Există cărți care nu te lasă să rămâi neatent, nu pentru că ar aduce revelații spectaculoase, ci pentru că pun în ordine suspiciuni vechi, difuze, aproape jenante prin simplitatea lor, iar una dintre ele este ”Confessions of an Economic Hit Man” a lui John Perkins, care vorbește despre o lume în care jaful nu se mai face cu armele la vedere, ci cu contracte, consultanți, studii de fezabilitate și împrumuturi „avantajoase”, iar statele nu mai sunt cucerite, ci îndatorate până când nu mai pot respira fără permisiune.
Citind-o, devine greu să nu vezi asemănări cu ceea ce s-a întâmplat în România în ultimii ani, începînd cu guvernul Cîțu, Orban, Ciolacu și apoi Bolojan. Mecanismul descris acolo este aproape banal prin repetiție: mai întâi ți se spune că este o criză, apoi că este o urgență, apoi că nu există alternativă, iar la final descoperi că ai acceptat datorii uriașe fără să știi exact pentru ce, către cine și cu ce rezultat concret.
În acest decor, perioada în care România a contractat sume colosale sub guvernările conduse de Florin Cîțu și Ludovic Orban apare nu doar ca o succesiune de decizii discutabile, ci ca o schimbare de paradigmă: statul a încetat să mai pretindă că explică, a încetat să mai simuleze transparența și a început pur și simplu să se împrumute, invocând un viitor nebulos în care toate aceste datorii urmau să devină „investiții”.
Numai că investițiile reale lasă urme vizibile: drumuri, spitale funcționale, școli refăcute, infrastructură care schimbă viața de zi cu zi. În schimb, ceea ce a rămas după acea perioadă este un sentiment persistent de gol, ca și cum banii s-ar fi scurs într-o ceață administrativă perfect legală, dar imposibil de cartografiat.
Episodul achizițiilor masive de vaccinuri, gestionat de Vlad Voiculescu, se înscrie aproape natural în acest tipar, nu atât prin disputa medicală, cât prin disproporția flagrantă dintre necesar și comandat, dintre realitatea din teren și dimensiunea contractelor, ca și cum logica nu ar fi fost protejarea populației, ci justificarea unor fluxuri financiare uriașe. Contractul cu Rheinmetal, întâlnirile secrete ale dlui Bolojan cu cancelarul Mertz și cele din Austria, pentru gazul românesc, sunt relevante.
În logica „asasinilor economici”, nu este important dacă proiectul este util, ci dacă el poate genera datorie, pentru că datoria este adevărata marfă, iar statul îndatorat devine un stat maleabil, dispus să accepte condiții, reforme impuse, privatizări grăbite și tăieri sociale în numele unui echilibru care nu vine niciodată.
România pare prinsă exact în acest cerc: ni se spune că trebuie să strângem cureaua pentru a plăti ceea ce alții au decis, că trebuie să fim „responsabili”, deși nu ni s-a cerut niciodată acordul pentru aceste împrumuturi, și cedări, și că nu există alternativă, de parcă alternativa – adică refuzul jafului elegant – ar fi un act de nebunie.
