3.7 C
București
luni, martie 4, 2024
3.7 C
București
luni, martie 4, 2024

Gold FM 96,9

spot_img
AcasăAlte ŞtiriPROFITORII TRANZIȚIEI (12)

PROFITORII TRANZIȚIEI (12)

-

DISTRIBUIE:

Politica externă a României a fost făcută la plesneală, prin oameni impuși ce s-au scăldat în lux și colportau minciuni. Indezirabilii era compromiși cu sprijinul presei. Scandalul HUSTLER și Adrian Sârbu. Ce zice Emil Constantinescu despre Mircea Geoană.

SOLIDNEWS vă propune un serial despre o parte dintre oamenii ce-au condus haotic România sau au exploatat-o economic după 1989, așa cum îi descrie Eugen Mihăescu, grafician și membru de onoare al Academiei Române, fost politician la vârful puterii, colaborator timp de mai multe decenii al celor mai prestigioase publicații din SUA și Europa (sursa: volumul ”Între linii”, editura RAO, ediția 2016; formularea titlurilor din articole aparține redacției SOLIDNEWS).

Politica externă a României a fost făcută la plesneală, prin oameni impuși ce s-au scăldat în lux și colportau minciuni. Indezirabilii era compromiși cu sprijinul presei. Scandalul HUSTLER și Adrian Sârbu. Ce zice Emil Constantinescu despre Mircea Geoană.

Context: Incomodând jocurile de la Cotroceni ale noii camarile a lui Ion Iliescu formată după alegerile din 2000, Eugen Mihăescu este îndepărtat din funcția de consilier prezidențial, oferindu-i-se poziția de ambasador la UNESCO. Pentru a putea fi eliminat total din sistem i se înscenează de o parte a presei scandalul HUSTLER, urmând astfel o luptă a autorului cu mogulul Adrian Sârbu, respectiv chiar cu Ion Iliescu, care gira acțiunile contra lui Mihăescu.

(Mihăescu se duce la MAE la începutul anului 2001 pentru formalitățile legate de numirea ca ambasador la UNESCO, n.r.)
”Amintirile acestea au fost stârnite și de expresia pe care a folosit-o președintele Iliescu atunci când mi-a spus: „Trebuie să te duci Ia externe ca să te «încadreze»”. Nu să mă angajeze, ci să mă încadreze!
Există o expresie mai comunistă decât „a fi încadrat”? Adică să intri într-un țarc. În România socialistă nu puteai face nimic dacă nu treceai mai întâi pe Ia Serviciul de cadre. La un moment dat, nu puteai să urmezi studii superioare și niciodată nu puteai găsi un loc de muncă mai bun. Toți oamenii trebuiau încadrați, ideal și într-o structură politică, în organizații de pionieri, de uteciști sau de partid. Ceaușescu a depășit măsura — ca în toate cele — și a inventat un „cadru” pentru copiii de grădiniță: șoimii patriei. Așa putea să-și îndoctrineze supușii de mici.
Deci m-am dus la Geoană, la MAE. Al dracului ministerul ăsta de externe! L-am urmărit prin toate sediile prin care a trecut. Cred că este instituția guvernamentală care s-a mutat cel mai des în treizeci de ani. La început, se afla pe undeva pe lângă Biserica Armenească. Am fost acolo ca să-l vizitez pe George Macovescu care era ministru adjunct și foarte bun prieten cu George Ivașcu. Clădirea aceea avea un aer de percepție fiscală. După revoluție, am intrat în sediul care găzduiește astăzi Guvernul, în Piața Victoriei, „Institutul Smolnîi”, cum l-am numit eu. De aici, păstrez în memorie acea agitație fără noimă, să-i zicem revoluționară, dar, paradoxal, și o imagine ca de galerie de artă datorată numeroaselor lucrări de pictură expuse pe pereți. Pictură de foarte bună calitate. Cred că tot Macovescu, dar și alți miniștri comuniști mai cultivați au cumpărat foarte multe lucrări de artă. A treia oară când am intrat în ministerul de externe a fost în 1996, când Iliescu m-a desemnat să-l reprezint la Francofonie și MAE se mutase în clădirea din Aleea Alexandru. Cred că, prin anii ’60-’70, în complexul cu aspect de buncăr mussolinian funcționa ministerul
Sănătății. Ca să se marcheze noua destinație, în curte a fost instalată o Statuie oribilă, care îl reprezintă pe Nicolae Titulescu. Când am intrat din nou, în iarna lui 2001, în holul anost dar bine păzit, am fost legitimat și rugat să aștept să mă preia un însoțitor, deși eram consilier la Președinția României. A durat ceva timp până a apărut doamna care trebuia să mă conducă până la etaj unde se afla cabinetul ministrului. Cât am așteptat în hol, mi-am rotit privirea și, într-un colț, am zărit un birou în stil Napoleon al III-Iea, de o calitate excepțională chiar dacă arăta cam ponosit și, pe locul în care ar fi trebuit să se afle o bucată de piele, de care se sprijină brațele celui care scrie la acea masă, strălucea o bucată de damasc galben, ca de plapumă. Mă gândeam la frumusețea unor vremuri de altă dată, a la Titulescu… în ce hal am ajuns! Biroul nu era numai desfigurat, dar și înghesuit sub scara care ducea la etaj. N-am putut răbda și am întrebat-o pe cucoana care îmi servea de ghid dacă știe ce e cu mobila aceea. La început nu a înțeles despre ce e vorba după care, edificată, mi-a spus:

– Aaa, aceea este „masa pentru tratate”!
Deci biroul lui Titulescu devenise „masa de tratate” și probabil era târât de colo-colo, după nevoi. Am intrat în cabinetul lui Mircea Geoană, al Ministrului afacerilor Externe al României. Biroul său era undeva în partea stângă, o mobilă oarecare, după stil cel mult din anii ’60. Automat, am ridicat ochii să văd tablourile de pe pereți. În spatele lui Geoană era un peisaj marin, în culori luminoase, semnat de Nicolae Tonitza. În fața sa, ministrul privea la o hartă, un mapamond. Cred că am văzut și un Țuculescu. Camera avea două ferestre foarte mari, acoperite cu perdele din voal, mai scurte cu vreo douăzeci și cinci-treizeci de centimetri decât ar fi trebuit. Lungimea aceasta nepotrivită, care lăsa la vedere un calorifer dizgrațios, îmi amintea de niște pantaloni prea scurți, care dezvăluie șosetele căzute și eventual picioarele păroase. Geoană m-a întâmpinat cu o față lungă, cu o expresie ușor jenată. Încerca să fie drăguț, dar nu m-a întrebat dacă doresc o cafea sau măcar un pahar cu apă. Avea, în același timp, un aer temător și perfid ca un laș care se teme că îl vei ataca și stă pe gânduri dacă nu cumva e mai bine să te pocnească el întâi. M-a enervat și faptul că lăsa să se întrevadă nemulțumirea pe care i-o producea vizita mea. Era evident deranjat de parcă i s-ar fi băgat ceva pe gât. Așa că l-am atacat:

– Bine, măi, Mircea, cum e posibil să vă bateți joc în halul ăsta de biroul lui Titulescu, ceea ce numiți voi „masa de tratate”? Tu de ce lucrezi la biroul ăsta urât? De ce nu restaurezi bijuteria aceea, e doar patrimoniul ministerului, nu? De ce ții în spate frumusețe de pictură în loc să o pui în fața ta, să ai și tu ceva plăcut la privit? Cum poți tolera perdelele astea meschine?!
Bănuiesc că nu i-au căzut bine comentariile mele pentru că mi-a spus cu un ton agasat:

– Bine, dragă, lasă, hai mai bine să discutăm cum facem… Când vrei să pleci la Paris?

– Mâine, am răspuns eu în zeflemea.

– Mâine?! Da. . . da, sigur, dar ești gata să pleci?

– Bineînțeles! am continuat eu pe același ton.

Da, da, vom face atunci actele de urgență și te rog să treci pe la domnul Pintea, la Direcția Culturală, ca să discutați despre UNESCO.
Și asta a fost tot. Gata, mă „concedia”, grăbit să rămână singur. Întrevederea nu a durat mai mult de zece minute și Geoană nu mi-a spus nimic despre ce a făcut sau nu Hăulică la UNESCO, nici despre ce așteaptă România de la Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură. Nimic, nici o discuție pe fond. Am vorbit despre bagaje, dacă le am făcute. De parcă Geoană era agent de voiaj și nu ministru de Externe. Sigur, el nu avea nici o vină, săracul! Vina era a celor care l-au pus acolo. Explicația era simplă și cel mai corect diagnostic i l-a pus Andrei Pleșu pe vremea când era ministru de externe. Aflat în vizită la Washington, i-a spus lui Geoană — pe atunci ambasadorul României în SUA —, de față cu personalul diplomatic: „Domnule ambasador, dumneavoastră aveți o mare problemă, păreți inteligent.” Am plecat de la ministerul de Externe cu o mare tristețe în suflet. Clădirea urâtă, cu birouri meschine, m-a indispus. Mă așteptam la cu totul altceva și eram profund dezamăgit. Mă gândeam ce diferență îngrozitoare față de Departamentul de Stat al Statelor Unite, ca să nu mai vorbesc de Quai ďOrsay! Știam că la MAE sunt angajați unul sau mai mulți arhitecți decoratori. I-am văzut și eu nu o dată la Paris și la New York. Se plimbau pe toate meridianele ca să vadă, să evalueze, eventual să antameze lucrări în ambasadele și reședințele României din lume. N-am sesizat niciodată vreo schimbare după trecerea lor.
(…)

(Fiindu-i amânată plecarea la UNESCO cu aproape trei luni, între timp Mihăescu este atras în capcana unui scandal public, menit să blocheze numirea sa ca ambasador, n.r.)
Așteptam să fiu reprogramat numai că a intervenit scandalul lansării revistei Hustler.
Îmi amintesc precis data, era pe 26 aprilie 2001. Nu mai știu însă pentru ce mă aflam în după-amiaza acelei zile la Athenee Palace când am întâlnit-o pe Alison Mutler, jurnalistă la Associated Press. Ne cunoșteam din campaniile electorale. Ea este cea care mi-a oferit invitația pentru evenimentul prilejuit de lansarea revistei și m-a incitat să merg pentru că, spunea ea, se anunțase și participarea fondatorului Larry Flint. Nu mă interesează revistele pornografice pentru că scenele cu sex explicit, prea „ginecologice”, mi se par lipsite de erotism dar procesul în urma căruia Flint a fost împușcat și imobilizat pe viață într-un scaun cu rotile l-am urmărit în direct pentru că, în acea perioadă, eram în Statele Unite. M-a impresionat războiul pe care l-a dus în justiție pentru apărarea dreptului la liberă exprimare, al libertății presei, până în fața Curții Supreme. Mi-a plăcut enorm și filmul pe care l-a făcut despre acest personaj regizorul Milos Forman. Nu știam nimic despre lansarea din România și nici despre implicarea lui Sorin Roșca Stănescu, chiar dacă eram prieteni și ne întâlnisem chiar cu numai o zi înainte de acel eveniment. Doar perspectiva de a-l întâlni pe Larry Flint m-a făcut să merg în acea seară Ia discoteca al cărei nume nu mi-l amintesc pentru că am încetat demult să fiu o „pasăre de noapte”. Nu m-am dus singur, am luat-o și pe soția mea, care a fost martoră la tot ceea ce s-a petrecut acolo. E vina mea că nu mi-am dat seama că este o capcană, care, inițial, nici măcar nu fusese pregătită pentru mine, ci pentru secretarul de stat de la ministerul culturii, Ion Antonescu, becher, mare amator de petreceri și de femei frumoase. Patronii publicației sperau să dea lovitura și să obțină publicitate gratuită pentru lansarea revistei. Mai trebuie să spun că Larry Flint nu a venit și toată petrecerea a fost organizată doar pentru a se face fotografii compromițătoare cu demnitari? M-am așteptat ca scandalul să înceapă pentru că pozele cu dansatoarea de striptease au apărut întâi în paginile unui tabloid. A doua zi însă Horia Alexandrescu mi-a arătat știrea pe care agenția Mediafax o difuza pe așa numitul „flux general”. Nu numai că se punea la dispoziția presei interne și internaționale un subiect de „nișă”, dar se reproduceau și trei fotografii în succesiune pentru că din fiecare clișeu luat separat nu se înțelegea mare lucru. Poate că nu l-aș fi bănuit pe Adrian Sârbu că îmi vrea pielea dacă nu aș fi văzut că principalul jurnal de știri de la Pro TV începe cu aceleași fotografii. Atunci am știut că mi s-a transmis o declarație de război și am ridicat mănușa pornind la contraatac. M-au scos din sărite două lucruri. În primul rând, lipsa de reacție a președintelui, care a încercat tot timpul „să o scalde”. Pentru că nu era ușă de biserică, nu îndrăznea nici să mă trăsnească, dar nici să ia incidentul în glumă ca prim-ministrul Adrian Năstase. A trimis-o la înaintare pe Corina Crețu, care a făcut totul ca să se descotorosească de problemă, luând în brațe vechiul refren: că eu n-aș fi angajat al Președinției, nu sunt plătit de Cotroceni, ci sunt și eu așa… unul, pe acolo, deci faptele mele „nu afectează instituția”. Al doilea lucru care m-a enervat a fost că tocmai Adrian Sârbu îndrăznea să-mi dea o lecție de morală. Știam destule despre matrapazlâcurile pe care le făcea oprind din salariile angajaților sumele datorate asigurărilor sociale, dar netransferându-le mai departe către Stat. Știam că are datorii imense către buget și era de notorietate faptul că reușise reeșalonarea lor pe vremea guvernării Convenției Democrate și făcea acum curte noilor guvernanți pentru încă o amânare. Sârbu voia să mă răstignească în piața publică pentru un episod care, dacă s-ar fi petrecut în ziua de azi, ar fi trecut neobservat fiindcă destrăbălarea din România a depășit orice limită și o bună parte din vină o poartă chiar Pro TV-ul lui. El a inventat jurnalul de la ora șaptesprezece, plin de știri despre violuri și asasinate scabroase, el a început „manelizarea” României.
Sârbu a încercat să mă pună cu spatele la zid, dar nu s-a așteptat la contraatacul meu. Am profitat de invitațiile la talk-show-uri pe la toate televiziunile și de toate interviurile care mi s-au luat ca să întreb: ,,Ce este mai pornografic? Să pui mâna pe un sân sau să bagi mâna până la umăr în buzunarul statului?” Problema pusă astfel, a stârnit interesul întregii prese și, în clipa în care am scris acest articol despre ilegalitățile comise de Adrian Sârbu, trei cotidiene importante l-au publicat, fapt fără precedent, în aceeași zi. (…)

(Mihăescu scrie un articol în care radiografiază modul de acțiune a lui Adrian Sârbu, ce-și folosea presa pentru a șantaja oamenii politici ce trebuiau să-i aprobe ștergerea datoriilor la stat, articolul finalizându-se după cum urmează, n.r.)
,,În pofida pericolelor care știu bine că mă pasc la tot pasul, îi încredințez pe toți cei care mă cunosc, amici și inamici, de un lucru: să nu conteze pe lașitatea mea!”
Articolul a fost reprodus joi, 10 mai 2001, de Evenimentul Zilei, care era condus pe atunci de Cornel Nistorescu (n-aș putea spune că mi-era prieten), România Liberă, unde era Petre Mihai Băcanu și de Bursa Iui Florian Goldstein-Make. Aș fi putut să renunț, să bag capul în piept și să plec, dar pentru nimic în lume nu voiam să părăsesc înfrânt scena românească.
Judecând după reacția oamenilor simpli, care-mi arătau simpatie oriunde apăream, cred că am câștigat războiul. Mi-a fost util și ajutorul discret pe care mi l-a dat Guvernul, care era interesat să mai taie din aroganța patronului din Bulevardul Pache Protopopescu. Ziarul Bursa s-a implicat foarte puternic publicând un adevărat serial de articole care disecau în detaliu afacerile lui Sârbu.
Culmea, cel mai nemultumit de acest conflict a fost Iliescu. Mai ales după ce am primit un sprijin nesperat în Parlament, când senatorul Sergiu Nicolaescu a făcut o interpelare cerând Ministerului de Finanțe să comunice suma exactă datorată de trustul Media Pro. Regizorul a plătit pentru această îndrăzneală a sa. Îmi amintesc că era internat în spital pentru o intervenție chirurgicală. M-am dus să-l vizitez și l-am găsit într-o stare cumplită de agitație pentru că primise un buchet de trandafiri albi, în număr par, ca pentru înmormântare, însoțit de un fair-part pe care scria: Cu mulțumiri și era semnat de Sârbu.
Iliescu, direct și indirect prin Corina Crețu, a declarat presei că nu era treaba mea să mă amestec în problemele fiscale ale domnului Sârbu, iar acesta se lamenta cui avea timp să îl asculte că nu înțelege de ce mă încrâncenez împotriva lui, că nici măcar nu era în țară când a izbucnit scandalul. De parcă eu nu aș fi știut că nimic nu mișca în trustul Media Pro fără știrea „marelui boss”, care urmărește totul pe calculator, chiar dacă se află la antipozi.(…)
Numai ziarul Adevărul a refuzat să se implice invocând o convenție a Clubului Român de Presă care „interzice atacurile împotriva proprietarilor media”?!
Cât a durat războiul, Iliescu se făcea că nu are nici o legătură cu mine. Mă evita din răsputeri. Iar Geoană, nașul care l-a cununat pe Adrian Sârbu, a oprit complet formalitățile necesare plecării mele. Am încercat de câteva ori să îi vorbesc președintelui, dar a fost imposibil. Până la începutul lunii iunie. Îmi amintesc că era Ziua Copilului pentru că se organizase un concert la Cotroceni. Am întârziat și duduia de la protocol m-a condus într-o lojă adiacentă celei prezidențiale. Iliescu a întins gâtul să vadă cine a intrat și, când m-a zărit, de unde până atunci stătea cu coatele rezemate de balustrada din pluș, s-a retras în fundul lojei. După concert, m-am dus peste el și am constatat că, între timp, plecase la ambasada Italiei. M-am luat după el. L-am văzut cum se întunecă la față când am intrat în salonul în care avea loc recepția. A făcut stânga-mprejur și a ieșit în grădină. Eu, după el. Spectatorii acestui balet, care a continuat prin încăperile reședinței, erau Corneliu Vadim Tudor și poetul Mircea Dinescu. Scârbit de atitudinea președintelui m-am oprit și m-am trezit imediat flancat de cei doi, care nu se puteau suferi și, în mod normal, n-ar fi schimbat nici un cuvânt. De data aceasta m-a luat fiecare de braț, unul din dreapta și celălalt din stânga. Zice Dinescu:

– Uite la Iliescu, fuge de tine! O rușine! Mă duc să vorbesc cu el!

– Lasă Mircea, nu-i nevoie, l-am liniștit eu.

– Nu-i e rușine! nu s-a lăsat nici Vadim mai prejos. După toate câte ai făcut pentru el! Pleacă, mă, de la el! Vino, mă, la mine în partid, noi știm să respectăm oamenii ca tine.
Aceasta era „tactica” lui Iliescu: să nu zică, să nu facă nimic, poate mă plictisesc și plec și lucrurile se rezolvă de la sine. Adică el ar fi vrut ca această chestiune să rămână nelămurită, să nu avem și noi o discuție ca între bărbați. Să mă lase să stau așa, singur într-un birou la Cotroceni — doar devenisem un „paria” — până mă satur și plec. Așa că am decis să atac. După recepția de la ambasadă i-am telefonat Corinei și, cu un ton care nu prevestea nimic bun, i-am spus:

– Vino până la mine că am să-ți spun ceva foarte important.
N-a apucat să închidă ușa că m-am și repezit:

– Ascultă, mă, voi vreți scandal sexual? Vrei să apari pe prima pagină din Evenimentul Zilei?

– Aoleu?! a sărit Corina.

– Du-te la Iliescu și spune-i asta!

– Ești nebun, mi-a zis Corina ieșind.
N-au trecut zece minute și m-a chemat Iliescu. Când am intrat în cabinetul său era negru la față.

– Ce faci dom’le, ameninți?!
Nu mai eram „măi, dragă”…

– Nu ameninț, zic, dar spun! Ce aveți cu mine? De ce nu vreți să avem o explicație? Știți foarte bine, v-a spus și Naghi, șeful SPP-ului, că am căzut într-o cursă.

– Lasă, dom’le, asta! Ce te-a apucat să te legi de Sârbu? E treaba ta? Ce, ești Miliția Economică, Controlul de stat? m-a întrebat furios, fără să-și dea seama că folosește denumiri socialiste. După ce că te-ai dus la petrecerea aia, mai faci și gură?! S-a luat și deșteptul de Nicolaescu după tine și a făcut interpelare în Senat!

– Și eu ce ar fi trebuit să fac? am contraatacat nervos. Să stau așa … nu am voie să mă apăr? Și noi nu trebuia să avem o discuție bărbătească?

– Ce să discutăm. .. sunt foarte dezamăgit!

– De ce?

– Păi… zice Iliescu mimând cu mâinile pipăiala pe sâni.

– M-ați văzut dumneavoastră făcând asta?

– Nu, dar te-a văzut nevastă-mea la televizor și mi-a povestit.

– Vasăzică dumneavoastră sunteți dezamăgit pentru că m-ați văzut punând mâna pe un sân… Dar vă închipuiți ce dezamăgit sunt eu când văd cum stați cu mâinile în sân de șase luni și nu faceți nimic?
Nu cred că cineva a avut vreodată curajul să-i spună Președintelui așa ceva. Nu știu dacă vreun serviciu secret a înregistrat convorbirea noastră. Știu că, dacă aș fi încercat să-i dau cu un scaun în cap, n-ar fi fost atât de surprins. Rămăsese încremenit! Am profitat de tăcerea sa stupefiată ca să continui:

– Uite ce se întâmplă, domnule Președinte. Nu eu am cerut să plec ambasador. Era mai simplu să-mi spuneți: „Măi, băiatule, știi ceva? Mă sâcâi ca o muscă! Ia du-te tu la tine acasă, la Paris!” Trebuia să-mi faceți vânt de la Cotroceni dacă v-ați săturat de mine că văd prea multe lucruri aici. Acum eu nu pot să plec cu coada între picioare, chiar dacă n-am nici un chef să merg Ia UNESCO, pentru că știu prea bine ce înseamnă organizațiile astea internaționale, care nu fac decât să bată apa în piuă toată ziua. Dar pentru că ați făcut tam-tam cu numirea mea, pentru că toată presa urlă despre acest subiect, eu trebuie să plec! Un singur lucru am să vă spun: ce zi e azi, luni? Dacă până la sfârșitul săptămânii viitoare n-am plecat și ăsta, Geoană, omul dumneavoastră, continuă să tragă de timp, o să vedeți ce n-ați văzut! La revedere, am încheiat eu pe un ton amenințător și am ieșit.
La începutul lunii iulie eram la Paris. Chiar dacă ministrul de externe a încercat să mai tergiverseze spunând că n-am primit aprobarea Franței. O nouă minciună sfruntată pentru că ambasadorii Ia organizațiile internaționale nu au nevoie de ceea ce se numește în diplomație „acord”. Hăulică s-a panicat complet și a început să mă împroaște cu noroi în presa franceză și în fața diplomaților de la UNESCO. Iliescu, strâns cu ușa, a știut ce să facă pentru a determina plecarea mea în misiune la Paris. Cu acest tip de oameni nu se poate discuta decât cu pistoalele pe masă: cine clipește primul, a pierdut. De data aceasta a clipit Iliescu.
(…)

