Autor: Aurel Badea
Un interviu acordat TASS de Iuri Pilipson, director în Ministerul Afacerilor Externe al Federației Ruse, conține unele dintre cele mai directe afirmații formulate în ultima perioadă de Moscova la adresa României. Bucureștiul este acuzat că acordă Ucrainei „sprijin militar-logistic direct”, iar România este introdusă într-un discurs mai amplu despre apropierea NATO de o confruntare directă cu Rusia. Giurgiulești este doar una dintre piesele acestui tablou.
Un interviu publicat de agenția rusă TASS merită la București mai multă atenție decât i s-a acordat până acum.
Nu pentru că România ar trebui să accepte narațiunea Moscovei și nici pentru că afirmațiile unui oficial rus trebuie transformate automat în adevăruri factuale.
Ci pentru că, în relațiile internaționale, contează enorm și felul în care un stat își definește public adversarii, riscurile și liniile de confruntare.
Iar România apare explicit în această ecuație.
Autorul declarațiilor este Iuri Pilipson, directorul celui de-al Doilea Departament European al Ministerului Afacerilor Externe al Federației Ruse.
Titlul ales de TASS pentru interviu este el însuși relevant: mesajul central este că sprijinirea „mașinăriei militare ucrainene” ar apropia NATO de o confruntare cu Federația Rusă.
Iar chiar în prezentarea interviului, TASS anunță că Pilipson explică, între altele, și cum ajută România Kievul.
Prin urmare, nu discutăm doar despre Portul Giurgiulești.
Discutăm despre locul pe care diplomația rusă îl atribuie României într-o confruntare pe care Moscova o descrie din ce în ce mai mult în termenii relației Rusia–NATO.
„România este deja implicată”
Cea mai importantă afirmație a lui Pilipson trebuie redată cât mai exact.
Oficialul rus declară că România este deja implicată în acordarea unui „sprijin militar-logistic direct” Kievului.
Formularea contează.
Pilipson nu vorbește despre simpla solidaritate politică a Bucureștiului cu Ucraina. Nu vorbește numai despre ajutor umanitar și nici generic despre apartenența României la NATO.
Folosește sintagma „sprijin militar-logistic direct”.
Abia după această afirmație introduce Portul Internațional Liber Giurgiulești.
Pilipson susține că portul, al cărui operator a fost achiziționat de compania românească Administrația Porturilor Maritime Constanța, ar fi fost transformat de mai mult timp într-un nod de tranzit pentru diferite mărfuri expediate către Ucraina, inclusiv, afirmă el, pentru cele destinate necesităților Forțelor Armate ale Ucrainei.
Este o acuzație serioasă.
Tocmai de aceea trebuie făcută distincția obligatorie între ce afirmă Federația Rusă și ce poate fi demonstrat din informațiile publice disponibile.
Rolul logistic al Giurgiuleștiului pentru Ucraina este real și documentat. Portul deservește fluxuri comerciale legate de Ucraina încă din primii ani ai războiului.
Ceea ce nu rezultă însă, cel puțin până în prezent, dintr-un document public neechivoc este identificarea unor transporturi concrete de armament sau muniție destinate Forțelor Armate ucrainene care să fi trecut prin acest port.
Pilipson formulează acuzația, dar în interviul TASS nu prezintă manifesturi de marfă, transporturi identificate, nave, date sau documente vamale care să o probeze.
Această rezervă trebuie păstrată.
Giurgiulești exista pe ruta ucraineană înainte ca România să preia operatorul
Mai există un element cronologic important.
Giurgiulești deservea Ucraina cu mult înainte ca operatorul portului să ajungă sub control românesc.
După declanșarea invaziei ruse din 2022, portul a devenit una dintre alternativele logistice pentru economia ucraineană. BERD documenta încă din iulie 2022 creșterea puternică a volumelor operate la Giurgiulești și rolul portului pentru transporturile legate de Ucraina.
Prin urmare, asocierea dintre Giurgiulești și Ucraina nu a început odată cu intrarea României în acționariat.
România a preluat ulterior operatorul prin Compania Națională Administrația Porturilor Maritime Constanța.
Această succesiune este importantă, pentru că împiedică o concluzie simplistă potrivit căreia România ar fi cumpărat portul pentru a crea ruta către Ucraina. Ruta exista deja.
În schimb, achiziția îi oferă României o poziție logistică regională semnificativ mai importantă.
Și tocmai această nouă realitate este exploatată politic de Moscova.
Problema este mai mare decât portul
Dacă citim numai fragmentul despre Giurgiulești, ratăm sensul strategic al interviului.
Mesajul este mai larg:
Moscova așază România în arhitectura militar-logistică occidentală care susține Ucraina.
Iar această afirmație apare într-un interviu al cărui mesaj central privește tocmai riscul unei confruntări directe dintre NATO și Federația Rusă.
Aici se află elementul care ar trebui să intereseze Bucureștiul.
Pentru România nu este relevant numai dacă un vapor, un tren sau un camion a transportat o anumită categorie de marfă.
Este relevant că un reprezentant important al MAE rus construiește public următorul raționament:
România sprijină militar-logistic Ucraina; România participă la infrastructura prin care Ucraina este aprovizionată; continuarea sprijinului militar occidental pentru Kiev apropie NATO, în interpretarea Moscovei, de o confruntare directă cu Federația Rusă.
Aceste afirmații nu înseamnă că România a devenit parte la conflict în sensul dreptului internațional.
Sprijinirea unui stat agresat și furnizarea de asistență militară nu transformă automat statul furnizor în parte la conflict.
Dar declarațiile arată ceva diferit și foarte important: modul în care Moscova începe să definească public poziția României.
