AcasăEditorialeGușă: În mintea lui Vladimir Putin! Cum ar putea reacționa liderul rus...
Data publicării: iunie 3, 2025 14:57

Gușă: În mintea lui Vladimir Putin! Cum ar putea reacționa liderul rus aflat în fața celei mai mari provocări nucleare din ultimele decenii?

Data publicării: iunie 3, 2025 14:57

DISTRIBUIE:

(transcrierea editorialului vorbit din emisiunea “Ce-i în Gușă, și-n căpușă!”, de la GOLD FM)

Autor: Cozmin Gușă

Care sunt faptele, pe scurt, prieteni goldiști? Deși în ultimele 48 de ore le-am tot prezentat, mai fac o sinteză. Duminică, a avut loc un atac ucrainean în adâncul teritoriului rusesc, localizat în mai multe zone unde existau baze militare rusești, unele dintre ele fiind baze de tip suport pentru infrastructura nucleară a Rusiei, asimilate, dacă vreți, arsenalului nuclear al Rusiei. Este limpede că Ucraina nu avea posibilitatea să desfășoare acel atac fără sprijinul logistic occidental, care nu însemna doar furnizarea de armament și muniție, ci însemna și asistența ghidată prin satelit, cu coduri de localizare și conectare a loviturilor respective, care, sigur, erau în mâna Franței, posibil a Germaniei, dar în interiorul Europei, Franța și Marea Britanie sunt cele două țări care au această posibilitate de localizare satelitară, bineînțeles, Statele Unite peste tot pe Glob. Acest atac a venit după declarațiile repetate în ultimele 3 săptămâni ale lui Emmanuel Macron, președintele Franței, sau ale lui Friedrich Merz, cancelarul Germaniei, declarații de război la adresa Rusiei, pe care ei și le-au asumat, atât în calitate de lideri ai țărilor lor, cât și în calitate de lideri ai Uniunii Europene și de aici a intervenit discuția despre extinderea războiului de la un război Rusia-Ucraina la un război Rusia-UE, ceea ce schimbă total datele geopolitice ale momentului. Ei bine, atacul asupra infrastructurii nucleare a Rusiei este prevăzut în doctrina militară de apărare națională a Rusiei ca o agresiune ce reclamă imediat contramăsuri proporționale, deci posibil un contraatac nuclear, pentru că așa scrie în această doctrină de apărare. Au trecut două zile aproape de la atacuri și Vladimir Putin tace, la fel ca și ceilalți lideri semnificativi ruși. Abia în urmă cu o oră, astăzi, marți, la prânz, Dmitri Peskov, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, a spus că măsurile ce vor fi luate de Rusia vor fi dure, dar ele vor fi luate doar după ce ancheta se va finaliza și toți vinovații vor fi identificați.

Deci, să analizăm ce ar putea decide Putin legat de aceste contramăsuri. Avem trei aliniamente de analiză: cel intern rusesc, cel extern al adversarilor din UE și parțial NATO și cel extern al aliaților Rusiei, de tip China.

Aliniamentul 1: În Rusia, Putin și-a convins, în ultimii trei ani, poporul că strategia sa a fost de succes până acum, că se îndreaptă înspre o pace care se va semna în condițiile Rusiei. Între timp, economia rusească a crescut și s-a consolidat pe fondul războiului, dar mai ales, Putin și-a convins compatrioții și le-a arătat că prestigiul geopolitic al țării se află la cel mai înalt nivel din ultimii peste 40 de ani, adică de la perioada de glorie a URSS-ului, nu de la cea de cădere. Ei bine, în această accepțiune, dacă Putin nu reacționează dur, descurajând astfel orice viitoare acțiuni ale inamicului pe teritoriul rusesc, el riscă o criză de neîncredere a rușilor în capacitățile sale de lider (percepțiile se schimbă rapid), ceea ce, în actualul context tensionat la maximum, poate genera revolte, mai ales în armata rusă, revolte mult mai grave decât cea a lui Evgheni Prigojin, dacă vă amintiți, bucătarul lui Putin, șeful trupelor Wagner, de acum 2 ani. Din acest unghi, e limpede că Putin e obligat să reacționeze dur, altfel o încurcă în Rusia.

