AcasăEditorialeGușă: O dronă, două ipoteze, trei concluzii. Ce-ar fi de făcut?!
Data publicării: mai 30, 2026 11:04

Gușă: O dronă, două ipoteze, trei concluzii. Ce-ar fi de făcut?!

Data publicării: mai 30, 2026 11:04

DISTRIBUIE:

Autor: Cozmin Gușă

O dronă, două ipoteze, trei concluzii. Ce ar fi de făcut? Care este contextul în care ne aflăm, începând de ieri, cu un popor extrem de speriat, observând și conștientizând, abia acum, faptul că România chiar poate să fie lovită din punct de vedere militar. De fapt, prieteni, contextul românesc este de stat amenințat militar în mod curent, concomitent cu faptul că noi, ca stat, suntem total neputincioși din punct de vedere militar în a ne apăra în fața amenințărilor.

Vă amintiți cu siguranță că, din momentul în care CSAT a decis că suntem solidari cu America referitor la atacarea Iranului, v-am explicat în mod repetat că noi, România, am devenit țara cea mai expusă din Europa la atacuri militare, unele, pe de-o parte, cauzate de frontul ucrainean, unde suntem solidari cu regimul Zelenski, iar de acolo, bineînțeles, suntem amenințați de către Rusia lui Putin, care se află în război cu Ucraina, celelalte atacuri fiind posibile oricând chiar din Iran. Noi ne-am dus la război și cu Iranul, un Iran ale cărui rachete au capabilitatea să poată lovi oricând și teritoriul nostru – am făcut demonstrația în repetate rânduri. Teritoriul nostru nu a fost lovit și nu s-a întâmplat acest lucru, până ieri. Dar ce a fost până ieri, în ultimele zile? Vă amintiți că la Gold FM, în ultima săptămână, zi de zi, am discutat degenerarea războiului ucrainean și ce ar putea să fie făcut. Am semnalat și faptul, trecut sub tăcere în presa noastră, că acea convorbire telefonică dintre Serghei Lavrov și omologul său american, Marco Rubio, în care îl informa Lavrov că Rusia, ca represalii la morții pe care ucrainenii i-au generat în Lugansk, acum vreo 10 zile, această Rusie va ataca complexul militaro-industrial ucrainean, cartierele generale militare, cele situate în Kiev și în proximitatea Kievului. Și, pe drept urmare, atât personalul american, cât și personalul diplomatic din toată lumea a fost anunțat să se retragă din Kiev pentru că vor urma aceste lovituri care, oricât de bine țintite ar fi, ar putea să lovească ambasade, spații consulare și să moară oameni care nu sunt angrenați în războiul ruso-ucrainean.

Referitor la România, miercuri după-amiază, ambasadorul rus, Lipaev, s-a prezentat la Ministerul Afacerilor Externe, condus de Oana Țoiu, și a repetat în alți termeni acest anunț, în care a spus: „Solicităm ca personalul diplomatic român să fie retras din Kiev, pentru că altfel vor fi morți inutili”. Dar se poate întâmpla pe acest front. De ce am înlănțuit convorbirea telefonică cu anunțul ambasadorului rus? Pentru că Marco Rubio a luat doar notă de faptul că rușii vor ataca Kievul. N-a spus „aveți probleme cu noi, cu America, dacă veți ataca”, pur și simplu au luat notă, ceea ce Ministerului Afacerilor Externe de la noi, Guvernului României, Administrației Prezidențiale, CSAT‑ului, trebuia să le spună că suntem fără apărare în caz că acest război va degenera, fără apărare din partea americană, pentru că la altfel de apărare noi nu ne putem aștepta. Se tot glumește cu forța militară a Rusiei. Propaganda vorbește prostii. Forța militară a Rusiei, cea de tip convențional, atenție, este de cel puțin 10 ori mai mare decât forța însumată a statelor NATO din interiorul Uniunii Europene, adică a acestui NATO european care și-a ales el să apere Ucraina. Numai că n-are cu ce. Este mult mai slab. Conferințele, strigătele lui Mark Rutte, ale Ursulei von der Leyen, nu ajută la nimic. Toate aceste lucruri vi le-am spus ca să înțelegeți că acesta este contextul.

