveranitate din multe puncte de vedere, agențiile internaționale vor controla totul. Același pact solicită și cenzurarea dezinformării, practic limitarea libertății de exprimare, dar în același timp cere și dezvoltarea libertății de exprimare – evident, acestea se exclud. Acest pact mai afirmă că Obiectivele de Dezvoltare Durabilă sunt obiectivul central al multilateralismului și centrul reformei arhitecturii financiare internaționale, prefăcându-se că sunt vreun pilon ONU și nu o invenție recentă. Desigur, Pactul Viitorului implică și niște scopuri nobile, precum eradicarea foametei sau eliminarea armelor nucleare, dar nu detaliază niciun plan concret spre aceste scopuri. Acest pact futurist este cu siguranță un rezultat al parteneriatului strategic dintre ONU și Forumul Economic Mondial de la Davos (WEF), unde ni s-au prezentat încă din februarie aceste idei. Adunarea Generală ONU a devenit astfel o întâlnire de tip Occident vs BRICS, globalism vs multipolaritate, cu occidentul încă în rolul de învingător având în vedere faptul că pactul a primit atât de multe voturi pentru.

 

Modificările aduse la doctrina nucleară a Rusiei.

 

Astăzi este ziua internațională împotriva armelor nucleare, și ieri Puțin a propus niște modificări la doctrina nucleara a Rusiei pentru a comemora această zi, mai precis doctrina va include că  agresiunea împotriva Rusiei de către un stat non nuclear împreună cu un stat nuclear va fi privită ca un atac asupra Rusiei; Rusia își rezervă dreptul de a folosi arme nucleare în caz de agresiune împotriva Belarusului; informații fiabile despre lansarea mijloacelor de atac aerospațial către Rusia vor duce la un răspuns nuclear; Rusia își rezervă dreptul de a folosi arme nucleare în caz de agresiune, inclusiv dacă inamicul creează o amenințare critică folosind arme convenționale. O doctrină mai dură decât cea de până acum care a devenit în principal mai periculoasă pentru noi cei din occident, dar o doctrină mult mai puțin dură decât cea a Americii, care doar la zvonurile unui atac poate să folosească arme nucleare asupra inamicilor. Erau de așteptat aceste modificări în urma situației limită de săptămâna trecută, când SUA și Marea Britanie aproape au aprobat cererea ucrainenilor de a le folosi armele.

 

Două fraze și despre Quad, alianța dintre Australia, India, Japonia și SUA, ce are ca scop contracararea influenței Chinei în Asia Pacific. Nu s-a prea intamplat nimic la intalnirea anuala, și Biden și liderul japonez sunt pe picior de plecare, au vorbit doar despre subiecte precum pandemie și dezastre naturale, nimic substanțial. Când va veni ocazia vom putea discuta comparativ despre Quad și Organizația de Cooperare de la Shanghai a Chinei, care cu siguranță a întrecut Quad în materie de organizații asiatice de securitate.

 

Personalitatea internațională a săptămânii – Beniamin Netanyahu, liderul care conduce de fapt lumea euroatlantica si-o doreste sa porneasca al treilea război mondial.

 

Beniamin Netanyahu s-a nascut in 1949 la Ierusalim dar a crescut în SUA, fiind fiul unui istoric polonez zionist. După ce a făcut armata în Israel s-a întors din nou în SUA, unde a absolvit prestigioasa universitate Massachusetts Institute of Technology, a lucrat in mediul privat ca și consultant doar doi ani, devenind prieten bun cu republicanul Mitt Romney, dar s-a întors rapid în Israel pentru a fonda Institutul anti teroare și a se impune ca academician. În 1984 ajunge miraculos ambasadorul Israelului la ONU și se împrietenește cu Fred Trump, tatal lui Donald trump, si intre timp publica doua carti in domeniul academic al terorismului, ambele extrem de criticate de academicieni. Le-am citit și eu, atat pe acelea doua cât și pe cele ce au apărut mai recent, și din punct de vedere academic nu au nicio bază în teorie sau în fapte și arată cat de pregatit este Netanyahu în domeniul relațiilor internaționale, ba chiar sunt deseori oferite ca exemplu de rescriere a istoriei cu scop politic. În 1993 devine președintele partidului Likud în urma unui scandal sexual, trebuind să recunoască public că și-a insala si a treia soție, iar on 1996 este ales pentru prima oară prim ministru. Din ultimii 28 de ani, Netanyahu a condus Israelul pentru 16. 

