Autor: Oana-Medeea Groza
Maestrul Dan Puric a abordat, în cadrul emisiunii „Fără Filtru, cu Jessie Baneș”, subiecte presante pentru societatea românească, degradată și pervertită prin importuri așa-zis „culturale” dinspre Occident, care, de fapt, nu fac decât să distrugă fibra sufletească a poporului român, caracterizat odinioară de sensibilitate, omenie și credință. De altfel, sectorul cel mai lovit în societatea actuală este tocmai cel al familiei și al dragostei adevărate, nuclee ale unei societăți sănătoase și curate. Dan Puric a vorbit despre relația părinte-copil, dar și despre distorsionarea ideii de iubire, într-o epocă a AI-ului și a lipsei de comunicare reală.
Iubirea adevărată, în sensul profund pe care îl evocă Dan Puric, este una dintre puținele realități umane care nu pot fi falsificate. Ea are o forță care trece dincolo de timp, de trup și chiar de moarte. Pentru Dan Puric, iubirea nu este un sentiment trecător, ci o legătură ontologică, o țesătură de suflet care unește două persoane într-o fidelitate ce nu poate fi negociată. El vorbește despre oameni care, după moartea celui iubit, continuă să meargă la mormânt, incapabili să accepte ruptura, pentru că „moartea este slabă în fața iubirii”. Această iubire nu este sentimentalism, ci o formă de verticalitate, de demnitate interioară, de așezare în adevăr. Ea este, în viziunea lui, singurul antidot real împotriva dezumanizării lumii moderne. Dar această iubire a fost pervertită în secolul nostru, printr-un proces sistematic de degradare. Dan Puric arată cum relațiile dintre oameni au fost reduse la consum, la tranzacție, la impuls. „Au început un proces de sexualizare… sexul face parte din noi, are o dimensiune divină, dar trebuie acoperit de iubire”, spune el. În lipsa iubirii, sexul devine un „act alimentar”, o înghițitură rapidă, un produs. Relațiile tinerilor nu mai durează „mai mult de două săptămâni”, sunt „relații TikTok”, lipsite de profunzime, de răbdare, de construcție. Establishment0ul global, spune Dan Puric, a înțeles că oamenii pot fi controlați prin sexualizare, prin ruperea lor de sens, de responsabilitate, de fidelitate. De aici și trecerea la forme tot mai abstracte și mai reci: de la relații superficiale la „cybersex”, unde partenerii „nici măcar nu se mai văd”. În acest peisaj, iubirea adevărată devine nu doar rară, ci subversivă: un act de rezistență împotriva unei lumi care vrea să transforme omul într-un consumator fără rădăcini, fără memorie și fără capacitatea de a se dărui.
Mai departe, în discursul lui Dan Puric, tema părinților, a copiilor și a familiei devine axul central al unei drame naționale. El pornește de la constatarea că instituțiile care ar fi trebuit să formeze omul (școala, cultura, educația) „au trădat”, s-au corupt, s-au golit de sens. În acest vid, familia rămâne singurul loc unde se mai poate apăra demnitatea unui neam. De aceea, Dan Puric spune că fiecare familie trebuie să devină o redută, „un Mărășești”, pentru că doar acolo mai poate avea loc o contraofensivă morală într-o lume care se prăbușește. Pentru el, drama începe cu plecarea masivă a părinților în străinătate, fenomen care a rupt generații întregi de copii de reperele lor firești. Copiii cresc „pe Skype cu bunicii”, iar părinții, absorbiți de supraviețuire, nu mai transmit limba, identitatea, rădăcina. Puric povestește episodul din Canada, unde o mamă își certa copilul în franceză, iar el reacționează instinctiv: măcar mustrarea să fie în română, pentru că limba maternă este ultimul fir care leagă copilul de neamul lui. De aici și acuzația frontală: „părinții sunt de vină în marea majoritate, părinții și profesorii”, pe care îi numește „celule gazdă pentru virus”, adică adulți care, prin neglijență sau conformism, permit deformarea copiilor.