Aliniamentul 2: În fata adversarilor externi ai Rusiei, obiectivat acum sub formatul alianței Ucraina-UE, o lipsă de reacție dură îl pune pe Putin într-o postură defensivă umilitoare, pe care n-a avut-o niciodată de la începutul războiului din februarie 2022. E limpede că asta va genera noi atacuri în serie ale adversarilor, mă refer la lipsa de reacție, adversari ce vor profita astfel de postura defensivă a Rusiei. Ei pot prelua inițiativa și anula brusc avantajele obținute de Putin în ultimii 3 ani, la pachet, atenție, cu degradarea statutului de mare putere militară a Rusiei. E limpede că Putin nu-și permite asta în niciun caz.

Aliniamentul 3: În fata aliaților formali, cum ar fi China, dar sunt multe alte state puternice care sunt aliatele Rusiei, state ce și-au construit strategia geopolitică inclusiv în spatele războiului dus de Rusia, bazându-se că aceasta va câștiga fără drept de apel, ei bine, în fața acestor aliați formali, Putin trebuie să livreze rapid contraacțiuni ce să le dea acestora încredere în succes, iar ei să nu încerce un balet diplomatic în favoarea adversarilor aliatului lor rus, treabă destul de obișnuită în diplomație. Nici din acest unghi de vedere Putin nu-și permite să nu reacționeze dur.

Așadar, ăsta este sumarul reieșit din analiza concisă pe care astăzi am făcut-o, dar să știți că nici măcar laboratoarele de analiză sofisticată nu ar putea avea alte concluzii în acest caz. Desigur, însă că ele pot să ofere analize mult mai aprofundate. Așadar, din nou în mintea lui Vladimir Putin, ce va face liderul rus? Pe cine va viza? Ucraina sau ținte europene, după cum sugera deja șeful Dumei de Stat? Dacă contrareacțiile și contramăsurile și contraatacurile lui Putin vor viza Ucraina, dacă țintele vor fi din infrastructura civilă, industrială sau energetică? Asta a mai făcut-o Putin și până acum, pare prea puțin față de gravitatea atacului ucrainean, adică nu este în niciun caz proporțional. Atunci, putem presupune că Putin va viza infrastructura militară a Ucrainei, a mai făcut-o, dar acum o va face-o la un alt nivel, fără precedent, distrugător. Există și varianta suprimării fizice a lui Zelenski, posibilă, ne putem gândi la ea, însă dificil de realizat; probabil că după deplasarea la Vilnius, Zelenski va sta cuminte și protejat, pentru ca să nu dea posibilitatea să fie suprimat fizic. Mulți analiști vorbesc despre faptul că va fi țintit Kievul. Atunci vorbim nu doar de sediile administrative ale președinției, guvernului, ministerelor, ci și de alte locații. Din păcate, pot să spun că nu este greu ca Rusia, în câteva ore, să radă Kievul de pe suprafața Pământului, însă nu mizez pe asta. Se speculează doar că este posibil. Kievul este, totuși, leagănul vechi al civilizației rusești și nu cred că suntem acum într-o asemenea ipoteză, dar am pus-o pe masă.

Dacă Putin va ținti Uniunea Europeană, adică mai ales Germania sau Franța? Văd posibilă o asemenea variantă aleasă de Putin, dar doar la nivelul de curierat al armamentului. Adică oamenii lui Putin să atace convoaiele cu armament ce se îndreaptă spre Ucraina, pentru ca să fie distrus tot înainte de a ajunge în Ucraina. Bineînțeles că nu am altă concluzie decât că vor fi vizate două țări: Polonia sau România. Pe aceste căi de intrare în Ucraina se desfășoară rutele convoaielor cu armament și atunci bineînțeles că aceste țări care participă la înarmarea Ucrainei, Polonia sau România, ar putea să devină rapid ținte. Nu vreau să sperii pe nimeni, dar credeți-mă am studiat de mulți ani cu precizie aceste lucruri. Dacă Putin va face mai mult, adică să țintească chiar baze de pe teritoriul național al Germaniei și Franței, așa cum sugera șeful Dumei de Stat? Este posibil și asta, dar puțin probabil în acest moment. Conflictul va degenera și va trebui să facă demonstrații de forță mai importante; probabil că Putin va recurge și la asta, dar nu în această fază.

