De la iluzia tehnologică euroatlantică la logica cinică a profitului din război. Cum eșuează planurile de investiție în democrație în fața spiritului rusesc, în timp ce un Occident alienat își caută salvarea din stagflație în spatele focului de la frontiere. Vineri, 29 mai 2026, la ora 02:00, în timp ce restul continentului adormea legănat de promisiunea unei umbrele de securitate infailibile, o dronă rusească de tip Geran-2 se prăbușea peste un bloc de locuințe din Galați. Dincolo de panica celor 70 de rezidenți evacuați și de rănile celor 2 victime, incidentul a expus public o vulnerabilitate tehnică pe care Ministerul Apărării Naționale a trebuit să o recunoască printre dinți: sistemul a fost complet orb. Radarele au detectat ținta la ora 01:46, aproape de Reni, au văzut-o intrând în spațiul aerian românesc la ora 01:52, pentru ca la ora 01:56, cu doar 4 minute înainte de impact, contactul radar să fie pierdut definitiv din cauza altitudinii de zbor extrem de joase. Această fereastră oarbă, urmată de o explozie urbană, a aprins instantaneu fitilul unei mașinării retorice formidabile, pregătită minuțios în laboratoarele geopolitice de la Bruxelles și Washington pentru a forța justificarea unui conflict de amploare. În doar câteva ore, rețelele sociale și agențiile de presă au fost inundate de o avalanșă de declarații care păreau mai degrabă dictate de un singur regizor central, decât a fi niște reacții spontane. Edgars Rinkēvičs, președintele Letoniei, s-a grăbit să anunțe public: „Letonia condamnă atacul cu dronă lansat de Rusia asupra unui bloc de apartamente din Galaţi, România, în urma căruia două persoane au fost rănite. Letonia este pe deplin solidară cu aliatul nostru România şi este pregătită să sprijine măsurile adecvate pentru a preveni astfel de încălcări.” De la Washington, ambasadorul SUA la NATO, Matthew Whitaker, a plusat amenințător cu linia roșie absolută: „Suntem alături de România, aliatul nostru din NATO, și condamnăm această incursiune nesăbuită pe teritoriul său. Gândurile noastre se îndreaptă către răniții din Galați. Vom apăra fiecare centimetru din teritoriul NATO”. La București, președintele Nicușor Dan a livrar sentința politică fără apel: „Ceea ce s-a petrecut astăzi la Galați este consecința directă a războiului de agresiune dezlănțuit de Rusia împotriva Ucrainei, a modului iresponsabil și nediscriminatoriu în care Moscova operează aceste sisteme de armament în vecinătatea imediată a frontierelor NATO, precum și a disprețului sistematic față de dreptul internațional. Nu există nicio ambiguitate cu privire la autorul și la cauza această agresiuni”. De la Chișinău, Maia Sandu asigura telespectatorii că: „Este grav că Rusia atacă românii la ei acasă. Prăbușirea dronei rusești la Galați este o dovadă clară a pericolelor care ne pândesc pe toți în regiune din cauza acestui război nejustificat. Exprim întreaga solidaritate a Republicii Moldova cu România în aceste momente dificile.” Până și ministrul ucrainean de externe, Andrii Sybiha, alături de președintele polonez Andrzej Duda, au sărit la interval cerând o apărare aeriană consolidată și o reacție fermă în cadrul Alianței. Toată această orchestră stridentă de condamnări are însă un aer profund ipocrit pentru oricine are curajul să privească dincolo de ecrane. Din 2022 încoace, nici NATO și nici Uniunea Europeană nu au militat pentru pace. Dimpotrivă, au îngropat cu bună știință porți de declanșare a conflictului prin acordurile Minsk 1 și Minsk 2, au forțat expansiunea tacit-agresivă a Alianței spre Est, încălcând cu cinism promisiunea istorică făcută cândva lui Gorbaciov, și au transformat un stat ce trebuia să rămână neutru, Ucraina, într-un poligon de încercare militar și economic. Ceea ce la început a fost vândut publicului credul drept un sacrificiu idealist pentru democrație., a fost în realitate, o afacere extrem de profitabilă: utilizarea sângelui ucrainean pentru slăbirea strategică a Rusiei, în timp ce giganții occidentali din industria de apărare, precum Lockheed Martin sau Rheinmetall, înregistrau profituri record și numărau miliardele din vânzările de arme. Fără aceste injecții financiare și logistice masive ale NATO, Ucraina ar fi încheiat conflictul prin diplomație în mai puțin de 5 zile, evitând pierderile colosale de vieți omenești. Aceste