Autor: Octavian Hoandra
”În viață ți se poate întâmpla orice, mai ales nimic!” Michel Houellebecq
Are dreptate Dan Andronic. În timp ce istoria se scrie cu rachete în Orient, ecranele televizoarelor de la București oferă un spectacol penibil de neputință jurnalistică. Pe bună dreptate, acesta a taxat dur prestația diletantă a unor invitați care dezbăteau criza mondială cu o lejeritate pur emoțională. „Comentau situația din Teheran ca și când era vorba de o ceartă între Grindeanu și Bolojan”, a subliniat jurnalistul, sancționând lipsa de anvergură a celor care promit publicului că „vor verifica informațiile”.
Există, în fiecare seară, pe ecranele televizoarelor, o mică paradă a (in) competenței. În studiouri apar, rând pe rând, „experți” în relații internaționale, securitate, geostrategie, conflict militar, analiză de intelligence, diplomație comparată și alte discipline cu nume sonore, pe care le rostesc cu o siguranță aproape solemnă. Îi vezi gesticulând calm, explicând mișcările marilor puteri, desenând hărți mentale ale lumii, anticipând scenarii, avertizând asupra riscurilor, evaluând poziții strategice. Dacă ai privi doar această scenografie a competenței, ai putea crede că România dispune de una dintre cele mai sofisticate elite de politică externă din Europa.
Și totuși, realitatea este straniu de modestă.
În marile momente ale istoriei recente, România apare mai degrabă ca un obiect decât ca un actor. Nu este în centrul negocierilor, nu este consultată în momentele decisive, nu pare să conteze în calculele reale ale marilor puteri. Deși avem o abundență de comentatori, nu avem aproape deloc arhitecți ai unei politici externe. Diferența dintre cele două roluri este exact diferența dintre a comenta o partidă de șah și a juca efectiv pe tablă.
Problema nu este orientarea lor politică. Problema este mediocritatea intelectuală discretă care se ascunde adesea sub limbajul tehnic. Puțini dintre ei – deși se dau mari profesori -, nu au o operă reală, o gândire originală sau o contribuție intelectuală care să depășească comentariul conjunctural. Sunt, în fond, analiști ai evenimentelor produse de alții, nu gânditori ai unei politici proprii.
Această distanță dintre discurs și realitate devine evidentă în momentele concrete, când statul trebuie să acționeze.
Atunci când cetățeni români rămân blocați în zone de risc, în regiuni unde izbucnesc conflicte sau crize, capacitatea diplomatică a statului pare brusc foarte limitată. Ministerul de Externe, cu această sinistră doamnă Țoiu în frunte se dovedește incapabil să gestioneze rapid situații elementare, cum ar fi repatrierea propriilor cetățeni.
În timp ce pe ecrane se discută despre echilibre geopolitice globale și despre arhitectura securității euro-atlantice și mondiale, statul român are dificultăți în a rezolva lucruri mult mai simple.
Adevărata problemă nu este lipsa experților, ci excesul lor. O societate care produce prea mulți comentatori și prea puțini oameni de stat ajunge inevitabil să confunde analiza cu acțiunea și retorica cu politica. Iar atunci când lumea reală începe să se miște cu adevărat — cu războaie, crize, evacuări și decizii rapide — decorul televizat al competenței se dovedește, dintr-odată, foarte subțire.
Deunăzi am văzut un fost mare profesor de la UBB traversând piața și, pentru o clipă, n-am știut dacă privesc un om sau o figură întârziată a literaturii, ieșită din carte și rătăcită într-un decor care nu-i mai aparține. Mergea șchiopătând, cu acea precauție umilă a celor care au învățat că durerea nu mai impresionează pe nimeni și că singura datorie rămasă este să nu cazi.
Atunci mi-a venit limpede în minte ”Centaurul”, extraordinara carte a lui John Updike.
Nu ca referință intelectuală, ci ca recunoaștere fizică. Exact așa mergea, în carte, profesorul Caldwell. Exact așa trebuie să fi mers: partea de sus încă dreaptă, educată, reflexivă; partea de jos compromisă, rănită, pedepsită pentru o vină care nu-i aparține. Un corp rupt în două de propria vocație.