Și, ieri, a picat o dronă. O dronă care pare rusească, poate că și e, este cu încărcătură. Din fericire, n-a murit nimeni, această dronă fiind, de fapt, reperul după care ne dăm seama că România stă agățată într-un fir de ață. De ce? Pentru că a pornit o isterie generalizată, fără ca lumea implicată în decizie să considere că ar fi ceva de făcut. Ăla, Miruță, de la Apărare, singurul lucru pe care l-a găsit să-l facă a fost să cheme jurnaliștii la Direcția de Informații Militare de la Ministerul Apărării, să se convingă că drona este rusească. O dronă a dat peste cap o țară.

Sunt două ipoteze referitoare la dronă. Ipoteza oficială, conform căreia drona este rusească, care până la urmă a fost confirmată și de către Nicușor Dan, aflat la fața locului, la Galați, care însă a explicat că această dronă rusească a ajuns pe blocul din Galați într-un mod aleatoriu, fiind deviată de la traseul ei de atac de atacurile ucrainene, care, sigur, voiau să distrugă această dronă. Nu s-a nimerit. Deci, drona este rusească, dar nu există nicio dovadă că rușii ar fi dorit să bombardeze România, Galațiul, cu drona respectivă, iar ăsta a fost narativul de toată ziua, ieri, în România, că ne atacă rușii.

Sigur că mai există încă o ipoteză, pe care nu putem să o neglijăm, dar pentru care nu există dovezi deocamdată: atacul sub steag fals din partea Ucrainei, a regimului Zelenski, de fapt, un regim speriat, îngrozit, în ultima săptămână, de când rușii l-au anunțat că s-a terminat cu joaca și că faptul că el a ucis civili în Lugansk, care aparține acum Rusiei, va fi plătit prin distrugerea complexului militaro-industrial al Ucrainei, prin cartierele generale dărâmate, prin bombardamente precise, în care rușii vor folosi, finalmente, armamentul lor convențional, sofisticat, care nu poate să fie detectat. Zelenski spera, probabil, ca americanii să spună: „Stop! Stop, băi Putin! Nu trage! Că e Zelenski al nostru acolo și sunt ucrainenii, care sunt frații noștri.” Americanii n-au spus nimic. De aici transpare ipoteza unui atac sub steag fals, prin care să se poată genera o solidaritate nouă cu Ucraina și o posibilitate ca atacul anunțat încă de acum aproape o săptămână al rușilor asupra Kievului să nu mai aibă loc. Și nu s-a ales Polonia, pentru că Polonia este o țară foarte bine pregătită militar, peste Ucraina în acest moment, pentru că este mai organizată, nu știu dacă este și mai dotată, ci s-a ales România, statul slab, de care toată lumea zice că are grijă, dar de la conducătorii noștri până la șefii noștri de la Bruxelles, nimănui nu-i pasă.

Trei concluzii am zis:

1. Toți românii trebuie să priceapă, după incidentul de ieri, că treaba este într-adevăr foarte groasă. Suntem vizați în fronturile de război unde am decis să facem parte: frontul ucrainean și frontul iranian. Întâmplarea, subiectivismul, faptul că rușii sunt ortodocși și se uită altfel la România, faptul că avem relații tradiționale vechi cu Iranul și nici ei nu vor să degenereze acest război, toate acestea ne-au făcut până acum să scăpăm. De ieri trebuie să înțelegeți că nu putem scăpa așa, pe sub radar, să îi înjurăm pe toți, să facem treburi nepermise, să mergem la două războaie și să nu pățim nimic, să fie pace în România. Nu se poate să fie pace. Vrei să te duci la război cu Ucraina? Îți asumi că dușmanul Ucrainei, Rusia, te poate ataca. Ești pregătit? Bine. Nu ești pregătit? Nu te mai duce la război. Retrage-te. La fel cu Iranul. Deci e groasă, suntem vizați de război.

