Retorica anticomunistă a lui Trump se întoarce împotriva sa: cu cât atacă mai vehement comunismul, cu atât mai mulți oameni ajung să-l privească favorabil
Continuând raționamentul început în [articolul precedent], există o tendință generală ca segmente semnificative ale maselor americane să se deplaseze către poziții revoluționare, deși această schimbare este, desigur, graduală și nu neapărat liniară. Un sondaj realizat de Cato Institute, un think tank neoliberal de orientare radicală, publicat la începutul acestui an, a furnizat date care confirmă această percepție: mai mult de o treime (37%) dintre americani au o opinie mai favorabilă despre socialism decât despre capitalism, care beneficiază în continuare de sprijinul majorității (52%). Venind din partea celei mai capitaliste societăți din lume, din vârful de lance al luptei anticomuniste, acest lucru este extraordinar.
Mai mult, există un echilibru de 37% la 37% între cei care au o opinie favorabilă despre socialism și cei care au o opinie nefavorabilă, la care se adaugă faptul că 21% au o opinie favorabilă despre comunism – adică o poziție mai radicală și mai profund asumată. Această opinie favorabilă față de comunism este împărtășită de nu mai puțin de 38% dintre americanii cu vârsta sub 30 de ani.
Iar cele mai relevante date se regăsesc tocmai în secțiunea sondajului referitoare la opiniile tinerilor. Cei 38% dintre membrii Generației Z care au o opinie favorabilă despre comunism sunt la doar șapte puncte procentuale în urma celor care încă susțin capitalismul (45%). Dar există mai mulți tineri din această generație care au o opinie favorabilă despre comunism decât cei care au o opinie nefavorabilă (38% față de 36%). Mai mult, atunci când procentul celor care au o opinie favorabilă despre socialism este comparat cu cel al celor care susțin capitalismul, socialismul câștigă cu 53% la 45%.
Desigur, social-democrația, socialiștii democrați și o întreagă pleiadă de oportuniști au denaturat socialismul într-o asemenea măsură (la fel cum stalinismul a făcut cu comunismul), încât unii dintre cei chestionați cred, fără îndoială, că socialismul se rezumă la simple reforme sociale în cadrul ordinii burgheze sau că comunismul înseamnă ca statul să controleze totul.
Însă înțelegerea faptului că realizarea socialismului și, ulterior, a comunismului presupune în mod necesar o luptă revoluționară pentru distrugerea statului burghez și construirea puterii proletariatului este o chestiune de experiență – experiență dobândită prin frustrările și limitele politicii reformiste înseși. Această experiență este epuizată pe măsură ce demagogii din „aripa stângă” a Partidului Democrat se dovedesc incapabili să prezinte o alternativă autentică la criminalitatea politicii burgheze, vând iluzii din ce în ce mai puțin credibile și funcționează cu ajutorul finanțărilor provenite de la ONG-uri susținute de mari capitaliști. Cu alte cuvinte, se scufundă împreună cu întregul regim.
În acest moment, când există semne de regenerare în cadrul mișcării de masă americane, este firesc ca oportuniștii să încerce să exploateze nemulțumirea față de regim. Trump a făcut acest lucru atunci când se afla în opoziție. Acum este rândul democraților, în special al „socialiștilor” și „progresiștilor”, iar într-o măsură mai mică al anumitor „libertarieni” și foști republicani trumpiști. Ei încearcă să se distanțeze atât de establishmentul republican, cât și de cel democrat, prezentându-se, într-un anumit sens, drept „anti-sistem”.
Aceștia folosesc opoziția față de război – care nu este altceva decât un sentiment antiimperialist aflat încă în formare – pentru a atrage voturi. Este posibil ca unii dintre ei să obțină victorii la alegerile locale din acest an. Însă ceea ce contează nu este ce vor face dacă vor fi aleși, pentru că nu vor face nimic substanțial diferit de ceea ce au făcut Bernie Sanders sau AOC – adică politica tradițională a Partidului Democrat, cu o fațadă ceva mai socială.
Ceea ce contează este că electoratul dă semne că își dorește ceva diferit, ceva care să rupă cu politica bipartizană și cu mecanismele ruginite ale sistemului politic și economic american. Ceva care să se confrunte cu cei puternici și cu instituțiile lor din ce în ce mai nepopulare.