resturi de drone, găsite în mod repetat și în trecut prin Delta Dunării, nu sunt vulnerabilități pe care Occidentul dorește cu adevărat să le repare, ci sunt evenimentele de tip trigger pe care elitele le vânează cu disperare pentru a justifica o escaladare militară pe termen lung, singura capabilă să mai susțină artificial economiile occidentale aflate în declin structural. Marea eroare a strategilor occidentali, constă în eșecul total de a înțelege specificul spiritului rusesc. În Federația Rusă, atașamentul față de țară nu reprezintă un concept decorativ sau un slogan electoral. De la vârste timpurii, generațiile sunt educate în spiritul datoriei morale față de ceea ce numesc istoric Mama Rusie. În timp ce platformele de streaming și hiturile patriotice ale unor artiști precum Tatiana Kurtukova unesc națiunea sub un numitor comun, Occidentul a mizat greșit pe faptul că sancțiunile vor aduce revolta populară. Această structură culturală, bazată pe memoria colectivă a depășirii marilor crize, generează o coeziune interna extrem de rezistentă, transformând societatea într-un bloc compact în momente de tensiune. Toate provocările ieftine și sancțiunile absurde venite din partea blocurilor UE și NATO nu au funcționat. Timp de 4 ani, Vladimir Putin a dat dovadă de un caracter și de o responsabilitate de fier, refuzând să cadă în capcanele emoționale întinse de liderii europeni și gestionând criza cu o calmitate strategică ce a lăsat cancelariile vestice fără argumente. Rusia nu a fost îngenuncheată, ci forțată să își redefinească rutele globale. Prin intermediul unor mecanisme complexe de cliring financiar și utilizând sisteme alternative de plăți interbancare, statele din blocul BRICS au anulat complet controlul istoric al dolarului asupra piețelor internaționale de energie. Petrolul și gazul rusesc curg acum spre giganții asiatici, plătite în monede naționale, securizând o independență industrială totală în fața oricăror pachete de sancțiuni europene. În contrast total, Europa Occidentală se confruntă cu o disoluție accelerată a reperelor sale fundamentale. Politicile globaliste au diluat particularitățile locale și au erodat identitatea națională a popoarelor europene. Cetățenii se trezesc alienați într-un spațiu birocratic abstract, pe care îl privesc cu o profundă ostilitate, având comportamentul unui câine dezlegat care latră la garduri, fără a realiza că propria curte se prăbușește. Sentimentul dominant în rândul europenilor este cel de trădare, oamenii constată zilnic cum sunt mințiți de lideri ale căror agende nu au nicio legătură cu interesele comunității. În timp ce propaganda de masă construiește portretul unui inamic absolut la Moscova, se omite în mod deliberat menționarea adevăraților beneficiari financiari ai campaniilor NATO din ultimele 3 decenii. Această fragilitate internă a societății vestice este dublată de o inferioritate tehnică și militară evidentă într-un scenariu de conflict bazat pe uzură industrială. În timp ce Alianța Nord-Atlantică s-a axat excesiv pe tehnologii de nișă, extrem de costisitoare, dar imposibil de produs în masă pe timp de criză, Rusia și-a modernizat capacitatea de producție militară brută. Cifrele sunt implacabile: unitățile rusești livrează anual peste 4500000 de proiectile de artilerie, depășind de peste 3 ori capacitatea cumulată a tuturor statelor NATO, care abia atinge aproximativ 1300000 de unități. Pentru a descuraja orice intervenție directă, Moscova a actualizat parametrii doctrinei sale de securitate nucleară. Documentul stipulează clar că orice atac convențional derulat de un stat fără capacități nucleare, dar care beneficiază de sprijinul tehnic al unei puteri atomice, va fi evaluat ca o agresiune comună. Totodată, speculațiile din laboratoarele occidentale privind eliminarea conducerii ruse reprezintă o eroare strategică majoră. Sistemul automatizat Perimetr, cunoscut ca Mâna Moartă, asigură un răspuns nuclear generalizat chiar și în absența unei comenzi umane directe, în caz de atac masiv asupra centrelor de decizie. Pe de altă parte, palierul militar de la Kremlin include figuri cu viziuni mult mai radicale, unde o dispariție a liderului actual ar elimina ultimele punți de negociere, determinând succesorii să declare stare de război total și să aplice lovituri tactice