În fine, dar doar ca un preambul al contrareacțiilor, Putin și aparatul său de intelligence ar putea activa dezvăluirile infamante fie despre Zelenski &co., fie despre Emmanuel Macron sau Friedrich Merz și apropiații acestora; cu toții, dar cu toții, au secrete rușinoase sau ilegale, care se află în posesia temutului FSB, care secrete, fiind devoalate public, le pot exploda acestora și autoritatea, dar și credibilitatea. Însă, acest gen de război mediatic poate fi doar un preambul; așa cum ziceam, el ar trebui să fie urmat de contrareacții militare dure. Există și scenariul, posibil, dar puțin probabil, ca Putin să nu recurgă la contrareacții. Însă, în acest scenariu e limpede că lui Putin și Rusiei îi dăunează grav pe termen scurt, dar în acest scenariu se pot naște revolte dure contra lui Putin din partea laturii radicale a armatei rusești, iar de aici încolo, prieteni, haosul organizațional este la orizont, deci, cu atât mai mult, apare la același orizont scenariul războiului nuclear, exact așa cum ați vizionat, probabil, mulți dintre voi în destule filme turnate la Hollywood. Să ne ferească Dumnezeu!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

ULTIMELE ŞTIRI

POLITICA EXTERNĂ A UE, DREPTUL DE VETO ȘI DEFICITUL DEMOCRATIC (II) 