În roman, Caldwell e un profesor mic, obosit, dar purtător al unei exigențe imposibil de transmis. Aici, în piața Unirii, era la fel. Doar că mitologia a dispărut complet. Nici centaur, nici Chiron, nici tragedie recunoscută. Doar un profesor român, sărac, hărțuit, rănit de elevi care nu mai au limbaj și de părinți care au prea multă voce și prea puțină rușine.
Mersul lui nu era al bătrâneții, ci al unei lovituri morale coborâte în carne. Ca și cum educația însăși l-a lovit în picioare, spunându-i: până aici.
Deasupra, capul încă funcționează. Probabil încă știe să explice. Încă poate face distincții. Încă vede diferența dintre adevăr și zgomot. Dar dedesubt, lumea l-a pedepsit. I-a luat mobilitatea, siguranța, puterea de a merge drept.
În ”Centaurul”, profesorul Caldwell e rănit de un elev.
Nu de un monstru, ci de un copil incapabil să suporte limita. Exact asta am văzut și aici, concentrat într-un mers șchiopătat: o societate care nu mai suportă să i se ceară nimic. Care reacționează violent la orice formă de exigență. Care confundă educația cu agresiunea și corectarea cu umilirea.
Profesorul cel adevărat de azi este Caldwell fără mit. Fără protecție simbolică. Fără nicio formă de sacralitate. Este un corp expus, ușor de lovit, ușor de reclamat, ușor de disprețuit. I se cere empatie infinită, dar nu i se oferă niciun respect. I se cere să fie adultul absolut, într-o lume de copii cretinizați și părinți isterizați.
Privindu-l, mi-am dat seama că tragedia lui nu este că a fost rănit, ci că nimeni nu mai vede rana ca pe o tragedie. Ea a devenit un detaliu administrativ. O știre mică. O statistică. Un „incident”.
Caldwell, în roman, moare mitologic. Profesorul român nu moare. El continuă să traverseze piețe, să intre în clase, să completeze formulare, să suporte priviri ostile. Trăiește suficient de mult cât să înțeleagă că nu mai există niciun loc pentru ceea ce este el, — și suficient de puțin cât să nu mai poată deveni altceva.
Când a ajuns pe celălalt trotuar, nu s-a uitat înapoi. Nici nu avea de ce. Lumea nu l-a urmărit cu privirea. Mi-am dat seama atunci că adevărata violență nu este lovitura, ci indiferența perfect funcțională care urmează după ea.
Am notat asta nu din compasiune, ci dintr-un soi de recunoaștere amară: dacă profesorul a ajuns să semene cu un personaj tragic doar atunci când este rănit, înseamnă că educația, ca valoare, a murit deja.
Restul — piața, zgomotul, tinerii, telefoanele — merge mai departe implacabil. Doar profesorul Caldwell șchiopătează…
La polul opus se află tinerii profesori, – tinerii un pic fanați, ”intelectuali” -, sănătoși, fără vreo rană.
„Cine sunt intelectualii?”, întreba Paul Johnson în cartea lui. Ce reprezintă ei dincolo de imaginea onorabilă, de vitrină, pe care o oferă lumii? Sunt oare acei oameni care se cred meniți să conducă destinele omenirii, dând sfaturi din vârful unei moralități impecabile, contemplând dezastrul istoriei dintr-un birou?
Îi văd seara, pe ecranul televizorului, pe post de analiști a orice. Așa-numiți „tineri intelectuali – profesori”, în mare parte grăsuți, aproape imberbi, încruntați, ușor ironici, vorbind doct despre Iran, sau (chiar și) despre explozia unui bloc din București — ca și cum și moartea ar avea nevoie de o teorie, iar suferința s-ar lăsa mai ușor suportată dacă e disecată cu aerul rece al rațiunii universitare. Se mai strecoară printre ei și câte unul, (tot grăsuț, tot imberb) -, stabilit la Londra, care își filmează opiniile cu Big Ben în fundal, – simbol al „autoritații” pe care și-o împrumută din decor. Așa e azi: nu mai contează ce spui, ci de unde transmiți.
Sunt chiar simpatici, chiar dacă sunt quasi-necunoscuți în lumea academică.