Netanyahu s-a opus unui acord de pace dintre Israel și Palestina încă de la începutul carierei, și într-una din cărțile lui chiar îi face pe foștii lideri ai Palestinei nazisti, declarand ca palestinienii ar trebui sa se mulțumesc cu teritoriul Iordaniei și să plece din Israel. Deși a fost pus sub acuzare ani 2019 pentru corupție, fraudă și mituire, iar anul acesta a fost acuzat de curtea penala internationala de crime impotriva umanitatii, Netanyahu încă este un lider lăudat de majoritatea omologilor săi din occident, literalmente aplaudat în cazul americanilor, după cum vedem în urma fiecărui discurs de-al lui. Netanyahu declara ca este prieten și cu Viktor Orban, și cu Narendra Modi, și cu Vladimir Putin, și are și relații strânse cu România prin doctorul lui personal, un maramuresean ce are titlul de consilier onorific al tuturor prim-ministrilor romani de la viorica dancila incoace. Totuși, cei mai importanți prieteni ai lui Netanyahu sunt americanii, deși nu pot fi numiți prieteni, ci mai degrabă subalterni, pentru ca nu au reușit sa blocheze nicio acțiune a lui cu care au declarat ca nu sunt de acord, de la atacul asupra Libanului la extinderea așezărilor israeliene pe teritoriul declarat internațional  ca fiind palestinian. Netanyahu este omul saptamanii acestea pentru ca a demonstrat ca el este personajul politic ce controlează de fapt declanșarea următorul război mondial. Speriat de posibilitatea unei condamnari sau chiar și doar de o batranete în care nu va fi la putere, Netanyahu reușește sa controleze relațiile internaționale globale, nu doar mentinand israelul si palestina într-o stare de război permanent ce nu are cum sa fie soluționat, dar chiar extinzand acest război și crescand exponential posibilitatea unui conflict mondial, făcând tot ce-i sta în putere sa implice restul lumii euro-atlantice în conflictul Israelului, și sperand ca astfel derapajele îi vor fi uitate.

 

Ca să nu încheiem pe o notă tristă, pentru că v-am spus lucruri foarte îngrijorătoare azi, vă povestesc scurt despre Keir Starmer, noul premier al Marii Britanie, care la la mitingul anual al partidului laburist britanic a vrut să facă o declarație despre faptul că Marea Britanie nu va abandona Israelul până nu va fi returnat și ultimul ostatic israelian, dar în loc să spună ostatici, hostages în engleză, a spus sausages, adică cârnați, deci Marea Britanie va susține Israelul până la ultimul cârnat. Un moment amuzant care ne amintește de cât de mult a decăzut calitatea liderilor mondiali.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

ULTIMELE ŞTIRI

POLITICA EXTERNĂ A UE, DREPTUL DE VETO ȘI DEFICITUL DEMOCRATIC (II) 