Autor: Adrian Severin    România a anunțat, prin gura unor oficiali mai mult sau mai puțini legitimi, că acceptă renunțarea la dreptul de veto în materia politicii externe comune a UE, așa cum dorește Comisia Europeană, susținută de încă zece state membre (deocamdată). Știrea a aprins o mare și nervoasă dezbatere în România. Aceasta a trecut peste câteva întrebări prealabile absolut necesare: Are UE o politică externă și de securitate comună? Cum se poate modifica procedura de adoptare a deciziilor referitoare la această politică? Cine poate angaja România într-un asemenea demers de modificare? Cine are dreptul să renunțe la un eventual drept național de veto? Există un asemenea drept potrivit actualelor reglementări ale UE și care ar fi valoarea lui? Răspunzând acestor întrebări – ceea ce vom încerca să facem în continuare – ne vom da seama că întreaga discuție se duce în afara dreptului UE, dar și că planurile sau acțiunile inițiate sau executate cu încălcarea tratatelor constitutive ale UE au devenit obicei în cercurile bruxelleze, ca și în capitalele patronilor sau yesmenilor acestora. O constatare care trebuie să îi îngrijoreze deopotrivă pe federaliști și suveraniști.   ADEVĂRATA PROBLEMĂ: NU VETOUL, CI DEFICITUL DEMOCRATIC Pentru moment, nu păstrarea sau renunțarea la dreptul de veto – altminteri iluzoriu – în materia politicii externe comune europene este principala problemă, ci pur și simplu absența unei asemenea politici, în condițiile lipsei unui acord al statelor membre pentru instituirea ei. Actuala formulă de organizare a UE, pentru a face față provocărilor externe (șanse și amenințări, deopotrivă), este neviabilă. Soluția optimă ar fi modificarea tratatelor în direcția federalizării politicii externe, dar asta nu se poate face înainte de a se asigura caracterul democratic al UE.   Or, în prezent, UE se află într-o imensă criză democratică. Numai odată rezolvată, dacă va fi rezolvată, această criză, se poate relua discuția asupra politicii externe comune, cu desființarea dreptului de veto și a interdicției de a adoptă legislație.  Vetoul poate opri luarea unei decizii eventual greșite, dar nu rezolvă nici o problemă. O majoritate calificată sau supercalificată (cu două treimi sau trei pătrimi din voturi) sau un consens minus 1 ori minus 2, toate, eventual supra asigurate de reglementarea unei minorități de blocaj (care să împiedice motivat punerea în aplicare a unei decizii venind în vădită contradicție cu interesele vitale ale unor state membre), ar face acțiunea externă a UE mult mai promptă și mai eficientă. Căci, orice s-ar spune, puterea statelor membre în raport cu celelalte puteri ale lumii, în special regionale și globale, ar fi mult mai relevantă dacă ele ar acționa împreună, decât dacă acționează separat. Supărați pe UE nu trebuie să pierdem din vedere acest aspect. Marea dilemă și marea problemă constituțională a UE este alta, iar răspunsul de dat ei este acela că legitimitatea democratică (națională și comunitară) trebuie să preceadă întotdeauna delegarea exercițiului atributelor suveranității către instituții de tip federal. Fără o rezolvare a deficitului democratic, o federalizare a politicii externe ar risca să fie un act tehnocratic lipsit de validarea cetățenilor și generator de grave pericole la adresa intereselor vitale ale statelor membre. Dinamica actuală a Uniunii, dovedește ce s-ar întâmpla dacă politica externă europeană comună, care astăzi se realizează ilegal, prin forțarea textelor constituționale, europene și naționale, într-o dulce complicitate a instituțiilor europene cu guvernele statelor membre, ar căpăta și o deplină acoperire convențională. Nu am ajunge la o federație de state națiune suverane funcționând ca o democrație transnațională, ci la o oligarhie europeană imperială. Această dinamică reflectă exact actualul blocaj sistemic al UE. Atunci când ceea ce avea să devină Tratatul de la Lisabona se negocia, pe masa noastră, a negociatorilor, au fost puse sondaje de opinie și statistici care arătau că peste 80% dintre cetățenii europeni susțin nevoia unei politici europene externe, de securitate și apărare comună. După circa douăzeci de ani de eurocrație oligarhică, acestui euro-entuziasm i-a luat locul euroscepticismul de masă. Într-o uniune de state și de cetățeni, legitimitatea deciziilor de politică externă (care pot implica vieți omenești, bugete uriașe de apărare și alianțe strategice) nu poate fi extrasă doar din consensul diplomatic al unor guverne slabe realizat prin constrângerea exercitată neloial de oligarhia eurocrată. Până când instituțiile alese direct sau mecanismele de control democratic nu vor avea o pondere reală, capacitatea de a construi o voință federală unică rămâne paralizată. Cetățenii tind să aibă încredere în controlul democratic exercitat la nivel național, chiar dacă acesta vine la pachet cu ineficiența politică întărită prin dreptul de veto.  