2. Dacă mai avea cineva îndoieli, de ieri este clar că nu suntem în stare să facem față, din punct de vedere militar, nici măcar unui mic atac cu dronă, care este o glumă. E ca și cum, pe vremuri, la un război serios, cineva trăgea cu praștia și îl lovea pe conducător în cap cu praștia, iar conducătorul ăla declara: „Gata, am fost înfrânt, că m-a lovit unul cu praștia în cap.” Din punct de vedere militar, suntem dezorganizați, suntem fără dotare. Când cumpărăm armament, cumpărăm armamentul vechi al celor care ni-l bagă pe gât pentru ca să ne ia banii; un armament care nu este în stare să facă față nici măcar acestor drone, darămite, dacă, Doamne ferește, inamicii noștri se apucă să tragă în noi cu armamentul convențional (nu vorbesc despre armamentul nuclear) nedetectabil și mega-distrugător. În cazul nostru nu vorbim decât despre bani pierduți, dați, tain, străinilor. Vreți să vă mai amintesc cum au căzut MIG‑urile românești când s-au ridicat la începutul războiului ucrainean? N-are rost. Și am mai văzut ceva, în capitolul acestei concluzii interne: avem comportament de babuini, atât liderii, cât și cetățenii. Ne batem între noi. În fața acestui atac cu dronă și a acestui incident care a creat emoție, imediat, din cursul dimineții de ieri, reflexul a fost cu „Ba pe-a mă-tii!”. Dă-i! Dă-i lui Bolojan! Dă-i lui Nicușor! Dă-i lui ăla! Dă-i Ministrului Apărării! Dă-i fostului Ministru al Apărării! E ceva care este grotesc. Și cei din exterior, când ne privesc, nu pot decât să fie îngroziți de atâta prostie și spectacol grotesc, așa cum v-am spus.

3. Să știți că aceste declarații ale Rusiei și convorbirile telefonice înseamnă că, de fapt, Rusia testează NATO european în această perioadă. Chiar prin invitația de a-și retrage personalul diplomatic, prin răspunsul tâmp al țărilor Uniunii Europene: „Nu, noi ne păstrăm oamenii acolo să facă pe eroii la Kiev.” Dar atenție: rușii fac asta după ce s-au asigurat că americanii nu se bagă. A, ambasadorul Statelor Unite la Uniunea Europeană a fost solidar cu România și a declarat… Așa și? Americanii nu se bagă. Probabil că în următoarele zile Kievul va fi lovit la nivelul instituțiilor de comandă, poate nu doar militare, ci și politice, la nivelul întreprinderilor care construiesc drone sau muniție sau altceva, câte or mai fi pe acolo, că nu se știe cu precizie. Dar este de văzut, din acest punct de vedere, și ce se va petrece cu Zelenski &co., cu tovarășii lui, pentru că lațul s-a strâns, ei încurcă geopolitica lumii, așezarea noii ordini mondiale, corupția este până la cer, dovedită. Deci, țineți minte: Rusia până acum doar a testat NATO.

Ce ar fi de făcut? De făcut ieri, pentru România, era ca, în mod oficial, de la nivelul Ministerului de Externe și de la nivelul Administrației Prezidențiale, de la nivelul Guvernului, rușii să fie întrebați noaptea, oficial, atunci când s-a petrecut, după două dimineața, dacă sunt implicați, dacă își asumă. Că poate ne-ar fi răspuns: „Dom’le, ne asumăm, e a noastră, ne cerem scuze și vă trimitem și două vapoare cu vodcă, drept compensație.” Și atunci n-ar mai fi fost această isterie generală: „Că vin rușii peste noi, ne atacă rușii.” Le-ar fi dat posibilitatea să răspundă. Sau puteam să avem surpriza să spună: „Da, este a noastră, v-am tras-o intenționat, ca să stați cuminți. Să vă învățați minte să nu mai ajutați regimul Zelenski, pentru că ne încurcați.” Ce-am făcut noi cu isteria generalizată că vin rușii, iar noi suntem total nepregătiți, și apoi cu închiderea Consulatului de la Constanța și expulzarea consulului, astea sunt prostii de regim condus de către babuini, cum v-am spus mai devreme.