directe asupra infrastructurii de comandă din Europa. Occidentul se confruntă cu o criză structurală profundă, caracterizată prin stagflație și încetinirea motoarelor industriale, iar istoria ne-a învățat că, în momente de blocaj sistemic, reconversia către o economie de război reprezintă soluția clasică de resetare și stimulare artificială a PIB-ului. În trecut, prin Planul Marshall, SUA au pompat resurse masive pentru reconstrucția unei Europe distruse, asigurându-și controlul geopolitic total și o piață uriașă de desfacere pentru propria industrie. Astăzi, mecanismul este inversat: Uniunea Europeană, complet subordonată intereselor strategice ale Washingtonului, este împinsă să facă un nou sacrificiu economic și uman pe altarul complexului militar-industrial american, în loc să caute parteneriate sănătoase de dezvoltare alături de piețele emergente precum blocul BRICS. Pregătirile logistice din teren trădează însă planul real al acestei piese de teatru. Finlanda și Estonia au fost transformate în fortărețe super-dotate, Polonia își accelerează militarizarea, iar Germania găzduiește exerciții NATO de o amploare fără precedent. Pe teritoriul României, manevrele aliate constante au exclusiv rol de avangardă logistică. Dincolo de marile declarații politice, au fost deja aprobate în secret rutele logistice specifice din Dobrogea, culoare strategice de transport feroviar și rutier proiectate special pentru deplasarea rapidă a trupelor speciale și a blindatelor grele ale NATO către punctele fierbinți de la frontieră. Chiar și primirea parțială și subită a României în spațiul Schengen în 2025, strâns legată de instalarea unei linii politice total aliniate la Bruxelles prin CDU și USR, capătă un sens clar. S-a schimbat cumva infrastructura românească de transport peste noapte? Evident că nu. România nu a devenit brusc mai eligibilă, ci fundamental mai utilă pentru ca trenurile și convoaiele NATO pline cu tehnică grea să poată circula fluid, fără opreliști birocratice, direct către frontul de est. În aceeași logică strategică se înscrie și resuscitarea ideii de unire a Republicii Moldova cu România, o fuziune geostrategică ce ar aduce teritoriul vulnerabil al Moldovei direct sub umbrela militară a NATO, anulând neutralitatea constituțională a Chișinăului și deschizând un nou front consolidat chiar la granița Transnistriei. Lideri precum Friedrich Merz, Keir Starmer, Donald Tusk, Emmanuel Macron, alături de executanții lor regionali precum Volodimir Zelenski, Maia Sandu sau Nicușor Dan, au refuzat sistematic calea diplomației constante, alegând să acționeze ca vectori ai escaladării. În timp ce ei semnează contracte uriașe de înarmare, Rusia așteaptă la colț, consolidându-și pozițiile în Ucraina și pregătind terenul pentru noul echilibru de forțe global. În marea schemă a acestei strategii de salon, viața românilor evacuați sau răniți prin blocurile din Galați a contat cel mai puțin. Pentru birocrații de la Bruxelles și generalii din comandanțele NATO, somnul întrerupt al câtorva zeci de cetățeni de la periferia alianței nu este o tragedie, ci o simplă bifă statistică valoroasă, un nod de legătură esențial conceput doar pentru a conecta acest fir de evenimente la restul scenariilor de escaladare globală. Ce importanță are confortul sau siguranța unor provinciali când pe masa marilor decizii se desenează hărți de influență mondială? Românii sunt utili doar ca figuranți speriați pe fundalul unei propagande care are nevoie de imagini de impact pentru a justifica achizițiile masive de tehnică militară degradată moral. În spatele perdelei de fum a condamnărilor oficiale, adevărul rămâne ascuns în culise, protejat de complicitatea celor care ar trebui să vorbească, dar aleg să asiste impasibili la spectacolul distrugerii. Nu trebuie să uităm niciodată că tăcerea este, în realitate, zgomotul cel mai distructiv din istoria marilor crize, iar liniștea așternută complice peste deciziile din cancelarii, este mereu martorul mut al unor urmări complet lipsite de aspecte pozitive. Noapte bună România, spor la pierdere prin guvernarea aliniată orbește la interese străine și vai de capul tău, pentru o înfrățire strategică făcută nu din rațiuni istorice autentice, ci din nevoile logistice ale unei alianțe care își caută cu disperare salvarea prin război.