Desființarea dreptului de veto și trecerea la votul cu majoritate calificată (QMV), alături de capacitatea de a adopta legislație, sunt singurele soluții care ar transforma UE într-un actor geopolitic real. Totuși, aplicarea lor în actualul climat de neîncredere instituțională este imposibilă, deoarece statele și cetățenii europeni nu vor accepta ca interesele lor vitale de securitate să fie concurate sau definite de o majoritate supranațională, fără garanții democratice și constituționale absolute.  Astfel, ordinea de priorități pe care mulți federaliști grăbiți încearcă să o impună se inversează, iar agenda dezbaterii suveraniste se schimbă. În loc să se folosească crizele externe, adesea imaginare, pentru a „smulge” competențe prin interpretări forțate ale textelor actuale (ceea ce adâncește criza democratică), calea corectă este repararea fundamentului democratic al Uniunii. Decât să ne mobilizăm pentru a refuza renunțarea la un drept de veto pe care practic nu îl putem exercita ca să blocăm decizii politice pe care UE nu are dreptul să le ia, mai bine ne-am ocupa de legitimitatea sau lipsa de legitimitate democratică a UE. Abia după ce UE își va recăpăta această legitimitate internă, va exista terenul fertil pentru o reformă profundă a tratatelor, inclusiv cu privire la PESC. NEVOIA UNUI SPAȚIU PUBLIC EUROPEAN  În acest sens, prima dificultate este absența unui spațiu public și politic european real. Asta se întâmplă și întrucât uniunea, indispensabil federală, a fost construită în ultimele decenii de „arhitecți” și „zidari” cu pregătire și gândire exclusiv națională. Așa arată, între tragic și ridicol, un proiect federalist (federaliștii dogmatici) realizat de suveraniști (suveraniștii populiști). Spațiul acesta trebuie construit programatic și politic condus, iar nu lăsat să se nască la întâmplare. El ar duce la apariția unui demos european fără de care nu poate exista democrație europeană. Toate națiunile au un mit fondator care le asigură coeziunea. Care este mitul fondator al UE? Ea ajuns o construcție birocratică fără suflet. Nici măcar steag, imn și deviză oficiale, înscrise în tratate, nu are. După aceea, democrația procedurală și instituțională internă a UE trebuie perfecționată printr-un mai bun echilibru și control reciproc al instituțiilor, precum și prin îmbunătățirea mecanismelor care să garanteze transparența și răspunderea instituțiilor europene față de statele membre și de cetățeni (direct sau prin intermediul statelor lor naționale). Iată vulnerabilitatea existențială a proiectului european: nu poți avea o democrație (kratos) fără un popor (demos), iar un demos nu se poate naște în absența unui spațiu public comun și a unui mit fondator împărtășit.  Tragedia structurală a ultimelor decenii este exact aceea că Uniunea a fost extinsă și administrată de politicieni și tehnocrați care, deși operau la Bruxelles, gândeau în logica alegerilor lor naționale. Rezultatul este o mașinărie instituțională ultraperformantă, dar fără suflet, o construcție care generează norme, dar nu și atașament emoțional. De aceea s-a gripat. Toate comunitățile politice durabile s-au născut din mituri puternice – fie că a fost vorba de eliberarea de sub o tiranie, de o revoluție sau de un destin istoric comun. Mitul actual al UE este unul exclusiv negativ: „Să nu mai avem război în Europa”. Deși vital pentru generația postbelică, acest mit s-a diluat pentru generațiile tinere, devenind un dat de la sine înțeles, nu o forță motrice. Uniunea nu a reușit să propună un mit fondator pozitiv, orientat spre viitor.  