(transcriere din emisiunea Geopolitica la Zi cu Daria Gușă la Gold FM)
Ultimul subiect este cel al alegerilor din Israel. Nu, asta a mai rămas pe ordinea de zi. Alegeri care au fost foarte importante. Ați văzut cât de tare s-a panicat Netanyahu în zilele care au precedat aceste alegeri. Săptămâna trecută a ordonat o izolare totală a Cisordaniei, cu patru zile înainte de alegeri, după ce doi bărbați înarmați au deschis focul într-o intersecție, rănind cinci israelieni. A încercat foarte tare să creeze din nou o stare de război, pentru că politicile lui Netanyahu, care sunt foarte agresive și destul de iraționale în opinia unui alegător liniștit și pragmatic, excelează mai ales în stare de război. El a continuat să avertizeze că Iranul ar putea ataca Israelul înainte de alegeri.
În toate sondajele, popularitatea lui Netanyahu scăzuse. Pe Polymarket, cu o zi înainte de alegeri, Netanyahu avea o șansă de doar 27% de a rămâne prim-ministru, în timp ce principalul lui rival, despre care v-am povestit, Gadi Eisenkot, urcase la 58%. Netanyahu a făcut peste 20 de postări în ziua alegerilor, îndemnându-i pe oameni să iasă la vot. A postat filmulețe, absolut tot ce a putut, și părea că nu va avea atât de mult succes. Până și Ronald Lauder, președintele Congresului Evreiesc Mondial, s-a întors împotriva lui Netanyahu, cu care a fost prieten mult timp. Lumea se aștepta ca Netanyahu și candidatul lui Trump să piardă, cum s-a întâmplat și în Serbia și în Brazilia, cu puține zile înainte.
Dar, în mod șocant, în urma acestei prezențe record la urne din ultimii ani, partidul lui Netanyahu a obținut cele mai multe mandate, 27 din 120, iar coaliția lui de dreapta a obținut 53 de mandate. Coaliția lui Eisenkot a obținut 48 de mandate. Și știrea adevărată, știrea principală, este faptul că partidele arabe au obținut 19 mandate, un record istoric. Într-un fel, nu este nici măcar o cifră foarte mare, pentru că, reamintesc, populația arabă din Israel, și aici mă refer la cei care au cetățenie israeliană și drept de vot, reprezintă aproximativ 20% din populație, adică o cincime. Dacă i-am număra și pe ceilalți cetățeni arabi care locuiesc în teritoriile ocupate de Israel, am vorbi despre un procent mult, mult mai mare. Dar doar populația arabă cu cetățenie israeliană reprezintă aproximativ 20%, o cincime, și până acum partidele arabe nu au reușit o asemenea performanțî. Probabil pentru că se încerca votul util, sau cine știe. Dar aceasta a fost adevărata surpriză.
Iar Netanyahu pare alarmat de acest rezultat. Likud, partidul lui Netanyahu, a transmis poliției sute de mărturii și probe privind fraudarea alegerilor în numeroase secții de votare arabe. Aparent, ar fi găsit mii de plicuri cu bani, buletine de vot pentru Ra’am, amenințări, violențe la adresa membrilor comisiilor, voturi multiple etc. Netanyahu spune, practic, că este vorba despre o fraudă, că niciodată nu ar fi putut aceste partide să obțină acest scor. Mie mi se pare un scor foarte corect.
Problema acum nu este cu aceste partide arabe. Problema este că nici Netanyahu, nici Eisenkot nu au reușit, prin coalițiile lor, să obțină o majoritate. Este nevoie de 61 de mandate pentru a conduce Knessetul, deci jumătate plus unu. Vă reamintesc că blocul lui Netanyahu are doar 53 de mandate, iar cel al lui Eisenkot are doar 48. Ideea este că, dacă blocul lui Eisenkot ar accepta vreo alianță, vreo coaliție cu partidele arabe sau, cel puțin, dacă ar face o înțelegere prin care partidele arabe să voteze pentru învestirea unui guvern Eisenkot, chiar dacă nu ar face parte din coaliție, ci ar accepta un guvern minoritar, atunci aceștia ar putea conduce foarte ușor. Problema însă este că, deși Eisenkot este văzut drept candidatul centrului sau chiar al stângii, coaliția lui, dacă ne uităm, este formată aproape pe jumătate tot din partide de dreapta, care nu ar accepta acest lucru.