Copilul, spune Puric, este materia cea mai fragilă și mai prețioasă. Ceea ce primește în copilărie îl marchează definitiv: „ce-i spui acum, în copilărie, rămâne o amprentă pentru tot restul vieții”. De aceea, el vede în educația modernă o continuare a mecanismelor sovietice de modelare: copilul poate fi „lipit”, adolescentul „îndoit”, iar adultul nu mai poate fi îndreptat decât „de mormânt”. În acest context, expunerea necontrolată la ecrane, la imagini toxice, la stimuli care nu mai trec prin filtrul părinților, produce un „haos mental” care rupe copilul de sine și de lume. Exemplul fetei care se uita 18 ore la televizor devine simptomul unei generații crescute fără protecție, fără limite, fără discernământ.
În fața acestei degradări, Dan Puric vede familia ca ultimă cetate. Dacă școala nu mai educă, dacă armata nu mai formează caracter, dacă instituțiile sunt „conduse de haimanale”, atunci părinții trebuie să devină zidul de apărare al copilului. Acolo se mai poate transmite limba, credința, demnitatea, tradiția vie. Acolo se mai poate salva omul. De aceea, el insistă că familia trebuie să fie un spațiu de iubire, de candoare, de mângâiere, gesturi simple, dar fundamentale pentru cultura sufletului. Într-o lume în care oamenii ajung „la terapie intensivă” emoțională, nevoia de tandrețe devine un act de rezistență. Dan Puric vorbește despre armată și uniformă ca despre două instrumente esențiale pentru refacerea caracterului tinerilor și pentru reconstruirea demnității naționale. El afirmă răspicat că reintroducerea armatei și a uniformei este necesară „ca să se dea o disciplină”, dar nu orice fel de disciplină, ci una care formează responsabilitate, bărbăție și conștiință națională. În viziunea lui, armata ar trebui să fie o școală a devenirii, nu o instituție birocratică sau grotescă. Uniforma trebuie privită ca simbol al ordinii interioare, al verticalității și al apartenenței; ea scoate tânărul din haosul lumii moderne și îl așază într-un cadru de rigoare și identitate. De aceea, el spune că armata ar fi o soluție, dar numai dacă este refăcută din temelii, cu ofițeri adevărați și cu un spirit autentic de formare, altfel rămâne doar o caricatură. În esență, Dan Puric vede armata și uniforma ca pe ultimele medii prin care se mai poate cultiva omul întreg, responsabil și demn, într-o societate care altfel se destramă.
Un rol aparte îl are femeia, pe care Dan Puric o vede ca purtătoare a neamului și gardian al casei. Ea este cea care dă viață, care simte primele fisuri, care devine „leoaică” atunci când trebuie să-și apere copiii. Tocmai de aceea, spune el, condiția de femeie, de mamă și de soție a fost atacată sistematic. Într-o lume care relativizează maternitatea, care transformă părinții în „părinte 1 și părinte 2”, care mută copilul din taina nașterii în laborator, familia este subminată la rădăcină. „A dispărut ideea de părinți”, spune Puric, iar copilul riscă să devină „produs din eprubetă”. În acest peisaj post‑umanist, unde se încearcă ștergerea graniței dintre om și mașină, dintre om și animal, părintele real, viu, devine un act de rezistență culturală. Pentru Dan Puric, familia nu este doar un spațiu privat, ci fundamentul demnității unui popor. Dacă părinții își asumă rolul, dacă transmit copiilor limba, credința, memoria, atunci neamul are viitor. Dacă nu, identitatea se dizolvă, iar omul devine vulnerabil la orice ideologie, la orice manipulare, la orice „virus” informațional sau sentimental. Într-o lume în care instituțiile au căzut, familia rămâne singurul loc unde se mai poate păstra verticalitatea, noblețea și continuitatea unui popor.
Emisiunea „Fără Filtru, cu Jessie Baneș”, moderată de Jessie Baneș, poate fi urmărită în fiecare joi, începând cu ora 18.00, pe canalul de YouTube Fără Filtru cu Jessie Baneș, dar și pe toate platformele Radio Gold FM. Înregistrarea integrală poate fi urmărită pe pagina de Facebook a Radio Gold FM România, dar și pe platforma goldtv.ro