Amputarea voluntară a simbolurilor în timpul negocierilor pentru Tratatul de la Lisabona – când s-a renunțat la înscrierea oficială a steagului, imnului (Oda Bucuriei) și a devizei (Unitate în diversitate) în textul tratatului, pentru a nu speria electoratele suveraniste – a fost actul de capitulare a simbolică a Europei unite. S-a preferat ascunderea lor într-o declarație anexă (Declarația nr. 52), golind proiectul de elementele sale de identificare emoțională. Un spațiu public european nu va apărea spontan prin simpla traducere a știrilor în 24 de limbi oficiale. El trebuie proiectat: i. prin partide politice autentic europene, nu simple confederații de partide naționale care se reunesc o dată la câțiva ani, ori batalioane de asalt politic exaltând un „pro-europenism” inept și isteric; ii. prin liste transnaționale la alegerile pentru Parlamentul European, care să oblige un candidat german să ceară votul unui cetățean român și invers, dezbătând teme europene, nu teme domestice; iii. prin politici educaționale și culturale coordonate care să construiască acea identitate civică europeană, complementară, iar nu opusă, celei naționale.  Dacă lipsa unui demos este problema de fond, designul instituțional actual este problema de formă. Înainte de orice este nevoie de un mai bun echilibru și control reciproc (checks and balances) între instituțiile europene. Într-o democrație reală, Parlamentul (reprezentantul cetățenilor) are dreptul de a propune legi. În UE, acest drept aparține exclusiv Comisiei Europene (un organism tehnocratic/executiv). Consiliul (format din demnitari ai statelor membre) legiferează adesea în spatele ușilor închise, ferit de o transparență reală, permițând miniștrilor naționali să voteze ceva la Bruxelles și să dea vina pe „Bruxelles” când se întorc acasă. Fără aceste reforme structurale – transparență totală în Consiliu, drept de inițiativă legislativă pentru Parlament și un mecanism clar prin care executivul european poate fi tras la răspundere direct de cetățeni – Uniunea va rămâne vulnerabilă în fața curentelor populiste care speculează exact această „răceală” birocratică. Momentul în care s-a cedat în fața presiunii național-populiste, prin ascunderea simbolurilor identitare în anexele Tratatului de la Lisabona, a reprezentat amputarea spirituală a proiectului european, ceea ce a fost o eroare strategică. S-a salvat atunci mecanismul juridic cu prețul golirii lui de conținut emoțional și simbolic. Rezultatul este exact Uniunea de astăzi: o structură hiper-reglementată, dar fragilă în fața crizelor, tocmai pentru că în momentele de cumpănă, cetățenii nu se pot refugia emoțional într-o construcție care a refuzat programatic să își asume un imn, un steag și o deviză în actul său de naștere. În școlile noastre se învață azi istoria Holocaustului, dar nu istoria Europei și a UE. Această concesie cvasi-fatală a blocat transformarea UE într-o comunitate de destin și a lăsat terenul liber pentru ca discursul, nu suveranist, care nu este incompatibil cu federalismul european, ci cel național-populist să recupereze și să monopolizeze ideea de identitate și apartenență. Dacă s-ar pune problema unei inițiative politice concrete pentru relansarea acestui demos european, primul pilon al acestei construcții programatice ar trebui să fie un program educațional civic european unificat, care să aducă istoria și valorile comune în manualele tuturor școlilor din Uniune, formând astfel viitoarea generație de cetățeni europeni. Europeni și români în același timp și sub același raport. O mare vulnerabilitate a sistemelor noastre de învățământ este aceea că educăm elevi care cunosc traumele istoriei naționale și universale, dar care sunt complet analfabeți funcțional în ceea ce privește construcția politică în care trăiesc. Fără o memorie istorică comună și fără înțelegerea procesului prin care s-a clădit pacea europeană, listele transnaționale sau orice altă reformă electorală ar rămâne doar niște mecanisme tehnice golite de sens pentru un electorat nepregătit. UN PROGRAM EUROPEAN DE EDUCAȚIE PUBLICĂ  Un program educațional civic european unificat este primordial din trei mari considerente: a)IstoriaUE ca istorie a reconcilierii, nu doar a instituțiilor. Dacă în școli se predă, pe bună dreptate, istoria Holocaustului ca un avertisment absolut împotriva totalitarismului și urii, lipsește contraponderea sa pozitivă. Istoria integrării europene este povestea singurului antidot de succes aplicat acestor  Ea nu ar trebui predată ca o listă plictisitoare de tratate și directive, ci ca o epopee a reconcilierii franco-germane, a dărâmării Cortinei de Fier și a