La summitul de la Vilnius, Nicușor Dan a rostit o frază aparent curajoasă: „O pace dreaptă și durabilă poate fi obținută doar prin forță.” Apelul la forță, în numele păcii, nu e nou – dar rostit de un președinte abia ieșit din alegeri, fără guvern, fără parlament funcțional și fără nicio legitimitate strategică internă, devine mai degrabă un exercițiu de impostură decât unul de leadership.
România nu are, în acest moment, un consens național asupra direcției sale geopolitice post-2024. Nu are o strategie de securitate adoptată și aplicabilă, nici măcar un Parlament în exercițiu cu puteri depline care să dezbată asemenea teze grave. Nu există nicio consultare în CSAT care să fi girat o asemenea orientare radicală. Iar președintele României nu este un general fără frontiere, ci un emanat al unui vot democratic limitat, cu atribuții clar definite de Constituție.
Când vorbești de „forță” în numele păcii, trebuie să-ți asumi și:
•câți oameni trimiți în teatre de operații, și cu ce scop;
•cine sunt aliații tăi și cu ce mandat acționezi;
•care sunt liniile roșii ale națiunii tale și dacă ai măcar legitimitatea de a le trasa.
În lipsa acestor elemente, discursul de la Vilnius pare mai degrabă o tentativă de a da bine la poză, decât un act de viziune. Un exercițiu de stil într-o limbă pe care Dan abia învață să o vorbească: limbajul real al puterii. Dar și acela, în democrație, se supune regulilor.
În realitate, Nicușor Dan nu vorbește pentru România. Nu azi. Nu încă. Nu fără Parlament. Nu fără CSAT. Nu fără un guvern învestit. Și, mai ales, nu fără să fi întrebat poporul dacă e de acord să înlocuim diplomația cu doctrina „peace through strength”.
Și dacă tot se dorește un nou ton strategic pentru România, atunci să începem cu o dezbatere națională. Să stabilim împreună dacă vrem să devenim vârful de lance al unei politici de forță sau dacă mai credem în negociere, suveranitate și echilibru.
Până atunci, recomandăm reținere celor care confundă primul microfon internațional cu marea tribună a istoriei.
Aurel Badea