Autor: Adrian Severin    România a anunțat, prin gura unor oficiali mai mult sau mai puțini legitimi, că acceptă renunțarea la dreptul de veto în materia politicii externe comune a UE, așa cum dorește Comisia Europeană, susținută de încă zece state membre (deocamdată). Știrea a aprins o mare și nervoasă dezbatere în România. Aceasta a trecut peste câteva întrebări prealabile absolut necesare: Are UE o politică externă și de securitate comună? Cum se poate modifica procedura de adoptare a deciziilor referitoare la această politică? Cine poate angaja România într-un asemenea demers de modificare? Cine are dreptul să renunțe la un eventual drept național de veto? Există un asemenea drept potrivit actualelor reglementări ale UE și care ar fi valoarea lui? Răspunzând acestor întrebări – ceea ce vom încerca să facem în continuare – ne vom da seama că întreaga discuție se duce în afara dreptului UE, dar și că planurile sau acțiunile inițiate sau executate cu încălcarea tratatelor constitutive ale UE au devenit obicei în cercurile bruxelleze, ca și în capitalele patronilor sau yesmenilor acestora. O constatare care trebuie să îi îngrijoreze deopotrivă pe federaliști și suveraniști.   ADEVĂRATA PROBLEMĂ: NU VETOUL, CI DEFICITUL DEMOCRATIC Pentru moment, nu păstrarea sau renunțarea la dreptul de veto – altminteri iluzoriu – în materia politicii externe comune europene este principala problemă, ci pur și simplu absența unei asemenea politici, în condițiile lipsei unui acord al statelor membre pentru instituirea ei. Actuala formulă de organizare a UE, pentru a face față provocărilor externe (șanse și amenințări, deopotrivă), este neviabilă. Soluția optimă ar fi modificarea tratatelor în direcția federalizării politicii externe, dar asta nu se poate face înainte de a se asigura caracterul democratic al UE.   Or, în prezent, UE se află într-o imensă criză democratică. Numai odată rezolvată, dacă va fi rezolvată, această criză, se poate relua discuția asupra politicii externe comune, cu desființarea dreptului de veto și a interdicției de a adoptă legislație.  Vetoul poate opri luarea unei decizii eventual greșite, dar nu rezolvă nici o problemă. O majoritate calificată sau supercalificată (cu două treimi sau trei pătrimi din voturi) sau un consens minus 1 ori minus 2, toate, eventual supra asigurate de reglementarea unei minorități de blocaj (care să împiedice motivat punerea în aplicare a unei decizii venind în vădită contradicție cu interesele vitale ale unor state membre), ar face acțiunea externă a UE mult mai promptă și mai eficientă. Căci, orice s-ar spune, puterea statelor membre în raport cu celelalte puteri ale lumii, în special regionale și globale, ar fi mult mai relevantă dacă ele ar acționa împreună, decât dacă acționează separat. Supărați pe UE nu trebuie să pierdem din vedere acest aspect. Marea dilemă și marea problemă constituțională a UE este alta, iar răspunsul de dat ei este acela că legitimitatea democratică (națională și comunitară) trebuie să preceadă întotdeauna delegarea exercițiului atributelor suveranității către instituții de tip federal. Fără o rezolvare a deficitului democratic, o federalizare a politicii externe ar risca să fie un act tehnocratic lipsit de validarea cetățenilor și generator de grave pericole la adresa intereselor vitale ale statelor membre. Dinamica actuală a Uniunii, dovedește ce s-ar întâmpla dacă politica externă europeană comună, care astăzi se realizează ilegal, prin forțarea textelor constituționale, europene și naționale, într-o dulce complicitate a instituțiilor europene cu guvernele statelor membre, ar căpăta și o deplină acoperire convențională. Nu am ajunge la o federație de state națiune suverane funcționând ca o democrație transnațională, ci la o oligarhie europeană imperială. Această dinamică reflectă exact actualul blocaj sistemic al UE. Atunci când ceea ce avea să devină Tratatul de la Lisabona se negocia, pe masa noastră, a negociatorilor, au fost puse sondaje de opinie și statistici care arătau că peste 80% dintre cetățenii europeni susțin nevoia unei politici europene externe, de securitate și apărare comună. După circa douăzeci de ani de eurocrație oligarhică, acestui euro-entuziasm i-a luat locul euroscepticismul de masă. Într-o uniune de state și de cetățeni, legitimitatea deciziilor de politică externă (care pot implica vieți omenești, bugete uriașe de apărare și alianțe strategice) nu poate fi extrasă doar din consensul diplomatic al unor guverne slabe realizat prin constrângerea exercitată neloial de oligarhia eurocrată. Până când instituțiile alese direct sau mecanismele de control democratic nu vor avea o pondere reală, capacitatea de a construi o voință federală unică rămâne paralizată. Cetățenii tind să aibă încredere în controlul democratic exercitat la nivel național, chiar dacă acesta vine la pachet cu ineficiența politică întărită prin dreptul de veto.  