România și Republica Moldova – al doilea plan al discursului
Interviul conține și o altă componentă care nu trebuie ignorată.
România nu apare numai în legătură cu Ucraina.
Pilipson vorbește și despre relația dintre România și Republica Moldova și despre ideea unirii celor două state.
Poziția prezentată de oficialul rus este aceea că majoritatea populației Republicii Moldova nu ar dori renunțarea la propria identitate și la statalitatea moldovenească.
El invocă inclusiv date demografice pentru susținerea acestei teze și prezintă promovarea temei unirii drept o încercare de influențare a opiniei publice din Republica Moldova.
Putem respinge interpretarea Moscovei.
Dar nu putem ignora construcția strategică în care este introdusă România.
În discursul lui Pilipson, Bucureștiul apare simultan pe două direcții esențiale pentru securitatea Federației Ruse:
spre est, prin sprijinirea Ucrainei;
spre Republica Moldova, prin influența politică, economică, culturală și identitară exercitată asupra Chișinăului.
Nu mai avem, așadar, imaginea unei Românii periferice în analiza rusească.
Avem imaginea unui stat aflat pe două dintre liniile geopolitice care interesează direct Moscova.
Un cuvânt care trebuie urmărit: „direct”
Din perspectiva dreptului și a analizei strategice, termenul cel mai interesant din declarația lui Pilipson nu este „militar”.
Este „direct”.
Pentru că există o diferență enormă între afirmația că România sprijină Ucraina — fapt cunoscut și asumat — și afirmația că România furnizează „sprijin militar-logistic direct” într-un discurs care discută concomitent despre riscul confruntării NATO–Rusia.
Această terminologie trebuie urmărită.
Nu pentru a-i atribui automat consecințe juridice pe care nu le are, ci pentru că limbajul diplomatic poate pregăti justificarea unor poziții politice ulterioare.
Statele își construiesc narațiunile strategice în timp.
Mai întâi definesc faptele.
Apoi definesc responsabilitățile.
În final, își justifică reacțiile prin interpretarea acelor fapte.
De aceea asemenea declarații trebuie arhivate, comparate și analizate în succesiunea lor.
Propagandă? Da. Dar acesta nu poate fi sfârșitul analizei
Răspunsul cel mai simplu la asemenea declarații este eticheta: „propagandă rusă”.
Există, fără îndoială, propagandă rusă. Există dezinformare, manipulare și operațiuni informaționale.
Dar tocmai un stat care cunoaște aceste mecanisme nu își poate permite să se oprească la etichetă.
Întrebarea profesionistă nu este numai dacă un mesaj este propagandistic.
Întrebările sunt:
Ce spune exact?
Ce parte este adevărată?
Ce parte este falsă?
Ce parte nu poate fi verificată?
Și, mai ales, ce concluzie politică încearcă autorul mesajului să construiască din aceste elemente?
Aplicând această metodă interviului lui Pilipson, rezultatul este destul de clar.
Există o infrastructură logistică reală între România, Republica Moldova și Ucraina.
Există un rol real al Giurgiuleștiului în fluxurile destinate Ucrainei.
Există sprijin militar acordat Ucrainei de statele NATO, inclusiv România.
Dar nu avem, în declarația oficialului rus, dovada publică a afirmației concrete potrivit căreia prin Giurgiulești ar fi fost transportate arme sau muniții destinate Forțelor Armate ucrainene.
Aici se termină faptele public verificabile și începe acuzația Moscovei.
Bucureștiul trebuie să privească dincolo de Giurgiulești
Adevărata știre nu este, așadar, că un oficial rus a vorbit despre un port.
Adevărata știre este că România este introdusă explicit de un oficial al Ministerului rus de Externe într-un discurs despre sprijinul militar-logistic acordat Ucrainei și despre riscul confruntării dintre NATO și Federația Rusă.
În același timp, România este prezentată ca actor determinant în evoluția Republicii Moldova.
Cele două teme puse împreună spun mai mult decât fiecare luată separat.
Ele descriu felul în care Moscova privește astăzi România: nu doar ca membru NATO aflat geografic pe flancul estic, ci ca actor regional activ pe direcțiile Ucraina și Republica Moldova.
Această schimbare de perspectivă trebuie înțeleasă.
Nu dramatizată.
Nu minimalizată.
Și, mai ales, nu redusă la un schimb de replici diplomatice.
Concluzie
România nu își stabilește politica externă după declarațiile Ministerului rus de Externe și nici nu trebuie să o facă.
Dar România are obligația să înțeleagă foarte bine cum este evaluată de un stat care poartă un război la câteva sute de kilometri de frontiera sa.
Declarația lui Iuri Pilipson pentru TASS trebuie citită tocmai din această perspectivă.
Giurgiulești este detaliul vizibil.
Mesajul adevărat este altul: Moscova vorbește tot mai explicit despre România ca parte activă a infrastructurii strategice care susține Ucraina și o plasează, simultan, în centrul propriului discurs privind viitorul Republicii Moldova.
Asta nu înseamnă că acuzațiile Moscovei devin adevărate prin simpla lor repetare.
Înseamnă însă că Bucureștiul trebuie să le citească atent.
Pentru că în politica internațională există o diferență între ceea ce un adversar spune despre tine și ceea ce poate demonstra.
Dar există o altă diferență, la fel de importantă, între ceea ce un adversar știe și ceea ce începe să pregătească public ca narațiune.
Iar interviul lui Iuri Pilipson arată că, în narațiunea Moscovei, România nu mai este un simplu spectator de pe flancul estic.
România a intrat în cadru.