Totuși, ce ar fi de făcut? Doar un singur lucru, prieteni: să ne încadrăm urgent, diplomatic, pe axa Washington-Moscova. Da, da! Acolo unde, bineînțeles, la Moscova nu mai avem deloc legături, la cât i-am înjurat, la ce probleme le-am făcut, iar la Washington ați văzut cam ce fel de legături există, de trebuie să plătim o companie de lobby ca să ne asculte cineva pe acolo, să pară că aude de România. De ce spun că trebuie să ne încadrăm urgent, din punct de vedere diplomatic, pe această axă? Pentru că, așa cum v-am spus încă de acum un an, la Marea Neagră funcționează înțelegerile Trump-Putin. Din punct de vedere geomilitar, zona Mării Negre este coordonată în baza acestor înțelegeri. Da? „Marea Neagră, lac rusesc”? Da, acum da. A ajuns să fie lac rusesc în urma războiului ucrainean și cu acordul americanilor. Europa nu se poate apăra pe sine, d-apoi să mai apere un aliat bleg, cum este România, care mai mult încurcă. A, poate să fie folosită România ca proxy. Românii, carne de tun. Și așa mai departe. Ce să sperăm noi de la Uniunea Europeană? Ce să sperăm de la această Europă? Tratatele au devenit doar vorbe în ultimele decenii și ați văzut pe pielea mai multor state care au eșuat. Cel mai bun exemplu este statul ucrainean, în urma faptului că aceste tratate nu se mai respectă. Iar de aici vine o responsabilitate. Da, putem să vorbim despre noul guvern, care va fi impus probabil săptămâna viitoare. Da, dar de pe aceste aliniamente. Dacă guvernul nou e impus tot după criteriile „să punem oameni obedienți Bruxelles‑ului, care să dea frumos din coadă și să-și arate unghiile tăiate cu mâinile puse pe batistuță”, va fi un mare dezastru. Sau de-ăia fricoși: „Aoleu, îmi dă în palmă tanti Ursula sau nenea Rutte.” Nu! Guvernul nou, în contextul incidentului de la Galați și al conștientizării faptului că suntem praf, trebuie să fie un guvern pragmatic, care, doar diplomatic (pentru că militar, uitați, e nevoie de ani mulți și bani mulți, pe care noi nu îi avem, pentru ca să ne dotăm militar, să putem face față Rusiei; noi nu putem să facem față Bulgariei cu armamentul pe care îl avem; nu mai vorbesc de Ungaria, are-i peste noi, sau Serbia, care-i la lumină. Ucraina, care ne bate pe toți la fund) să încerce să așeze România într-o zonă în care cetățenii se vor simți în siguranță. Deci e nevoie de astfel de oameni, care să accepte acest statut minor la care a ajuns statul român, un stat bogat, vânat de către toată lumea, și să încerce, cu inteligență, repet, pe canale diplomatice, să se așeze într-o zonă în care cetățenii se vor simți în siguranță.

Așa să ne ajute Dumnezeu, vă doresc un weekend plăcut!

1 COMENTARIU

  1. Astăzi e loc pt.alt fel de comentariu :
    – ne bucurăm și noi alături de familiile Gușă și Baneș
    – CASĂ DE PIATRĂ , ANDI ȘI JESSIE !
    -să aveți copii frumoși și sănătoși !
    – sunt sigur că Andrei Gușă are viitor frumos în politică
    – nu știu ce-și dorește Jessie în viitor, dar vreau să o felicit pt.încă o emisiune încântătoare (realizată acum cu Petru Romoșan), o recomand insistent mai ales tinerilor, care vor avea de învățat mai multe decât în doi ani de școală…
    – felicitări Cozmin Gușă pt.educația oferită copiilor tăi !
    Păcat de România noastră că a ajuns atât de rău !

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

ULTIMELE ŞTIRI

Dan Diaconu, sinteză de istorie recentă despre cum Securitatea a preluat...

Autor: Dan Diaconu, trenduri.blogspot.com N-ați prins șpilul! Vă cufundați în controversele momentului, dar esența se ascunde printre detalii. Și detaliile cele mai evidente sunt incompetența,...

POLITICA EXTERNĂ A UE, DREPTUL DE VETO ȘI DEFICITUL DEMOCRATIC (II) 