Se autoproclamă „de partea binelui”, cum altădată clericii erau „de partea mântuirii”. Doar că predica lor e digitală, transmisă prin microfonul unei camere de selfie, cu un accent cosmopolit, în care româna devine o marfă intelectuală exotică. Și totuși, în privirile lor lipsește ceva — poate tocmai acel respect pentru adevăr despre care vorbea Johnson.
Ce înseamnă să fii expert, profesor, „intelectual”, azi, într-o lume în care totul e comentabil, dar nimic nu mai e trăit? Ce valoare are luciditatea unui tînăr profesor universitar care explică dramele altora fără să fi trăit niciuna? Ce moralitate poate avea cineva care nu mai cunoaște decât confortul teoriei și caldura studioului TV?
Johnson i a analizat cândva pe Rousseau, Marx, Ibsen, Tolstoi, Sartre — oameni care, cu toate păcatele lor, își ardeau viața în idei. Azi, noii univesitari, „intelectuali” nu ard nimic. Se reflectă doar în ecran. Nu mai sunt flăcări, ci reflexii.
Adevărata întrebare nu mai e cine sunt intelectualii, ci ce rost mai au. Dacă mai pot gândi dincolo de convenție. Dacă mai au curajul să spună ceea ce nu place Puterii, indiferent cine o întruchipează. Dacă mai știu să tacă atunci când suferința cere tăcere, nu analiză.
Lumea e plină de ”experți” în ceva, oameni care „știu mai bine”. Doar că cei care știu prea bine nu mai simt nimic. Asta e tragedia intelectualului modern: a înlocuit bătălia cu observația, riscul cu opinia, rușinea cu prezența mediatică.
Iar atunci când Big Benul bate ora exactă în spatele lor, nu aud nimic. Doar propria voce.
În fiecare seară, ecranele ni se umplu de figurile lor, baby-face cu bărbițe rare, câteva floace răzlețe care să dea iluzia unei eventuale maturități, îmbrăcați sobru, vorbind grav despre geopolitică, securitate, migrație și războaie, de parcă le-ar fi trăit cu trupul și nu cu mintea. Nici urmă de operă, nici o semnătură în reviste de prestigiu — doar siguranță în ton și conformism în idee. Cine sunt acești oameni? Și, mai ales, pe cine au înlocuit?
Ei sunt cei care l-au scos la pensie forțat pe rănitul Caldwell, al lui Updike…
În era în care televiziunea a abandonat gândirea în favoarea spectacolului, expertul autentic – cel cu operă, cu istorie, cu memorie – a fost evacuat discret.
Locul i-a fost luat de o generație nouă de profesori universitari, „analiști” mediatici, care nu au fost nici pe front, nici în bibliotecă, dar care știu să reproducă cu fidelitate marotele momentului: ”Iranul e periculos”„Putin e pe muchie de cuțit”, Trump s-a supărat pe Putin” „NATO veghează”, „valorile euro-atlantice sunt ferme”. ”Explozia gazului în apartament a produs o tregedie”
Acești ”profesori” nu au operă, dar au prezență. Nu au idei proprii, dar au apartenență: slugărind abject un politician, la o rețea de formare, la un discurs aprobat, la o estetică a obedienței. Sunt preferați tocmai pentru asta, pentru că nu pun întrebări și nu complică lucrurile. Pentru că sunt înlocuibili.
Vedem, mai ales la anumite posturi tv , sorosiste, așa-ziși profesori universitari: de la cei intrați pe căi neștiute la universități londoneze, până la tinerii imberbi aciuați pe la cele românești, mai toți ieșiți de sub pulpana mizerabilului Băsescu. De la agresori de studente, până la la ”prestigioși” dascăli, pe care e greu să-i vezi în situația de a face amfiteatre pline…
Din fericire, am prins și timpuri în care la tv erau invitați adevărați profesori, de talia lui George Banu, Eugen Simion, Ioan Aurel Pop, Al Zub, Andrei Marga, Adrian Marino, Vasile Pușcaș, Aurel Codoban, Nicolae Bocșan, Victor Voicu, Mircea Coșea, Mircea Zaciu, Adrian Marino… Își mai aduce aminte cineva despre emisiunile la TVR ale fantasticului Iosif Sava? Timpuri apuse…
Ce trăim azi este un proces grețos: ”fabricarea consimțământului” și acționarea mecanismului care asigură ”ingineria liniștii”.