Data publicării: mai 29, 2026 15:40
Lavinia Radion: Galați, patru minute de orbire! Iluziile democrației exportate pe tancuri și mariajul de tip MaiDan
Data publicării: mai 29, 2026 15:40
DISTRIBUIE:
1 COMENTARIU
LĂSAȚI UN MESAJ
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
Articolul precedent![Avram Gal: Dacă nu putem opri o dronă, ce facem când vine racheta?]( "Avram Gal: Dacă nu putem opri o dronă, ce facem când vine racheta?")
Articolul următor![Geopolitica la Zi(79). Alegerile din Armenia sunt noul front de luptă UE-Rusia.]( "Geopolitica la Zi(79). Alegerile din Armenia sunt noul front de luptă UE-Rusia.")
ULTIMELE ŞTIRI
POLITICA EXTERNĂ A UE, DREPTUL DE VETO ȘI DEFICITUL DEMOCRATIC (II)
Autor: Adrian Severin
România a anunțat, prin gura unor oficiali mai mult sau mai puțini legitimi, că acceptă renunțarea la dreptul de veto în materia politicii externe comune a UE, așa cum dorește Comisia Europeană, susținută de încă zece state membre (deocamdată). Știrea a aprins o mare și nervoasă dezbatere în România. Aceasta a trecut peste câteva întrebări prealabile absolut necesare: Are UE o politică externă și de securitate comună? Cum se poate modifica procedura de adoptare a deciziilor referitoare la această politică? Cine poate angaja România într-un asemenea demers de modificare? Cine are dreptul să renunțe la un eventual drept național de veto? Există un asemenea drept potrivit actualelor reglementări ale UE și care ar fi valoarea lui? Răspunzând acestor întrebări – ceea ce vom încerca să facem în continuare – ne vom da seama că întreaga discuție se duce în afara dreptului UE, dar și că planurile sau acțiunile inițiate sau executate cu încălcarea tratatelor constitutive ale UE au devenit obicei în cercurile bruxelleze, ca și în capitalele patronilor sau yesmenilor acestora. O constatare care trebuie să îi îngrijoreze deopotrivă pe federaliști și suveraniști.
ADEVĂRATA PROBLEMĂ: NU VETOUL, CI DEFICITUL DEMOCRATIC
Pentru moment, nu păstrarea sau renunțarea la dreptul de veto – altminteri iluzoriu – în materia politicii externe comune europene este principala problemă, ci pur și simplu absența unei asemenea politici, în condițiile lipsei unui acord al statelor membre pentru instituirea ei.
Actuala formulă de organizare a UE, pentru a face față provocărilor externe (șanse și amenințări, deopotrivă), este neviabilă. Soluția optimă ar fi modificarea tratatelor în direcția federalizării politicii externe, dar asta nu se poate face înainte de a se asigura caracterul democratic al UE.