Autor: Adrian Severin    România a anunțat, prin gura unor oficiali mai mult sau mai puțini legitimi, că acceptă renunțarea la dreptul de veto în materia politicii externe comune a UE, așa cum dorește Comisia Europeană, susținută de încă zece state membre (deocamdată). Știrea a aprins o mare și nervoasă dezbatere în România. Aceasta a trecut peste câteva întrebări prealabile absolut necesare: Are UE o politică externă și de securitate comună? Cum se poate modifica procedura de adoptare a deciziilor referitoare la această politică? Cine poate angaja România într-un asemenea demers de modificare? Cine are dreptul să renunțe la un eventual drept național de veto? Există un asemenea drept potrivit actualelor reglementări ale UE și care ar fi valoarea lui? Răspunzând acestor întrebări – ceea ce vom încerca să facem în continuare – ne vom da seama că întreaga discuție se duce în afara dreptului UE, dar și că planurile sau acțiunile inițiate sau executate cu încălcarea tratatelor constitutive ale UE au devenit obicei în cercurile bruxelleze, ca și în capitalele patronilor sau yesmenilor acestora. O constatare care trebuie să îi îngrijoreze deopotrivă pe federaliști și suveraniști.   ADEVĂRATA PROBLEMĂ: NU VETOUL, CI DEFICITUL DEMOCRATIC Pentru moment, nu păstrarea sau renunțarea la dreptul de veto – altminteri iluzoriu – în materia politicii externe comune europene este principala problemă, ci pur și simplu absența unei asemenea politici, în condițiile lipsei unui acord al statelor membre pentru instituirea ei. Actuala formulă de organizare a UE, pentru a face față provocărilor externe (șanse și amenințări, deopotrivă), este neviabilă. Soluția optimă ar fi modificarea tratatelor în direcția federalizării politicii externe, dar asta nu se poate face înainte de a se asigura caracterul democratic al UE.   Or, în prezent, UE se află într-o imensă criză democratică. Numai odată rezolvată, dacă va fi rezolvată, această criză, se poate relua discuția asupra politicii externe comune, cu desființarea dreptului de veto și a interdicției de a adoptă legislație.  Vetoul poate opri luarea unei decizii eventual greșite, dar nu rezolvă nici o problemă. O majoritate calificată sau supercalificată (cu două treimi sau trei pătrimi din voturi) sau un consens minus 1 ori minus 2, toate, eventual supra asigurate de reglementarea unei minorități de blocaj (care să împiedice motivat punerea în aplicare a unei decizii venind în vădită contradicție cu interesele vitale ale unor state membre), ar face acțiunea externă a UE mult mai promptă și mai eficientă. Căci, orice s-ar spune, puterea statelor membre în raport cu celelalte puteri ale lumii, în special regionale și globale, ar fi mult mai relevantă dacă ele ar acționa împreună, decât dacă acționează separat. Supărați pe UE nu trebuie să pierdem din vedere acest aspect. Marea dilemă și marea problemă constituțională a UE este alta, iar răspunsul de dat ei este acela că legitimitatea democratică (națională și comunitară) trebuie să preceadă întotdeauna delegarea exercițiului atributelor suveranității către instituții de tip federal. Fără o rezolvare a deficitului democratic, o federalizare a politicii externe ar risca să fie un act tehnocratic lipsit de validarea cetățenilor și generator de grave pericole la adresa intereselor vitale ale statelor membre. Dinamica actuală a Uniunii, dovedește ce s-ar întâmpla dacă politica externă europeană comună, care astăzi se realizează ilegal, prin forțarea textelor constituționale, europene și naționale, într-o dulce complicitate a instituțiilor europene cu guvernele statelor membre, ar căpăta și o deplină acoperire convențională. Nu am ajunge la o federație de state națiune suverane funcționând ca o democrație transnațională, ci la o oligarhie europeană imperială. Această dinamică reflectă exact actualul blocaj sistemic al UE. Atunci când ceea ce avea să devină Tratatul de la Lisabona se negocia, pe masa noastră, a negociatorilor, au fost puse sondaje de opinie și statistici care arătau că peste 80% dintre cetățenii europeni susțin nevoia unei politici europene externe, de securitate și apărare comună. După circa douăzeci de ani de eurocrație oligarhică, acestui euro-entuziasm i-a luat locul euroscepticismul de masă. Într-o uniune de state și de cetățeni, legitimitatea deciziilor de politică externă (care pot implica vieți omenești, bugete uriașe de apărare și alianțe strategice) nu poate fi extrasă doar din consensul diplomatic al unor guverne slabe realizat prin constrângerea exercitată neloial de oligarhia eurocrată. Până când instituțiile alese direct sau mecanismele de control democratic nu vor avea o pondere reală, capacitatea de a construi o voință federală unică rămâne paralizată. Cetățenii tind să aibă încredere în controlul democratic exercitat la nivel național, chiar dacă acesta vine la pachet cu ineficiența politică întărită prin dreptul de veto.  