Acest nou tip de „expert” nu e doar o alegere de marketing media. Este piesa centrală a unei noi strategii politico-culturale: fabricarea consimțământului prin zgomot, prin supradozaj de certitudine, prin simularea pluralismului. Când toate vocile par diferite, dar gândesc la fel, cenzura devine inutilă. Nu trebuie să interzici nimic. Este suficient să creezi iluzia că totul a fost deja gândit — și acceptat.
Noam Chomsky – un tip care chiar nu-mi place -, a numit acest proces ”manufacturing consent”. În realitatea noastră, el ia forma dezbaterii sterile, unde gânditorul autentic este invitat doar ca decor, și apoi exclus pentru că „nu comunică bine”. În locul său, un nou preot al consensului: tânăr, senin, grăsuț, carismatic, antrenat să rostească ideile corecte în ordinea corectă, fără ezitare.
Televiziunea, presa digitală, influencerii tematici, ziariști, generali de armată la pensie, actori ratați sau îmbătrâniți în rele – acești ”experți de platou” sunt doar instrumentele unei ”inginerii a liniștii”: liniștea pe care o cauți când ești bombardat de crize, de vești, de amenințări. Liniștea pe care o acceptăm în schimbul libertății de a gândi singuri. Iar această liniște este oferită cu zâmbetul acestor ”intelectuali” mereu încrezători, mereu pregătiți să ne spună cum stă lumea, fără ca ei să o fi atins vreodată cu ființa proprie.
Noam Chomsky a vorbit, încă din anii ’80, despre acest fenomen în cartea sa „Manufacturing Consent” – despre cum opinia publică poate fi ghidată nu prin interdicție, ci prin modelare subtilă.
Dacă oferi suficient zgomot de fundal, dacă umpli spațiul public cu pseudo-dezbateri, dacă înlocuiești gândirea cu emoția dirijată, nu mai trebuie să cenzurezi nimic. Publicul va cere singur cenzura, din dorința de „siguranță”, de „unitate”, de „protecție”.
În acest context, adevăratul gânditor devine incomod. El nu oferă liniște, ci neliniște. Nu oferă certitudini, ci dubii fertile. Nu are sloganuri, ci idei greu de digerat. De aceea e eliminat din peisajul mediatic. În locul lui, o față tânără, echilibrată, atent profilată, care știe exact ce se poate spune și ce nu. Aceștia nu sunt doar analiști. Sunt gardieni ai discursului acceptabil. Prea tineri pentru a avea îndoieli, prea disciplinați pentru a produce fisuri.
Acești oameni nu sunt lipsiți de inteligență, dar ceva esențial le lipsește: opera. Nu au scris o carte de valoare, nu și-au pus întrebările grele în vreun jurnal academic, nu s-au expus vreodată riscului real al susținerii vreunei idei. Nu au îndoieli, doar certitudini livrate într-un ton sigur, aproape dictatorial, dar mereu politicos. Nici o urmă de originalitate. Nici o ezitare. Nici o nuanță. Doar recitare: a lecției învățate de la vreun ONG neomarxist, de la un partener extern, de la o tabără de formare ideologică ambalată drept „leadership”.
Televiziunile îi cultivă ca pe niște bonsai: tineri, ușor de întreținut, decorativi, ușor de tăiat și modelat.
Într-o epocă în care televiziunea nu mai vrea gândire, ci spectacol, expertul adevărat – cel care cunoaște arhive, istorie, limbajul subtil al nuanței – a devenit indezirabil. Poate deranja. Poate cere timp. Poate spune ceva ce nu se încadrează în tiparul așteptat. Iar timpul, astăzi, nu e pentru căutare, ci pentru efect.
Să nu ne mirăm, deci, că profesorii, academicienii, istoricii, autorii de studii și tratate, (acești Caldwell răniți), au fost îndepărtați tăcut. Sunt prea complicați, prea încărcați de memorie. În locul lor, noua gardă își face loc, cu ochi deschiși și CV-uri subțiri, dar aliniate. Nu contează că nu au publicat niciodată în ”Foreign Policy”, în ”Le Monde Diplomatique,” sau în ”Journal of Strategic Studies”. Despre vreo carte la vreo editură prestigioasă pariziană sau londoneză, este un gând care nici prin creanga minții nu trebuie să ne treacă.Important e că știu să rostească limpede ce trebuie, nu ce gândesc.