Desființarea dreptului de veto și trecerea la votul cu majoritate calificată (QMV), alături de capacitatea de a adopta legislație, sunt singurele soluții care ar transforma UE într-un actor geopolitic real. Totuși, aplicarea lor în actualul climat de neîncredere instituțională este imposibilă, deoarece statele și cetățenii europeni nu vor accepta ca interesele lor vitale de securitate să fie concurate sau definite de o majoritate supranațională, fără garanții democratice și constituționale absolute.  Astfel, ordinea de priorități pe care mulți federaliști grăbiți încearcă să o impună se inversează, iar agenda dezbaterii suveraniste se schimbă. În loc să se folosească crizele externe, adesea imaginare, pentru a „smulge” competențe prin interpretări forțate ale textelor actuale (ceea ce adâncește criza democratică), calea corectă este repararea fundamentului democratic al Uniunii. Decât să ne mobilizăm pentru a refuza renunțarea la un drept de veto pe care practic nu îl putem exercita ca să blocăm decizii politice pe care UE nu are dreptul să le ia, mai bine ne-am ocupa de legitimitatea sau lipsa de legitimitate democratică a UE. Abia după ce UE își va recăpăta această legitimitate internă, va exista terenul fertil pentru o reformă profundă a tratatelor, inclusiv cu privire la PESC. NEVOIA UNUI SPAȚIU PUBLIC EUROPEAN  În acest sens, prima dificultate este absența unui spațiu public și politic european real. Asta se întâmplă și întrucât uniunea, indispensabil federală, a fost construită în ultimele decenii de „arhitecți” și „zidari” cu pregătire și gândire exclusiv națională. Așa arată, între tragic și ridicol, un proiect federalist (federaliștii dogmatici) realizat de suveraniști (suveraniștii populiști). Spațiul acesta trebuie construit programatic și politic condus, iar nu lăsat să se nască la întâmplare. El ar duce la apariția unui demos european fără de care nu poate exista democrație europeană. Toate națiunile au un mit fondator care le asigură coeziunea. Care este mitul fondator al UE? Ea ajuns o construcție birocratică fără suflet. Nici măcar steag, imn și deviză oficiale, înscrise în tratate, nu are. După aceea, democrația procedurală și instituțională internă a UE trebuie perfecționată printr-un mai bun echilibru și control reciproc al instituțiilor, precum și prin îmbunătățirea mecanismelor care să garanteze transparența și răspunderea instituțiilor europene față de statele membre și de cetățeni (direct sau prin intermediul statelor lor naționale). Iată vulnerabilitatea existențială a proiectului european: nu poți avea o democrație (kratos) fără un popor (demos), iar un demos nu se poate naște în absența unui spațiu public comun și a unui mit fondator împărtășit.  Tragedia structurală a ultimelor decenii este exact aceea că Uniunea a fost extinsă și administrată de politicieni și tehnocrați care, deși operau la Bruxelles, gândeau în logica alegerilor lor naționale. Rezultatul este o mașinărie instituțională ultraperformantă, dar fără suflet, o construcție care generează norme, dar nu și atașament emoțional. De aceea s-a gripat. Toate comunitățile politice durabile s-au născut din mituri puternice – fie că a fost vorba de eliberarea de sub o tiranie, de o revoluție sau de un destin istoric comun. Mitul actual al UE este unul exclusiv negativ: „Să nu mai avem război în Europa”. Deși vital pentru generația postbelică, acest mit s-a diluat pentru generațiile tinere, devenind un dat de la sine înțeles, nu o forță motrice. Uniunea nu a reușit să propună un mit fondator pozitiv, orientat spre viitor.  