Desființarea dreptului de veto și trecerea la votul cu majoritate calificată (QMV), alături de capacitatea de a adopta legislație, sunt singurele soluții care ar transforma UE într-un actor geopolitic real. Totuși, aplicarea lor în actualul climat de neîncredere instituțională este imposibilă, deoarece statele și cetățenii europeni nu vor accepta ca interesele lor vitale de securitate să fie concurate sau definite de o majoritate supranațională, fără garanții democratice și constituționale absolute.  Astfel, ordinea de priorități pe care mulți federaliști grăbiți încearcă să o impună se inversează, iar agenda dezbaterii suveraniste se schimbă. În loc să se folosească crizele externe, adesea imaginare, pentru a „smulge” competențe prin interpretări forțate ale textelor actuale (ceea ce adâncește criza democratică), calea corectă este repararea fundamentului democratic al Uniunii. Decât să ne mobilizăm pentru a refuza renunțarea la un drept de veto pe care practic nu îl putem exercita ca să blocăm decizii politice pe care UE nu are dreptul să le ia, mai bine ne-am ocupa de legitimitatea sau lipsa de legitimitate democratică a UE. Abia după ce UE își va recăpăta această legitimitate internă, va exista terenul fertil pentru o reformă profundă a tratatelor, inclusiv cu privire la PESC. NEVOIA UNUI SPAȚIU PUBLIC EUROPEAN  În acest sens, prima dificultate este absența unui spațiu public și politic european real. Asta se întâmplă și întrucât uniunea, indispensabil federală, a fost construită în ultimele decenii de „arhitecți” și „zidari” cu pregătire și gândire exclusiv națională. Așa arată, între tragic și ridicol, un proiect federalist (federaliștii dogmatici) realizat de suveraniști (suveraniștii populiști). Spațiul acesta trebuie construit programatic și politic condus, iar nu lăsat să se nască la întâmplare. El ar duce la apariția unui demos european fără de care nu poate exista democrație europeană. Toate națiunile au un mit fondator care le asigură coeziunea. Care este mitul fondator al UE? Ea ajuns o construcție birocratică fără suflet. Nici măcar steag, imn și deviză oficiale, înscrise în tratate, nu are. După aceea, democrația procedurală și instituțională internă a UE trebuie perfecționată printr-un mai bun echilibru și control reciproc al instituțiilor, precum și prin îmbunătățirea mecanismelor care să garanteze transparența și răspunderea instituțiilor europene față de statele membre și de cetățeni (direct sau prin intermediul statelor lor naționale). Iată vulnerabilitatea existențială a proiectului european: nu poți avea o democrație (kratos) fără un popor (demos), iar un demos nu se poate naște în absența unui spațiu public comun și a unui mit fondator împărtășit.  Tragedia structurală a ultimelor decenii este exact aceea că Uniunea a fost extinsă și administrată de politicieni și tehnocrați care, deși operau la Bruxelles, gândeau în logica alegerilor lor naționale. Rezultatul este o mașinărie instituțională ultraperformantă, dar fără suflet, o construcție care generează norme, dar nu și atașament emoțional. De aceea s-a gripat. Toate comunitățile politice durabile s-au născut din mituri puternice – fie că a fost vorba de eliberarea de sub o tiranie, de o revoluție sau de un destin istoric comun. Mitul actual al UE este unul exclusiv negativ: „Să nu mai avem război în Europa”. Deși vital pentru generația postbelică, acest mit s-a diluat pentru generațiile tinere, devenind un dat de la sine înțeles, nu o forță motrice. Uniunea nu a reușit să propună un mit fondator pozitiv, orientat spre viitor.  