Și deja vedem că Avigdor Lieberman, liderul formațiunii Yisrael Beiteinu, care este și ea considerată o formațiune de extremă dreapta, dar membră a taberei aliniate cu Eisenkot, a declarat azi-noapte că a întrerupt contactul cu Eisenkot, Bennett și Lapid și că nu se va alătura și nu va susține sub nicio formă un guvern care depinde de mandatele reprezentanților arabi. Dacă ne uităm, acesta are șapte locuri în Parlament. Deci, dacă Lieberman trece de partea lui Netanyahu, ar mai fi nevoie doar de un singur parlamentar pentru ca acesta să facă majoritatea, lucru care nu cred că ar fi atât de dificil de realizat dacă Lieberman într-adevăr se răzgândește.
Aceasta ar fi o primă opțiune pentru Israel acum: să creeze această alianță. Problema este doar că Lieberman este un adversar personal al lui Netanyahu. Lieberman a făcut campanie împotriva lui. Deci ar fi un fel de suicid politic pe termen mai lung, și pentru Lieberman, și pentru Netanyahu. Netanyahu nu mai are multe de pierdut, dar Lieberman da. Să vedem dacă va putea fi convins.
O a doua opțiune este cea a unui guvern minoritar format de Eisenkot, dar cu sprijin parlamentar punctual din partea partidelor arabe, pentru că o alianță nu pare prea probabilă.
O a treia opțiune este această alianță a grupării lui Eisenkot cu partidele arabe. Chiar dacă îl pierde pe Lieberman și pierde cele șapte mandate ale lui, obține 19 și atunci ar mai avea nevoie doar de un singur vot, care ar fi ușor de obținut.
Sau ar mai fi opțiunea unui guvern de uniune națională Netanyahu–Eisenkot. Cine știe dacă ar fi plauzibil? Mai plauzibil ar fi în cazul în care, în următoarele săptămâni, se reia la scară largă războiul cu Iranul. Se inventează astfel un nou motiv pentru care ar fi nevoie de un guvern de unitate națională și astfel ar fi iertați, să spunem așa, din punct de vedere politic, Netanyahu și Eisenkot.
Cam acestea sunt opțiunile principale. În următoarele patru săptămâni ar trebui să se formeze un fel de coaliție, care să fie votată, și să vedem dacă va trece vreun guvern. Dacă niciunul dintre aceste scenarii nu funcționează, dacă se intră într-o perioadă prelungită de negocieri, atunci Netanyahu va rămâne mai mult timp premier interimar și s-ar putea ajunge, știm și de la noi situația, la alegeri anticipate, dacă se va continua mult timp așa.
Dintre opțiunile de acum, din păcate, cea mai probabilă mi se pare această ultimă opțiune, anume să se inventeze și chiar să înceapă din nou războiul, pentru ca un guvern de unitate națională să devină plauzibil. În absența lui Lieberman, nu știu dacă Eisenkot și-ar putea permite să îl îndepărteze și pe Naftali Bennett, cu partidul lui, B’Yachad. Chiar nu și-ar putea permite acest lucru. Deci alianța cu partidele arabe iese din discuție. O singură altă opțiune ar fi aceasta, ca Netanyahu să îl atragă pe Lieberman de partea lui, dar și aceasta este foarte, foarte improbabilă.
Acest artificiu electoral i-a ieșit lui Netanyahu și, cum am văzut și în cazul lui Bolojan, dacă ești un lider pe care majoritatea populației vrea să îl îndepărteze de la putere, atunci îți este bine și să rămâi premier interimar. Și, în cazul lui Netanyahu, îți este bine dacă se repornește războiul, dacă vine o nouă amenințare asupra țării, pentru că oamenii vor avea probleme mai mari cu care să se confrunte. Nu este țara noastră, nu am avut neapărat o opinie în aceste alegeri. Personal recunosc că îmi este antipatic Netanyahu, dar ce mă doare mai mult este că, în toate discuțiile pe care le-am avut cu cunoștințele sau prietenii mei israelieni, cu toții mi-au spus că și-au dorit foarte mult ca Netanyahu să fie înlocuit. Pentru că Netanyahu a distrus reputația Israelului, chiar și reputația evreilor, în unele cazuri. Nu știu pe nimeni, să știți, care să fie vreun fan înfocat al lui Netanyahu în momentul de față. Să sperăm că se va stabiliza cumva situația și în Israel, pentru că Netanyahu nu face rău doar palestinienilor, face rău și israelienilor.
Urmărește emisiunea integrală aici:
