Piețele financiare au hotărît brusc că omul bolnav al Occidentului locuiește acum la Paris. Dobînzile cresc peste tot, e adevărat, dar în ultima lună cele ale titlurilor de stat franceze au urcat mai tare decît ale oricui. Franța plătește acum mai mult decît Italia pentru a se împrumuta. Italia, țara pe care o tot arătam cu degetul la fiecare criză a euro, scrie într-o analiză extrem de pesimistă, intitulată ”Care e problema cu Franța?”, laureatul Nobel pentru Economie Paul Krugman.
”Dintr-o dată, piețele financiare tratează Franța ca pe bolnavul economic al lumii occidentale. Da, ratele dobînzilor au crescut peste tot. Dar creșterea ratelor dobînzilor la obligațiunile guvernamentale franceze din ultima lună a fost deosebit de mare” scrie Krugman.
Cel mai clar semnal vine de pe piața CDS-urilor (Credit Default Swap), adică a asigurărilor împotriva falimentului unui stat. Prețul lor pentru datoria franceză a sărit vizibil. Nu s-a ajuns la nivelurile din Grecia sau Portugalia din 2010-2012, dar cînd cineva își cumpără polița de incendiu abia cînd simte miros de fum, merită să te uiți în jur. Probabilitatea de default pe cinci ani, dedusă din aceste prețuri, e de doar 1,2%. Paul Krugman spune că cifra e prea mică. ”Creșterea ratelor dobînzilor la obligațiunile guvernamentale franceze este determinată în mare măsură de percepția sporită a riscului ca Franța să intre în incapacitate de plată a datoriei sale naționale” mai scrie el.
Franța în incapacitate de plată sună ca un SF prost, ca un coșmar
Între timp, însă, țara e măturată de demonstrații studențești mari și violente. Iar Marine Le Pen, cu partidul ei eurosceptic, conduce în sondaje pentru prezidențialele din 2027. Coincidență? Greu de crezut. Piețele nu citesc sondaje din pasiune, dar știu să socotească ce înseamnă o conducere care promite lucruri imposibile.
Krugman recunoaște de la început o capcană. Presa financiară anglofonă a tot prezis, la fiecare criză, că Franța e următoarea piesă de domino care va cădea, dar cifrele nu au dat niciodată dreptate profeților. Mulți, de fapt, doar voiau să cadă Franța, fiindcă taxele ei mari și statul ei social le ofensau convingerile. Progresiștii, la rîndul lor, sînt tentați să minimalizeze criza, ca reflex de apărare. Economistul american încearcă să fie obiectiv, totuși, și ajunge la o concluzie fără menajamente: situația e gravă.
Problema mare este situația pensiilor
”Care este problema Franței? Franța se află pe o traiectorie nesustenabilă din punct de vedere fiscal. Datoria este deja foarte mare ca procent din PIB, iar guvernul francez sporește această datorie prin înregistrări de deficite bugetare mari, chiar dacă nu există nicio urgență precum un război, o recesiune severă sau o pandemie care să justifice astfel de deficite. În plus, Franța are o populație îmbătrânită, ceea ce înseamnă că, în alte condiții neschimbate, costurile pensiilor vor crește mult mai rapid decât veniturile” scrie Krugman.
Populația îmbătrînește, iar costurile cresc mai repede decît veniturile. Vorbim despre o țară în care vîrsta oficială de pensionare era 62 de ani în 2023, față de 67 în Danemarca, modelul preferat al stîngii. Macron voia să ajungă treptat la 64, tot puțin față de alții, dar reforma a fost înghețată pînă după alegeri, sub presiunea extremei drepte și a extremei stîngi. Rezultatul: 62 de ani și 9 luni, iar speranța de viață la 65 de ani trece de 87, cu doi ani mai mult decît în SUA.
Cine plătește? Educația, între altele. Statul francez le dă bătrînilor subvenții mari pe spatele tinerilor, ceea ce explică de ce elevii și studenții ies în stradă. Cireașa de pe tort: Le Pen promite să coboare vîrsta de pensionare la 62 de ani. O măsură extrem de scumpă, prezentată ca pe un cadou. Fantezia economică nu e monopol francez, desigur, avem exemple și dincolo de Atlantic. Dar piețele cred acum că la Paris ea face mai mult rău decît în alte părți.
Scenariul îl știm pe de rost din criza din 2009-2012. Investitorii nu mai cumpără obligațiuni, statul riscă să nu-și mai poată plăti dobînzile, panica scoate banii din țară, panica alimentează panica. Un cerc vicios care se strînge singur.
Americanii dorm liniștiți, pentru că pot tipări dolari, scrie Krugman. Franța nu poate tipări euro. Criza de atunci s-a încheiat cu trei cuvinte ale lui Mario Draghi, „orice e nevoie”, iar piața a înțeles că BCE nu va lăsa pe nimeni să cadă. Va repeta BCE gestul pentru Franța? Sînt motive serioase de îndoială. În 2012, țările din sud tăiau cheltuieli ca disperatele (excesiv, economic vorbind, dar cu un argument politic: noi am suferit, ajutați-ne). Franța merge în direcția opusă, iar cei care au suferit austeritatea ar întreba, pe bună dreptate, de ce ei au plătit și Parisul nu.
Dacă s-ar ajunge acolo, factura ar fi gigantică. A doua economie a zonei euro poate să fi trecută din categoria „prea mare ca să cadă” în cea a „prea mare ca să fie salvată”, mai avertizează laureatul Nobel.
La rece vorbind, piețele nu țipă încă, ele tratează riscul ca real, dar încă mic. Centrul francez ar putea reveni spectaculos. Le Pen ar putea guverna ca Meloni, mai soft decît se teme lumea, sau atît de prost încît să-și piardă repede capitalul politic. BCE ar putea apărea cu ajutoare la timp.
Totuși, prea multe incertitudini pentru o țară care contribuie cu atît de mult la stabilitatea Uniunii. Krugman o spune elegant în analiză: ar vrea să fie optimist, dar optimismul cere prea mult noroc. Una peste alta, dacă a doua economie a euro are nevoie de un miracol politic ca să nu-și ruineze finanțele, iar o criză la Paris nu poate fi nici absorbită, nici ignorată de nimeni, așa că Uniunea Europeană depinde, în ultimă instanță, de capacitatea Franței de a înfrunta curajos problema pensiilor, doar că se vede limpede, deocamdată, că nimeni din Hexagon nu pare dispus să își asume răspunderea. (B.T.I.)
foto: Medium.com
sursă: inpolitics.ro