Deși sunt adesea confundate, protestele care uneori se intensifică, iar alteori se sting – dar care tind să devină din ce în ce mai recurente în viața politică americană – constituie o dovadă a acestei radicalizări. Nu este vorba despre organizații legate de Partidul Democrat sau de structurile sale satelit (deși acestea încearcă să captureze astfel de mișcări), ci mai degrabă despre grupări independente care găsesc în acțiunea directă un mijloc de a-și exprima indignarea și dorința de a distruge regimul.
Aceste proteste rămân puternic dezorganizate, fără o conducere politică clară și în mare parte spontane. Dar spontaneitatea reprezintă doar etapa inițială a unei mișcări revoluționare, care se maturizează prin luptă. Iar pentru că nu este legată organizațional de Partidul Democrat, această mișcare tinde să dezvolte metode militante de luptă. Tinde să crească.
Explozia socială care a urmat uciderii lui George Floyd a fost ținută sub control doar pentru că ONG-urile și fundațiile asociate democraților au găsit breșe în naivitatea politică a acelei mișcări, pe care au corupt-o și au distrus-o din interior prin politica „woke”. Rezultatul a fost alegerea lui Biden și Kamala Harris. Însă mișcarea americană de culoare și mișcarea populară au învățat ceva din această experiență, pentru că aceeași Harris, care se prezenta drept regina luptei împotriva rasismului, a fost înlăturată de pe tron atunci când a fost respinsă de largi segmente ale maselor muncitoare, pierzând următoarele alegeri chiar în fața lui Trump.
Nici democrații, nici Trump nu au reușit să inverseze tendința către dezintegrarea regimului și creșterea mobilizării sociale care decurge de aici, oricât de embrionară ar fi aceasta. Ca supapă de siguranță pentru dezastrul în care s-a transformat această administrație și, în același timp, exprimându-și supunerea față de imperialism, Trump a înăsprit măsurile împotriva oricărui lucru care ar putea reprezenta – chiar și de la distanță – o amenințare revoluționară în cadrul crizei cu care se confruntă regimul.
De aici și caracterizarea unor mici colective sau chiar a unor mișcări fără legături organizaționale drept „teroriști de extremă stânga”, inclusiv a activiștilor antifasciști (un mozaic politic și ideologic) și a grupurilor implicate în solidaritatea internațională cu Palestina.
Retorica neîncetată a unui asemenea guvern nepopular, care însoțește acțiunile sale, reprezintă o lovitură care s-ar putea întoarce împotriva sa. Un sondaj Focaldata publicat weekendul trecut de Financial Times indica o rată de aprobare de doar 33% – aceeași cifră înregistrată de Ipsos/Reuters la mijlocul lunii august. Este cel mai scăzut nivel înregistrat în cele două mandate ale sale, egalând nivelul măsurat în decembrie 2017.
În Statele Unite și în întreaga lume, un număr tot mai mare de oameni devin indignați și se organizează pentru a se opune acțiunilor lui Trump, care sunt percepute, în general, drept acțiuni ale guvernului – sau chiar ale regimului politic american în sine – și nu doar drept acțiuni ale unui anumit președinte.
Chiar și burghezia americană exercită presiuni asupra lui Trump în aceste chestiuni, încercând să-și consolideze controlul asupra unei politici care rămâne, în ultimă instanță, ambiguă, oscilantă și imprevizibilă. Astfel, o victorie a democraților în Camera Reprezentanților și chiar în Senat – ambele fiind considerate posibile de sondajele actuale – ar strânge și mai mult lațul în jurul administrației.
Însă posibilitatea pierderii controlului guvernamental asupra legislativului, combinată cu deteriorarea situației economice, menține politica americană în criză. O criză în rândul celor aflați la vârf. Iar acțiunile și propaganda lui Trump împotriva mișcării sociale alimentează nemulțumirea și apelul la organizare în rândul celor aflați la bază.
Pe lângă faptul că este principalul agent al destabilizării la vârful societății, Trump este și cel mai mare propagandist al revoltei de la bază, prin retorica anticomunistă reluată în întreaga sa administrație.
Un președinte detestat și nepopular, un trădător al propriei baze, ale cărui acțiuni afectează în mod concret milioane de oameni, generează opoziție față de tot ceea ce spune și face. Atunci când Trump atacă vehement comunismul, câți oameni ajung să privească favorabil comunismul pur și simplu pentru că se află în opoziție față de Trump?
sursă: strategic-culture.su