Or, în prezent, UE se află într-o imensă criză democratică. Numai odată rezolvată, dacă va fi rezolvată, această criză, se poate relua discuția asupra politicii externe comune, cu desființarea dreptului de veto și a interdicției de a adoptă legislație.
Vetoul poate opri luarea unei decizii eventual greșite, dar nu rezolvă nici o problemă. O majoritate calificată sau supercalificată (cu două treimi sau trei pătrimi din voturi) sau un consens minus 1 ori minus 2, toate, eventual supra asigurate de reglementarea unei minorități de blocaj (care să împiedice motivat punerea în aplicare a unei decizii venind în vădită contradicție cu interesele vitale ale unor state membre), ar face acțiunea externă a UE mult mai promptă și mai eficientă. Căci, orice s-ar spune, puterea statelor membre în raport cu celelalte puteri ale lumii, în special regionale și globale, ar fi mult mai relevantă dacă ele ar acționa împreună, decât dacă acționează separat. Supărați pe UE nu trebuie să pierdem din vedere acest aspect.
Marea dilemă și marea problemă constituțională a UE este alta, iar răspunsul de dat ei este acela că legitimitatea democratică (națională și comunitară) trebuie să preceadă întotdeauna delegarea exercițiului atributelor suveranității către instituții de tip federal. Fără o rezolvare a deficitului democratic, o federalizare a politicii externe ar risca să fie un act tehnocratic lipsit de validarea cetățenilor și generator de grave pericole la adresa intereselor vitale ale statelor membre.
Dinamica actuală a Uniunii, dovedește ce s-ar întâmpla dacă politica externă europeană comună, care astăzi se realizează ilegal, prin forțarea textelor constituționale, europene și naționale, într-o dulce complicitate a instituțiilor europene cu guvernele statelor membre, ar căpăta și o deplină acoperire convențională. Nu am ajunge la o federație de state națiune suverane funcționând ca o democrație transnațională, ci la o oligarhie europeană imperială. Această dinamică reflectă exact actualul blocaj sistemic al UE.
Atunci când ceea ce avea să devină Tratatul de la Lisabona se negocia, pe masa noastră, a negociatorilor, au fost puse sondaje de opinie și statistici care arătau că peste 80% dintre cetățenii europeni susțin nevoia unei politici europene externe, de securitate și apărare comună. După circa douăzeci de ani de eurocrație oligarhică, acestui euro-entuziasm i-a luat locul euroscepticismul de masă.
Într-o uniune de state și de cetățeni, legitimitatea deciziilor de politică externă (care pot implica vieți omenești, bugete uriașe de apărare și alianțe strategice) nu poate fi extrasă doar din consensul diplomatic al unor guverne slabe realizat prin constrângerea exercitată neloial de oligarhia eurocrată. Până când instituțiile alese direct sau mecanismele de control democratic nu vor avea o pondere reală, capacitatea de a construi o voință federală unică rămâne paralizată. Cetățenii tind să aibă încredere în controlul democratic exercitat la nivel național, chiar dacă acesta vine la pachet cu ineficiența politică întărită prin dreptul de veto.
Desființarea dreptului de veto și trecerea la votul cu majoritate calificată (QMV), alături de capacitatea de a adopta legislație, sunt singurele soluții care ar transforma UE într-un actor geopolitic real. Totuși, aplicarea lor în actualul climat de neîncredere instituțională este imposibilă, deoarece statele și cetățenii europeni nu vor accepta ca interesele lor vitale de securitate să fie concurate sau definite de o majoritate supranațională, fără garanții democratice și constituționale absolute.
Astfel, ordinea de priorități pe care mulți federaliști grăbiți încearcă să o impună se inversează, iar agenda dezbaterii suveraniste se schimbă. În loc să se folosească crizele externe, adesea imaginare, pentru a „smulge” competențe prin interpretări forțate ale textelor actuale (ceea ce adâncește criza democratică), calea corectă este repararea fundamentului democratic al Uniunii. Decât să ne mobilizăm pentru a refuza renunțarea la un drept de veto pe care practic nu îl putem exercita ca să blocăm decizii politice pe care UE nu are dreptul să le ia, mai bine ne-am ocupa de legitimitatea sau lipsa de legitimitate democratică a UE. Abia după ce UE își va recăpăta această legitimitate internă, va exista terenul fertil pentru o reformă profundă a tratatelor, inclusiv cu privire la PESC.