Fabricarea consimțământului funcționează astfel: nu prin persuasiune directă, ci prin supradozaj de conformism. Ți se oferă opinii care arată diferit, dar gândesc la fel. Ți se dau alegeri fără alternativă. Ți se pun în față specialiști fără cunoaștere, dar cu autoritate mediatică, tocmai pentru a înlocui autoritatea cunoașterii. Este o dictatură discretă, în care nimeni nu urlă, dar toți șoptesc același lucru.
Aceasta este dictatura neomarxistă: nu una care reprimă, ci care sufocă prin falsă libertate, prin vociferare generalizată, prin pseudo-dezbatere.
Nu se interzice gândirea, dar este izolată prin cenzură, până la ridicol. Nu combate – aparent – libertatea, ci o ignoră, prefăcându-se că nu mai e nevoie de ea.
Și totuși, în acest peisaj controlat, intelectualul autentic n-a dispărut. Nu urlă, nu se agită, nu cere să fie ascultat. El s-a retras cu eleganță, conștient că gândirea nu poate fi livrată în pastile de un minut, nici măsurată în like-uri sau rating.
Într-o lume în care vizibilitatea a devenit moneda supremă, intelectualul autentic trăiește într-o retragere semnificativă. Nu pentru că nu ar avea ceva de spus, ci pentru că a înțeles că rostirea, pentru a nu fi contaminată, trebuie să-și aleagă cu grijă spațiul. În epoca vocilor standardizate, a figurilor produse la comandă, intelectualul adevărat seamănă tot mai mult cu o umbră retrasă într-o bibliotecă, într-un birou slab luminat, într-un manuscris neterminat.
Această tăcere nu e lașitate. E formă de refuz. Refuzul de a participa la mascarada analizei televizate, la concursul de certitudini, la publicitatea fără idei. Este tăcerea celui care știe că gândirea cere timp, greșeală, singurătate. Că adevărul nu vine în breaking news, ci în răbdarea întrebării. Că o idee vie e mai importantă decât o apariție reușită.
Rezistența acestui intelectual nu e stridentă. Nu face proteste. Nu cere tribune. Nu se victimizează. El rezistă prin continuitatea muncii lui, prin discreția cu care scrie, citește, traduce, notează. Prin fidelitatea față de ceea ce știe că nu poate fi negociat: demnitatea gândului.
Uneori, e chemat la televiziune, dar se retrage repede – pentru că simte că e un străin acolo, că e folosit ca decor moral într-un platou populat de „specialiști” care vorbesc în clișee încremenite. Alteori, e invitat la conferințe, dar nu rămâne mult, pentru că vede cum până și ideile au fost subcontractate retoricii de marketing. Alege, în schimb, răbdarea modestă a operei personale. Scrie pentru mai târziu. Nu pentru reacție, ci pentru înțelegere.
El nu a dispărut. E acolo, în marginea câmpului vizual. Rezistența lui e tăcută, dar vie. Scrie. Traduce. Predă. Răspunde doar celor care întreabă cu adevărat. Este profesorul care nu s-a plictisit să predea Platon unor studenți indiferenți. Este cercetătorul care refuză să îndulcească datele doar pentru a câștiga un grant. Este omul care nu a uitat că gândirea e muncă solitară și neliniștitoare.
El știe că adevărul nu are publicitate. Că uneori e nevoie de decenii pentru ca o idee să devină vizibilă. Și, mai ales, că în spatele zgomotului mediatic, în spatele experților fără operă, timpul lucrează în favoarea tăcerii fertile.
E profesorul care încă își pregătește cursurile cu respect pentru studenți, e traducătorul care nu renunță la nuanță, e scriitorul care preferă anonimatul în fața compromisului. E martorul discret al unei epoci care a înlocuit ideea cu imaginea și reflecția cu reacția.
Acești oameni nu vor apărea curând la televizor. Dar fără ei, gândirea ar înceta să respire. În spatele cortinei de „experți unsuroși fără operă”, în fundalul vacarmului media, ei continuă să existe ca singura promisiune că adevărul nu moare, doar tace.