Amputarea voluntară a simbolurilor în timpul negocierilor pentru Tratatul de la Lisabona – când s-a renunțat la înscrierea oficială a steagului, imnului (Oda Bucuriei) și a devizei (Unitate în diversitate) în textul tratatului, pentru a nu speria electoratele suveraniste – a fost actul de capitulare a simbolică a Europei unite. S-a preferat ascunderea lor într-o declarație anexă (Declarația nr. 52), golind proiectul de elementele sale de identificare emoțională. Un spațiu public european nu va apărea spontan prin simpla traducere a știrilor în 24 de limbi oficiale. El trebuie proiectat: i. prin partide politice autentic europene, nu simple confederații de partide naționale care se reunesc o dată la câțiva ani, ori batalioane de asalt politic exaltând un „pro-europenism” inept și isteric; ii. prin liste transnaționale la alegerile pentru Parlamentul European, care să oblige un candidat german să ceară votul unui cetățean român și invers, dezbătând teme europene, nu teme domestice; iii. prin politici educaționale și culturale coordonate care să construiască acea identitate civică europeană, complementară, iar nu opusă, celei naționale.  Dacă lipsa unui demos este problema de fond, designul instituțional actual este problema de formă. Înainte de orice este nevoie de un mai bun echilibru și control reciproc (checks and balances) între instituțiile europene. Într-o democrație reală, Parlamentul (reprezentantul cetățenilor) are dreptul de a propune legi. În UE, acest drept aparține exclusiv Comisiei Europene (un organism tehnocratic/executiv). Consiliul (format din demnitari ai statelor membre) legiferează adesea în spatele ușilor închise, ferit de o transparență reală, permițând miniștrilor naționali să voteze ceva la Bruxelles și să dea vina pe „Bruxelles” când se întorc acasă. Fără aceste reforme structurale – transparență totală în Consiliu, drept de inițiativă legislativă pentru Parlament și un mecanism clar prin care executivul european poate fi tras la răspundere direct de cetățeni – Uniunea va rămâne vulnerabilă în fața curentelor populiste care speculează exact această „răceală” birocratică. Momentul în care s-a cedat în fața presiunii național-populiste, prin ascunderea simbolurilor identitare în anexele Tratatului de la Lisabona, a reprezentat amputarea spirituală a proiectului european, ceea ce a fost o eroare strategică. S-a salvat atunci mecanismul juridic cu prețul golirii lui de conținut emoțional și simbolic. Rezultatul este exact Uniunea de astăzi: o structură hiper-reglementată, dar fragilă în fața crizelor, tocmai pentru că în momentele de cumpănă, cetățenii nu se pot refugia emoțional într-o construcție care a refuzat programatic să își asume un imn, un steag și o deviză în actul său de naștere. În școlile noastre se învață azi istoria Holocaustului, dar nu istoria Europei și a UE. Această concesie cvasi-fatală a blocat transformarea UE într-o comunitate de destin și a lăsat terenul liber pentru ca discursul, nu suveranist, care nu este incompatibil cu federalismul european, ci cel național-populist să recupereze și să monopolizeze ideea de identitate și apartenență. Dacă s-ar pune problema unei inițiative politice concrete pentru relansarea acestui demos european, primul pilon al acestei construcții programatice ar trebui să fie un program educațional civic european unificat, care să aducă istoria și valorile comune în manualele tuturor școlilor din Uniune, formând astfel viitoarea generație de cetățeni europeni. Europeni și români în același timp și sub același raport. O mare vulnerabilitate a sistemelor noastre de învățământ este aceea că educăm elevi care cunosc traumele istoriei naționale și universale, dar care sunt complet analfabeți funcțional în ceea ce privește construcția politică în care trăiesc. Fără o memorie istorică comună și fără înțelegerea procesului prin care s-a clădit pacea europeană, listele transnaționale sau orice altă reformă electorală ar rămâne doar niște mecanisme tehnice golite de sens pentru un electorat nepregătit. UN PROGRAM EUROPEAN DE EDUCAȚIE PUBLICĂ  Un program educațional civic european unificat este primordial din trei mari considerente: a)IstoriaUE ca istorie a reconcilierii, nu doar a instituțiilor. Dacă în școli se predă, pe bună dreptate, istoria Holocaustului ca un avertisment absolut împotriva totalitarismului și urii, lipsește contraponderea sa pozitivă. Istoria integrării europene este povestea singurului antidot de succes aplicat acestor  Ea nu ar trebui