Amputarea voluntară a simbolurilor în timpul negocierilor pentru Tratatul de la Lisabona – când s-a renunțat la înscrierea oficială a steagului, imnului (Oda Bucuriei) și a devizei (Unitate în diversitate) în textul tratatului, pentru a nu speria electoratele suveraniste – a fost actul de capitulare a simbolică a Europei unite. S-a preferat ascunderea lor într-o declarație anexă (Declarația nr. 52), golind proiectul de elementele sale de identificare emoțională. Un spațiu public european nu va apărea spontan prin simpla traducere a știrilor în 24 de limbi oficiale. El trebuie proiectat: i. prin partide politice autentic europene, nu simple confederații de partide naționale care se reunesc o dată la câțiva ani, ori batalioane de asalt politic exaltând un „pro-europenism” inept și isteric; ii. prin liste transnaționale la alegerile pentru Parlamentul European, care să oblige un candidat german să ceară votul unui cetățean român și invers, dezbătând teme europene, nu teme domestice; iii. prin politici educaționale și culturale coordonate care să construiască acea identitate civică europeană, complementară, iar nu opusă, celei naționale.  Dacă lipsa unui demos este problema de fond, designul instituțional actual este problema de formă. Înainte de orice este nevoie de un mai bun echilibru și control reciproc (checks and balances) între instituțiile europene. Într-o democrație reală, Parlamentul (reprezentantul cetățenilor) are dreptul de a propune legi. În UE, acest drept aparține exclusiv Comisiei Europene (un organism tehnocratic/executiv). Consiliul (format din demnitari ai statelor membre) legiferează adesea în spatele ușilor închise, ferit de o transparență reală, permițând miniștrilor naționali să voteze ceva la Bruxelles și să dea vina pe „Bruxelles” când se întorc acasă. Fără aceste reforme structurale – transparență totală în Consiliu, drept de inițiativă legislativă pentru Parlament și un mecanism clar prin care executivul european poate fi tras la răspundere direct de cetățeni – Uniunea va rămâne vulnerabilă în fața curentelor populiste care speculează exact această „răceală” birocratică. Momentul în care s-a cedat în fața presiunii național-populiste, prin ascunderea simbolurilor identitare în anexele Tratatului de la Lisabona, a reprezentat amputarea spirituală a proiectului european, ceea ce a fost o eroare strategică. S-a salvat atunci mecanismul juridic cu prețul golirii lui de conținut emoțional și simbolic. Rezultatul este exact Uniunea de astăzi: o structură hiper-reglementată, dar fragilă în fața crizelor, tocmai pentru că în momentele de cumpănă, cetățenii nu se pot refugia emoțional într-o construcție care a refuzat programatic să își asume un imn, un steag și o deviză în actul său de naștere. În școlile noastre se învață azi istoria Holocaustului, dar nu istoria Europei și a UE. Această concesie cvasi-fatală a blocat transformarea UE într-o comunitate de destin și a lăsat terenul liber pentru ca discursul, nu suveranist, care nu este incompatibil cu federalismul european, ci cel național-populist să recupereze și să monopolizeze ideea de identitate și apartenență. Dacă s-ar pune problema unei inițiative politice concrete pentru relansarea acestui demos european, primul pilon al acestei construcții programatice ar trebui să fie un program educațional civic european unificat, care să aducă istoria și valorile comune în manualele tuturor școlilor din Uniune, formând astfel viitoarea generație de cetățeni europeni. Europeni și români în același timp și sub același raport. O mare vulnerabilitate a sistemelor noastre de învățământ este aceea că educăm elevi care cunosc traumele istoriei naționale și universale, dar care sunt complet analfabeți funcțional în ceea ce privește construcția politică în care trăiesc. Fără o memorie istorică comună și fără înțelegerea procesului prin care s-a clădit pacea europeană, listele transnaționale sau orice altă reformă electorală ar rămâne doar niște mecanisme tehnice golite de sens pentru un electorat nepregătit. UN PROGRAM EUROPEAN DE EDUCAȚIE PUBLICĂ  Un program educațional civic european unificat este primordial din trei mari considerente: a)IstoriaUE ca istorie a reconcilierii, nu doar a instituțiilor. Dacă în școli se predă, pe bună dreptate, istoria Holocaustului ca un avertisment absolut împotriva totalitarismului și urii, lipsește contraponderea sa pozitivă. Istoria integrării europene este povestea singurului antidot de succes aplicat acestor  Ea nu ar trebui predată ca o listă plictisitoare de tratate și directive, ci ca o epopee a reconcilierii franco-germane, a dărâmării Cortinei de Fier și a