NEVOIA UNUI SPAȚIU PUBLIC EUROPEAN
În acest sens, prima dificultate este absența unui spațiu public și politic european real. Asta se întâmplă și întrucât uniunea, indispensabil federală, a fost construită în ultimele decenii de „arhitecți” și „zidari” cu pregătire și gândire exclusiv națională. Așa arată, între tragic și ridicol, un proiect federalist (federaliștii dogmatici) realizat de suveraniști (suveraniștii populiști).
Spațiul acesta trebuie construit programatic și politic condus, iar nu lăsat să se nască la întâmplare. El ar duce la apariția unui demos european fără de care nu poate exista democrație europeană.
Toate națiunile au un mit fondator care le asigură coeziunea. Care este mitul fondator al UE? Ea ajuns o construcție birocratică fără suflet. Nici măcar steag, imn și deviză oficiale, înscrise în tratate, nu are.
După aceea, democrația procedurală și instituțională internă a UE trebuie perfecționată printr-un mai bun echilibru și control reciproc al instituțiilor, precum și prin îmbunătățirea mecanismelor care să garanteze transparența și răspunderea instituțiilor europene față de statele membre și de cetățeni (direct sau prin intermediul statelor lor naționale).
Iată vulnerabilitatea existențială a proiectului european: nu poți avea o democrație (kratos) fără un popor (demos), iar un demos nu se poate naște în absența unui spațiu public comun și a unui mit fondator împărtășit.
Tragedia structurală a ultimelor decenii este exact aceea că Uniunea a fost extinsă și administrată de politicieni și tehnocrați care, deși operau la Bruxelles, gândeau în logica alegerilor lor naționale. Rezultatul este o mașinărie instituțională ultraperformantă, dar fără suflet, o construcție care generează norme, dar nu și atașament emoțional. De aceea s-a gripat.
Toate comunitățile politice durabile s-au născut din mituri puternice – fie că a fost vorba de eliberarea de sub o tiranie, de o revoluție sau de un destin istoric comun. Mitul actual al UE este unul exclusiv negativ: „Să nu mai avem război în Europa”. Deși vital pentru generația postbelică, acest mit s-a diluat pentru generațiile tinere, devenind un dat de la sine înțeles, nu o forță motrice. Uniunea nu a reușit să propună un mit fondator pozitiv, orientat spre viitor.
Amputarea voluntară a simbolurilor în timpul negocierilor pentru Tratatul de la Lisabona – când s-a renunțat la înscrierea oficială a steagului, imnului (Oda Bucuriei) și a devizei (Unitate în diversitate) în textul tratatului, pentru a nu speria electoratele suveraniste – a fost actul de capitulare a simbolică a Europei unite. S-a preferat ascunderea lor într-o declarație anexă (Declarația nr. 52), golind proiectul de elementele sale de identificare emoțională.
Un spațiu public european nu va apărea spontan prin simpla traducere a știrilor în 24 de limbi oficiale. El trebuie proiectat: i. prin partide politice autentic europene, nu simple confederații de partide naționale care se reunesc o dată la câțiva ani, ori batalioane de asalt politic exaltând un „pro-europenism” inept și isteric; ii. prin liste transnaționale la alegerile pentru Parlamentul European, care să oblige un candidat german să ceară votul unui cetățean român și invers, dezbătând teme europene, nu teme domestice; iii. prin politici educaționale și culturale coordonate care să construiască acea identitate civică europeană, complementară, iar nu opusă, celei naționale.