(Ajuns la UNESCO, Eugen Mihăescu continuă să fie șicanat, mai ales de cei ce aflaseră că are o relație proastă cu Iliescu, sau prin acțiunile fostului ambasador Hăulică, ce refuza să plece, n.r.)
Era foarte greu să mă concentrez asupra misiunii pe care mi-o propusesem din cauza sâcâielilor administrative. În afara problemelor iscate de faptul că Hăulică se încăpățâna să ocupe apartamentul a cărui chirie era cam patru mii de dolari pe lună, mă agasa atitudinea șoferului, care îl servise cu devotament pe fostul ambasador și, din prima zi, a încercat să mă sfideze. Când am inspectat mașina, am descoperit o rablă, nu numai uzată moral de cei peste patru ani de „serviciu”, dar și foarte prost întreținută: murdară, cu tabla îndoită și cârpăcită din ciocan, cu numai o picătură de ulei în motor. Nu semăna cu mașina unui șef de misiune, era o rușine, iar cel care răspundea de aspectul și starea tehnică nu părea deloc afectat, ci îmi dădea răspunsuri în doi peri. Am crezut că mă voi descotorosi repede de el, dar am constatat că avea mari proptele în Centrală și am fost nevoit să-i suport vreo două luni prezența, până când am amenințat că nu mai semnez statele de salarii dacă nu este rechemat la București. Într-un târziu, l-au luat pe nenorocit de la ușa mea, dar ministerul s-a răzbunat și nu mi-a mai trimis un alt șofer un an de zile. M-aș fi lipsit dacă nu aș fi pierdut prea mult timp în traficul aglomerat al Parisului sau căutând locuri de parcare. Văzând însă că Geoană întoarce spre mine o ureche surdă de fiecare dată când ceream un șofer, l-am amenințat, printr-un prieten, că voi veni la București să protestez cu o pancartă că ocupă abuziv vila din Pangratti pe a cărei plăcuță din alamă scria încă „Reședința Președintelui României”.
Curând, Oliviu Gherman – căruia i-am spus, din acea clipă, „Vierman” – „colega” de la bilateral, pe care l-am întâmpinat la aeroport și l-am plimbat prin Paris ca să se acomodeze cu noul său domiciliu, a început și el să mă șicaneze pentru că a priceput că nu am protecție „de sus”. Ei făceau cu toții parte din aceeași gașcă, iar eu eram un intrus. Așa se explică și de ce Hăulică n-a fost deranjat niciodată, de ce nu i-a cerut nimeni socoteală pentru cei aproape o mie de dolari cheltuiți pe telefoane după ce n-a mai fost ambasador, nici pentru banii dați pe chirie trei luni în plus, cât dura preavizul, sau pe aplicele care, s-a plâns proprietarul, i-au dispărut, nici pentru suma depusă garanție la începutul contractului și care nu s-a mai putut recupera pentru că locuința ajunsese o ruină. Una peste alta, o pagubă de vreo paisprezece mii de dolari, la care se adaugă cei cincisprezece mii plătiți de UNESCO pentru un număr jubiliar al revistei Secolul 20, care n-a mai apărut niciodată.
La sfârșitul lunii august, m-am dus la București curios să asist la Întâlnirea anuală cu ambasadorii și consulii generali ai României. O inițiativă a ministerului de externe care maimuțărește obiceiurile altor state și obligă totodată diplomații să vină în țară în timpul concediului de odihnă. Se economisește astfel o lună de diurnă în valută! În prima zi, m-am dus pe Aleea Modrogan și m-am speriat văzând adunați la un loc aproape toți ambasadorii lui Ceaușescu. Chiar dacă nu am nici o experiență în acest sens, pot să spun că întâlnirea n-avea nimic în comun cu diplomația, ci părea o ședință cu activul de partid, iar trimișii țării nu se adunau ca să discute politică externă, ci ca să îndeplinească un ritual. Un fel de teatru Kabuki în care fiecare actor face niște gesturi pe care numai cunoscătorii le pot decoda. Ministerul de externe funcționează după un sistem moștenit de sute de ani din vremea fanarioților. Fiecare angajat – de la șofer la ambasador – trebuie să plătească un tribut de mii de euro conducerii ministerului. În plus, trebuie trimise cadouri directorilor din Centrală și fiecare diplomat are lista cu preferințele în materie de whisky, vinuri și parfumuri ce trebuie onorate cu prilejul întâlnirilor de la București. Sistemul acesta este un cerc vicios. Angajații din minister achită peșcheșul ca să plece în străinătate. Acolo strâng cureaua și se pun la dietă ca să adune bani, să-și scoată pârleala și să poată plăti anul următor cadourile șefilor din România. Din această cauză, îi recunoști ușor pe români atunci când participă la recepții. Pentru că, în loc să profite ca să cunoască lume și să-și facă relații, se reped să-și umple farfuria și nu pot vorbi pentru că sunt cu gura plină. Majoritatea funcționarilor din MAE nu au decât această preocupare: să ajungă și să rămână cât mai mult într-un post din străinătate, pentru că acasă trag mâța de coadă, deoarece sunt prost plătiți și nu au posibilitatea să-și rotunjească venitul. Iscusința românilor de a se învârti ca să facă bani nu are limite. La Paris, nu înțelegeam de ce grădina palatului de Behague, reședința ambasadorului României, era plină de rable. Unele nici nu erau în stare de funcționare. Dar pentru orice vehicul înregistrat cu plăcuțe diplomatice în Franța, proprietarii primeau bonuri de benzină pentru o anumită cantitate pe care apoi le vindeau la prețul pieței. Acest trafic era cunoscut de francezi și tolerat. Eu l-am considerat o rușine.