predată ca o listă plictisitoare de tratate și directive, ci ca o epopee a reconcilierii franco-germane, a dărâmării Cortinei de Fier și a reconstrucției democratice a continentului. b)Creareamanualului unic de Istorie și civism european. Așa cum s-au încercat în trecut proiecte pilot (precum manualul de istorie franco-german), Uniunea are a se dota cu un trunchi comun de educație civică în toate statele membre, pentru tinerii din România, Franța sau Portugalia  care au nevoie: i. să înțeleagă valorile care îi unesc (statul de drept, drepturile omului, solidaritatea). ii. să învețe cum se iau deciziile care le influențează viața de zi cu zi; iii. să dezvolte o gândire critică față de manipulările național-populiste care exportă toate eșecurile interne către „Bruxelles”, dar și față de propaganda oligarhiei bruxelleze care încearcă să pună în locul unei Europe a păcii, libertății, bunăstării, solidarității, diversității culturale și demnității, o putere fără neam și Dumnezeu, ocultă, lacomă, iresponsabilă, războinică și antinațională. c)Nevoiademocratizării sentimentului de dublă apartenență, la spațiul național și cel  Educația civică nu se face doar în școli, ci și prin experiență directă. Programul educațional unificat ar trebui corelat cu stagii de mobilitate obligatorii sau tabere civice europene pentru toți elevii de liceu, pentru studenții din mediul universitar, dar și pentru seniori. În prezent educația este o competență strict națională. Nu este nevoie, însă, de trecerea ei în sfera competențelor UE pentru a realiza un program de școlarizare și conștientizare privind istoria și viitorul Europei. Este suficientă voința politică a statelor europene de a își exercita suveranitatea în mod inteligent și coordonat pentru a clădi acel demos fără de care Uniunea nu poate supraviețui pe termen lung. Marile salturi în istorie nu încep cu un text juridic rigid sau o organizare birocratică, ci cu o convergență de voințe politice, care, printre altele, în cazul nostru, să respingă atât dogmatismul europenist cât și populismul naționalist.  ÎN LOC DE CONCLUZIE: CINE ARE DREPTUL SĂ RENUNȚE LA UN EVENTUAL DREPT NAȚIONAL DE VETO?    O primă observație care se impune este că modalitatea de vot în UE este stabilită prin tratate și numai prin tratate poate fi modificată; iar tratatele se modifică în cadrul unor conferințe interguvernamentale numai prin acordul unanim al statelor membre. Excepție fac „clauzele pasarelă” care, în cadrul juridic existent, permit trecerea de la sistemul unanimității la cel al majorității calificate, dar asta numai în anumite cazuri și numai prin votul unanim al membrilor Consiliului de profil. Politica externă și de securitate nu face parte dintre aceste cazuri și nici nu ar putea face față întrucât ea nu există în sensul în care cu privire la ea nu se adoptă legislație. Or, dacă nu se adoptă decizii cu caracter normativ obligatoriu, ce să votezi?! Oricum, trecând peste aceste observații, dacă unsprezece state membre ar dori renunțarea la veto, nu ar fi destul deoarece o asemenea hotărâre implică, cu titlu de principiu, unanimitatea. Iar dacă cele unsprezece ar dori să inițieze o cooperare consolidată, aceasta nu se poate realiza în domeniul politicii externe care prin natura ei, așa cum am demonstrat anterior, este ori comună ori nu este deloc. În fine, modificarea procedurii de vot nu poate face obiectul unei directive a Comisiei, întrucât tratatele nu i-au conferit o asemenea competență și ele nu pot fi amendate prin directivă. Dacă ne ducem la nivel național, cu referire la România, competența de a negocia și a conveni asupra renunțării la dreptul de veto în cadrul procedurilor de...

Liviu Man despre banii neoprotestanților americani care-au finanțat userismul anticreștin. Filiera...

Autor: Oana-Medeea Groza În emisiunea „CE-I ÎN GUȘĂ, ȘI-N CĂPUȘĂ”, moderată de Cozmin Gușă la Radio Gold FM, jurnalistul Liviu Man a pus sub lupă...

Marius Ghilezan despre victoria AfD în alegeri, consecințele revenirii naționalism-suveranismului nemțesc!

Autor: Oana-Medeea Groza Jurnalistul Marius Ghilezan a analizat, alături de moderatorul Cozmin Gușă, în noul sezon al emisiunii „CE-I ÎN GUȘĂ, ȘI-N CĂPUȘĂ”, rezultatul alegerilor...

Urmăreşte-ne

23,188FaniÎmi place
4,892CititoriConectați-vă
67,100CititoriConectați-vă

Din categorie

spot_img