Dacă lipsa unui demos este problema de fond, designul instituțional actual este problema de formă. Înainte de orice este nevoie de un mai bun echilibru și control reciproc (checks and balances) între instituțiile europene. Într-o democrație reală, Parlamentul (reprezentantul cetățenilor) are dreptul de a propune legi. În UE, acest drept aparține exclusiv Comisiei Europene (un organism tehnocratic/executiv). Consiliul (format din demnitari ai statelor membre) legiferează adesea în spatele ușilor închise, ferit de o transparență reală, permițând miniștrilor naționali să voteze ceva la Bruxelles și să dea vina pe „Bruxelles” când se întorc acasă.
Fără aceste reforme structurale – transparență totală în Consiliu, drept de inițiativă legislativă pentru Parlament și un mecanism clar prin care executivul european poate fi tras la răspundere direct de cetățeni – Uniunea va rămâne vulnerabilă în fața curentelor populiste care speculează exact această „răceală” birocratică.
Momentul în care s-a cedat în fața presiunii național-populiste, prin ascunderea simbolurilor identitare în anexele Tratatului de la Lisabona, a reprezentat amputarea spirituală a proiectului european, ceea ce a fost o eroare strategică.
S-a salvat atunci mecanismul juridic cu prețul golirii lui de conținut emoțional și simbolic. Rezultatul este exact Uniunea de astăzi: o structură hiper-reglementată, dar fragilă în fața crizelor, tocmai pentru că în momentele de cumpănă, cetățenii nu se pot refugia emoțional într-o construcție care a refuzat programatic să își asume un imn, un steag și o deviză în actul său de naștere. În școlile noastre se învață azi istoria Holocaustului, dar nu istoria Europei și a UE.
Această concesie cvasi-fatală a blocat transformarea UE într-o comunitate de destin și a lăsat terenul liber pentru ca discursul, nu suveranist, care nu este incompatibil cu federalismul european, ci cel național-populist să recupereze și să monopolizeze ideea de identitate și apartenență.
Dacă s-ar pune problema unei inițiative politice concrete pentru relansarea acestui demos european, primul pilon al acestei construcții programatice ar trebui să fie un program educațional civic european unificat, care să aducă istoria și valorile comune în manualele tuturor școlilor din Uniune, formând astfel viitoarea generație de cetățeni europeni. Europeni și români în același timp și sub același raport.
O mare vulnerabilitate a sistemelor noastre de învățământ este aceea că educăm elevi care cunosc traumele istoriei naționale și universale, dar care sunt complet analfabeți funcțional în ceea ce privește construcția politică în care trăiesc. Fără o memorie istorică comună și fără înțelegerea procesului prin care s-a clădit pacea europeană, listele transnaționale sau orice altă reformă electorală ar rămâne doar niște mecanisme tehnice golite de sens pentru un electorat nepregătit.
UN PROGRAM EUROPEAN DE EDUCAȚIE PUBLICĂ
Un program educațional civic european unificat este primordial din trei mari considerente:
a)IstoriaUE ca istorie a reconcilierii, nu doar a instituțiilor. Dacă în școli se predă, pe bună dreptate, istoria Holocaustului ca un avertisment absolut împotriva totalitarismului și urii, lipsește contraponderea sa pozitivă. Istoria integrării europene este povestea singurului antidot de succes aplicat acestor Ea nu ar trebui predată ca o listă plictisitoare de tratate și directive, ci ca o epopee a reconcilierii franco-germane, a dărâmării Cortinei de Fier și a reconstrucției democratice a continentului.
b)Creareamanualului unic de Istorie și civism european. Așa cum s-au încercat în trecut proiecte pilot (precum manualul de istorie franco-german), Uniunea are a se dota cu un trunchi comun de educație civică în toate statele membre, pentru tinerii din România, Franța sau Portugalia care au nevoie: i. să înțeleagă valorile care îi unesc (statul de drept, drepturile omului, solidaritatea). ii. să învețe cum se iau deciziile care le influențează viața de zi cu zi; iii. să dezvolte o gândire critică față de manipulările național-populiste care exportă toate eșecurile interne către „Bruxelles”, dar și față de propaganda oligarhiei bruxelleze care încearcă să pună în locul unei Europe a păcii, libertății, bunăstării, solidarității, diversității culturale și demnității, o putere fără neam și Dumnezeu, ocultă, lacomă, iresponsabilă, războinică și antinațională.
c)Nevoiademocratizării sentimentului de dublă apartenență, la spațiul național și cel Educația civică nu se face doar în școli, ci și prin experiență directă. Programul educațional unificat ar trebui corelat cu stagii de mobilitate obligatorii sau tabere civice europene pentru toți elevii de liceu, pentru studenții din mediul universitar, dar și pentru seniori.