(Fiind la New York pentru treburi administrative, Mihăescu este invitat de Iliescu, ce se afla acolo pentru a participa la Adunarea ONU, n.r.)
A doua zi, în cursul după-amiezii, mi-a telefonat Corina Crețu și mi-a transmis invitația președintelui la un dineu, la St. Regis. Am fost surprins să aud numele palace-ului din Manhattan și am acceptat. Delegația nu trăsese la acest hotel, dar dineul avea loc în restaurantul de la parter. Știam că notele de plată de aici erau foarte piperate.
Oare avea să plătească Iliescu din diurna sa? Puțin probabil, iar suspensul nu a ținut mult. În jurul mesei, în afara unei mici părți a delegației prezidențiale, s-au așezat Doina Popoviciu (fiica fostului ministru ceaușist Ion Dincă „Te leagă”), soțul ei, milionarul Puiu Popoviciu și fetița lor.
Mă uitam la Iliescu cum savura homarul din farfurie ca un gourmet — adică unul care nu este numai pofticios, ci știe și ce mănâncă — și mi-a venit în minte imaginea ceferistului Alecu Iliescu ținând în mână cutia din tablă pentru „hrană rece”, stând lângă locomotiva sa. Eram sigur că, de acolo, de Sus, își vede fiul șezând la masă cu îmbogățiții și ghiftuindu-se cu mâncăruri scumpe. Aceasta era adevărata față a lui Ion Iliescu. Nu cea de socialist, „mitterrandian”, preocupat de soarta celor mulți cum mi-l imaginasem eu, naiv, în clipa în care am acceptat să-l însoțesc, din nou, în campania din toamna anului 2000. O greșeală pe care nu mi-o voi ierta niciodată!
(…)

(La finalul lui 2001, fostul președinte Emil Constantinescu a suferit un accident în timpul unei expediții în Chile și s-a internat la Paris, prilej pentru autor ca să-l viziteze, întrebându-l pe ambasadorul Gherman despre locația post-spitalizare a lui Constantinescu, n.r.)

– Dragă colega, am început eu folosind tonul și apelativul favorit al ambasadorului de la bilateral. Știi cumva unde se află fostul președinte Constantinescu?

– Da, colega. Este în ambasadă, la garsoniera numărul doi.
Fără să stau pe gânduri, am sărit în mașină și m-am înființat la ușa păzită de doi băieți de la SPP. Îi cunoșteam și i-am rugat să mă anunțe domnului președinte. În câteva minute s-au întors și m-au poftit să intru. Constantinescu era întins pe pat, în pijama, cu piciorul bolnav imobilizat într-un bandaj și nu în ghips. Mă aflam acolo din două motive. În primul rând pentru că m-a tușat decorația pe care mi-a oferit-o. M-a emoționat motivația de pe brevet: „Pentru contribuția adusă promovării democrației și culturii românești în lume”. Emil Constantinescu a avut ideea reînființării decorațiilor. Iliescu îl bombănea cu năduf că „a dat tinichele cu camionul”. Se spune că Andrei Pleșu, care probabil a primit de la fostul președinte un ordin mai important decât al meu, a fost curios să afle ce privilegii obținea dacă era decorat. Obișnuit și el ca în comunism, spera o mărire de salariu, o rentă, ceva. Auzindu-i întrebarea și intuind la ce aspira „filozoful”, Constantinescu i-a răspuns plin de umor:

– Aveți dreptul la un loc de veci și trei salve de pușcă la înmormântare.
Pleșu, care este un ipohondru superstițios, n-a gustat deloc gluma președintelui.
Al doilea motiv pentru care mă aflam în fața lui Emil Constantinescu avea legătură cu o vizită făcută de Iliescu în Grecia, în perioada în care era în opoziție. Îmi amintesc că ambasadorul trimis în Republica Elenă de Constantinescu nu a catadicsit să îl întâmpine pe Iliescu la aeroport sau măcar să-i facă o vizită de curtoazie ca să se intereseze dacă are nevoie de ceva. Eu, unul nu aveam nimic de demonstrat, totuși voiam să-i arăt fostului rival al președintelui Iliescu ce înseamnă un adevărat diplomat. De fapt, așa am început când m-am văzut în garsoniera din Palatul Behague. (…)
A fost cea mai interesantă discuție pe care am avut-o vreodată cu un politician român. Cred că și domnia sa a fost impresionat pentru că a pomenit de întâlnirea noastră în memoriile sale. E drept că a consemnat numai conversația noastră despre Ana Blandiana și a trecut sub tăcere celelalte întrebări pe care i le-am pus. Pe mine însă trădarea poetesei nu m-a surprins deloc pentru că este și ea un intelectual român în căutare de sinecură. Mult mai interesant a fost ceea ce mi-a povestit Constantinescu despre Mircea Geoană, ministrul de externe al României din acel moment.
Am început întrebându-l direct de ce s-a dus cu tam-tam, în fruntea unei mari delegații la Madrid în 1997, când n-am intrat în NATO. Așa a venit vorba de Geoană care era ambasador la Washington, trimis de Iliescu. Constantinescu mi-a răspuns că l-a rugat pe Geoană să o întrebe pe Madeleine Albright, Secretarul de Stat american, dacă România va fi primită în Organizația Atlanticului de Nord la sesiunea madrilenă. Ambasadorul român a trimis la Președinție o telegramă din care reieșea răspunsul afirmativ. În fața eșecului jenant de la Madrid, președintele Constantinescu a întrebat-o pe Albright de ce intrarea României a fost amânată. Secretarul american i-a spus:

– L-am prevenit printr-o scrisoare pe ambasadorul dumneavoastră că nu intrați acum!
Atunci a înțeles fostul președinte că Geoană l-a indus în eroare încurajându-l să meargă în Spania. Stupefiat, l-am întrebat:

– Și de ce l-ați mai lăsat ambasador după ce v-a înșelat?!

– Din același motiv pentru care l-am păstrat de la bun început: pentru că au insistat americanii.

– Ei, americanii, domnule președinte! Îl voiau Alfred Moses și ai lui. Și apropo de Geoană… Cum era scrisoarea de felicitare pe care v-a trimis-o?

– Lungă… de vreo șaisprezece pagini, a răspuns mucalit Constantinescu.

– E adevărat că se încheia cu fraza: „Vă felicit că ne-ați scăpat de această calamitate numită Ion Iliescu, cancerul democrației românești?”
Fostul președinte a coborât privirea și s-a scuturat ca de o amintire neplăcută. E un personaj discret, căruia nu îi place să se amestece in comeraje, dar aici cred că nu are dreptate și ar fi trebuit să vorbească pentru că acest nenorocit de Geoană era cât pe ce să devină Președintele României. Din păcate, în general Emil Constantinescu a tăcut prea mult și a revenit activ în politica românească atunci când era prea târziu.”
(va urma)

Profitorii tranzitiei (1) – Solid News
Profitorii tranzitiei (2) – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (3). – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (4).Dizidentul Mihai Botez și oamenii de la Europa Liberă, legăturile cu generalul Iulian Vlad, șeful Securității. Emil Cioran și negrii Franței – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (5) – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (6) – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (7) – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (8) – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (9) – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (10) – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (11) – Solid News

1 COMENTARIU

  1. Din tot articolul m-a deranjat cel mai mult masa lui Nicolae Titulescu, pusă sub scară în sediul ministerului. Restul, niște nume, niște trecători fără urme. Doar cheltuieli.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

spot_img

ULTIMELE ŞTIRI

Hellvig: În trecut tv-ul făcea din politicieni vedete, azi vedetele devin...

Fostul șef al SRI desființează candidații-șampon și oamenii noi cu truse de machiaj Eduard Hellvig a scris pe reţaua X că, în România, ca peste...

Constelația europeană – scurtă analiză a europarlamentarilor români

Autor: Alin Stanciu Pe 27 Mai 2019 eram în Aeroportul Otopeni, pregătit să mă îmbarac pt zborul București - Copenhaga. Eram foarte obosit dar mulțumit....

Rezumatul discursului lui Putin în fața Adunării Generale a Rusiei

Președintele Vladimir Putin s-a adresat Adunării Federale a Rusiei. După ce a analizat modul în care Rusia a răspuns la provocările recente, Putin a declarat...

Venerabilul Dinu Săraru a plecat la Orientul Etern

Autor: Marius Ghilezan Scriitorul Dinu Săraru și-a încheiat socotolile cu viața și a plecat către Marele Orient, la vârsta de 92 de ani. S-a născut...

Urmăreşte-ne

23,188FaniÎmi place
4,892CititoriConectați-vă
64,900CititoriConectați-vă

Din categorie

spot_img