reconstrucției democratice a continentului. b)Creareamanualului unic de Istorie și civism european. Așa cum s-au încercat în trecut proiecte pilot (precum manualul de istorie franco-german), Uniunea are a se dota cu un trunchi comun de educație civică în toate statele membre, pentru tinerii din România, Franța sau Portugalia  care au nevoie: i. să înțeleagă valorile care îi unesc (statul de drept, drepturile omului, solidaritatea). ii. să învețe cum se iau deciziile care le influențează viața de zi cu zi; iii. să dezvolte o gândire critică față de manipulările național-populiste care exportă toate eșecurile interne către „Bruxelles”, dar și față de propaganda oligarhiei bruxelleze care încearcă să pună în locul unei Europe a păcii, libertății, bunăstării, solidarității, diversității culturale și demnității, o putere fără neam și Dumnezeu, ocultă, lacomă, iresponsabilă, războinică și antinațională. c)Nevoiademocratizării sentimentului de dublă apartenență, la spațiul național și cel  Educația civică nu se face doar în școli, ci și prin experiență directă. Programul educațional unificat ar trebui corelat cu stagii de mobilitate obligatorii sau tabere civice europene pentru toți elevii de liceu, pentru studenții din mediul universitar, dar și pentru seniori. În prezent educația este o competență strict națională. Nu este nevoie, însă, de trecerea ei în sfera competențelor UE pentru a realiza un program de școlarizare și conștientizare privind istoria și viitorul Europei. Este suficientă voința politică a statelor europene de a își exercita suveranitatea în mod inteligent și coordonat pentru a clădi acel demos fără de care Uniunea nu poate supraviețui pe termen lung. Marile salturi în istorie nu încep cu un text juridic rigid sau o organizare birocratică, ci cu o convergență de voințe politice, care, printre altele, în cazul nostru, să respingă atât dogmatismul europenist cât și populismul naționalist.  ÎN LOC DE CONCLUZIE: CINE ARE DREPTUL SĂ RENUNȚE LA UN EVENTUAL DREPT NAȚIONAL DE VETO?    O primă observație care se impune este că modalitatea de vot în UE este stabilită prin tratate și numai prin tratate poate fi modificată; iar tratatele se modifică în cadrul unor conferințe interguvernamentale numai prin acordul unanim al statelor membre. Excepție fac „clauzele pasarelă” care, în cadrul juridic existent, permit trecerea de la sistemul unanimității la cel al majorității calificate, dar asta numai în anumite cazuri și numai prin votul unanim al membrilor Consiliului de profil. Politica externă și de securitate nu face parte dintre aceste cazuri și nici nu ar putea face față întrucât ea nu există în sensul în care cu privire la ea nu se adoptă legislație. Or, dacă nu se adoptă decizii cu caracter normativ obligatoriu, ce să votezi?! Oricum, trecând peste aceste observații, dacă unsprezece state membre ar dori renunțarea la veto, nu ar fi destul deoarece o asemenea hotărâre implică, cu titlu de principiu, unanimitatea. Iar dacă cele unsprezece ar dori să inițieze o cooperare consolidată, aceasta nu se poate realiza în domeniul politicii externe care prin natura ei, așa cum am demonstrat anterior, este ori comună ori nu este deloc. În fine, modificarea procedurii de vot nu poate face obiectul unei directive a Comisiei, întrucât tratatele nu i-au conferit o asemenea competență și ele nu pot fi amendate prin directivă. Dacă ne ducem la nivel național, cu referire la România, competența de a negocia și a conveni asupra renunțării la dreptul de veto în cadrul procedurilor de...

Liviu Man despre banii neoprotestanților americani care-au finanțat userismul anticreștin. Filiera...

Autor: Oana-Medeea Groza În emisiunea „CE-I ÎN GUȘĂ, ȘI-N CĂPUȘĂ”, moderată de Cozmin Gușă la Radio Gold FM, jurnalistul Liviu Man a pus sub lupă...

Marius Ghilezan despre victoria AfD în alegeri, consecințele revenirii naționalism-suveranismului nemțesc!

Autor: Oana-Medeea Groza Jurnalistul Marius Ghilezan a analizat, alături de moderatorul Cozmin Gușă, în noul sezon al emisiunii „CE-I ÎN GUȘĂ, ȘI-N CĂPUȘĂ”, rezultatul alegerilor...

Fritz nu mai e primar, dar nu rămâne fără salariu de...

Dominic Fritz a anunțat că, după ce își va pierde mandatul de primar al Timișoarei, cel mai probabil va fi angajat de USR și va...

Urmăreşte-ne

23,188FaniÎmi place
4,892CititoriConectați-vă
67,100CititoriConectați-vă

Din categorie

spot_img