reconstrucției democratice a continentului. b)Creareamanualului unic de Istorie și civism european. Așa cum s-au încercat în trecut proiecte pilot (precum manualul de istorie franco-german), Uniunea are a se dota cu un trunchi comun de educație civică în toate statele membre, pentru tinerii din România, Franța sau Portugalia  care au nevoie: i. să înțeleagă valorile care îi unesc (statul de drept, drepturile omului, solidaritatea). ii. să învețe cum se iau deciziile care le influențează viața de zi cu zi; iii. să dezvolte o gândire critică față de manipulările național-populiste care exportă toate eșecurile interne către „Bruxelles”, dar și față de propaganda oligarhiei bruxelleze care încearcă să pună în locul unei Europe a păcii, libertății, bunăstării, solidarității, diversității culturale și demnității, o putere fără neam și Dumnezeu, ocultă, lacomă, iresponsabilă, războinică și antinațională. c)Nevoiademocratizării sentimentului de dublă apartenență, la spațiul național și cel  Educația civică nu se face doar în școli, ci și prin experiență directă. Programul educațional unificat ar trebui corelat cu stagii de mobilitate obligatorii sau tabere civice europene pentru toți elevii de liceu, pentru studenții din mediul universitar, dar și pentru seniori. În prezent educația este o competență strict națională. Nu este nevoie, însă, de trecerea ei în sfera competențelor UE pentru a realiza un program de școlarizare și conștientizare privind istoria și viitorul Europei. Este suficientă voința politică a statelor europene de a își exercita suveranitatea în mod inteligent și coordonat pentru a clădi acel demos fără de care Uniunea nu poate supraviețui pe termen lung. Marile salturi în istorie nu încep cu un text juridic rigid sau o organizare birocratică, ci cu o convergență de voințe politice, care, printre altele, în cazul nostru, să respingă atât dogmatismul europenist cât și populismul naționalist.  ÎN LOC DE CONCLUZIE: CINE ARE DREPTUL SĂ RENUNȚE LA UN EVENTUAL DREPT NAȚIONAL DE VETO?    O primă observație care se impune este că modalitatea de vot în UE este stabilită prin tratate și numai prin tratate poate fi modificată; iar tratatele se modifică în cadrul unor conferințe interguvernamentale numai prin acordul unanim al statelor membre. Excepție fac „clauzele pasarelă” care, în cadrul juridic existent, permit trecerea de la sistemul unanimității la cel al majorității calificate, dar asta numai în anumite cazuri și numai prin votul unanim al membrilor Consiliului de profil. Politica externă și de securitate nu face parte dintre aceste cazuri și nici nu ar putea face față întrucât ea nu există în sensul în care cu privire la ea nu se adoptă legislație. Or, dacă nu se adoptă decizii cu caracter normativ obligatoriu, ce să votezi?! Oricum, trecând peste aceste observații, dacă unsprezece state membre ar dori renunțarea la veto, nu ar fi destul deoarece o asemenea hotărâre implică, cu titlu de principiu, unanimitatea. Iar dacă cele unsprezece ar dori să inițieze o cooperare consolidată, aceasta nu se poate realiza în domeniul politicii externe care prin natura ei, așa cum am demonstrat anterior, este ori comună ori nu este deloc. În fine, modificarea procedurii de vot nu poate face obiectul unei directive a Comisiei, întrucât tratatele nu i-au conferit o asemenea competență și ele nu pot fi amendate prin directivă. Dacă ne ducem la nivel național, cu referire la România, competența de a negocia și a conveni asupra renunțării la dreptul de veto în cadrul procedurilor de...

Liviu Man despre banii neoprotestanților americani care-au finanțat userismul anticreștin. Filiera...

Autor: Oana-Medeea Groza În emisiunea „CE-I ÎN GUȘĂ, ȘI-N CĂPUȘĂ”, moderată de Cozmin Gușă la Radio Gold FM, jurnalistul Liviu Man a pus sub lupă...

Marius Ghilezan despre victoria AfD în alegeri, consecințele revenirii naționalism-suveranismului nemțesc!

Autor: Oana-Medeea Groza Jurnalistul Marius Ghilezan a analizat, alături de moderatorul Cozmin Gușă, în noul sezon al emisiunii „CE-I ÎN GUȘĂ, ȘI-N CĂPUȘĂ”, rezultatul alegerilor...

Fritz nu mai e primar, dar nu rămâne fără salariu de...

Dominic Fritz a anunțat că, după ce își va pierde mandatul de primar al Timișoarei, cel mai probabil va fi angajat de USR și va...

Urmăreşte-ne

23,188FaniÎmi place
4,892CititoriConectați-vă
67,100CititoriConectați-vă

Din categorie

spot_img