În prezent educația este o competență strict națională. Nu este nevoie, însă, de trecerea ei în sfera competențelor UE pentru a realiza un program de școlarizare și conștientizare privind istoria și viitorul Europei. Este suficientă voința politică a statelor europene de a își exercita suveranitatea în mod inteligent și coordonat pentru a clădi acel demos fără de care Uniunea nu poate supraviețui pe termen lung. Marile salturi în istorie nu încep cu un text juridic rigid sau o organizare birocratică, ci cu o convergență de voințe politice, care, printre altele, în cazul nostru, să respingă atât dogmatismul europenist cât și populismul naționalist.
ÎN LOC DE CONCLUZIE: CINE ARE DREPTUL SĂ RENUNȚE LA UN EVENTUAL DREPT NAȚIONAL DE VETO?
O primă observație care se impune este că modalitatea de vot în UE este stabilită prin tratate și numai prin tratate poate fi modificată; iar tratatele se modifică în cadrul unor conferințe interguvernamentale numai prin acordul unanim al statelor membre. Excepție fac „clauzele pasarelă” care, în cadrul juridic existent, permit trecerea de la sistemul unanimității la cel al majorității calificate, dar asta numai în anumite cazuri și numai prin votul unanim al membrilor Consiliului de profil. Politica externă și de securitate nu face parte dintre aceste cazuri și nici nu ar putea face față întrucât ea nu există în sensul în care cu privire la ea nu se adoptă legislație. Or, dacă nu se adoptă decizii cu caracter normativ obligatoriu, ce să votezi?!
Oricum, trecând peste aceste observații, dacă unsprezece state membre ar dori renunțarea la veto, nu ar fi destul deoarece o asemenea hotărâre implică, cu titlu de principiu, unanimitatea. Iar dacă cele unsprezece ar dori să inițieze o cooperare consolidată, aceasta nu se poate realiza în domeniul politicii externe care prin natura ei, așa cum am demonstrat anterior, este ori comună ori nu este deloc.
În fine, modificarea procedurii de vot nu poate face obiectul unei directive a Comisiei, întrucât tratatele nu i-au conferit o asemenea competență și ele nu pot fi amendate prin directivă.
Dacă ne ducem la nivel național, cu referire la România, competența de a negocia și a conveni asupra renunțării la dreptul de veto în cadrul procedurilor de...
Liviu Man despre banii neoprotestanților americani care-au finanțat userismul anticreștin. Filiera...
Autor: Oana-Medeea Groza
În emisiunea „CE-I ÎN GUȘĂ, ȘI-N CĂPUȘĂ”, moderată de Cozmin Gușă la Radio Gold FM, jurnalistul Liviu Man a pus sub lupă...
Marius Ghilezan despre victoria AfD în alegeri, consecințele revenirii naționalism-suveranismului nemțesc!
Autor: Oana-Medeea Groza
Jurnalistul Marius Ghilezan a analizat, alături de moderatorul Cozmin Gușă, în noul sezon al emisiunii „CE-I ÎN GUȘĂ, ȘI-N CĂPUȘĂ”, rezultatul alegerilor...
Fritz nu mai e primar, dar nu rămâne fără salariu de...
Dominic Fritz a anunțat că, după ce își va pierde mandatul de primar al Timișoarei, cel mai probabil va fi angajat de USR și va...
Deșteaptă, logică , realistă ,documentată și frumoasă doamnă !
O plăcere să te citim, Lavinia ! Așteptăm cu interes și alte analize !