Rareș Bogdan: Măsurile prin care Bolojan a îngropat economia României. “Operație reușită, pacient mort!”

Decizia-catastrofă 0: Interviul din Bloomberg, când a zis că România poate intra în încetare de plăți și a aruncat în aer dobânzile de finanțare la care se împrumută statul român. Mișcarea în sus a dobânzilor este inerțială și nu au mai coborât decât peste 8 luni. Pentru această pagubă adusă statului cine plătește??

CE AR FI TREBUIT SĂ FACĂ: să-și muște limba.

Decizia-catastrofă 1: Au fost ucise IMM-urile. A început cu înghețarea nominală a pensiilor și salariilor din sectorul public. Efect? Prăbușirea consumului. Când ai inflație, stagnarea veniturilor este o tăiere mascată. Oamenii încasează aceiași bani, dar cumpără mult mai puțin. Pervers, nu? Statul a redus cheltuieli fără să fie obligat să spună că a tăiat salarii și pensii. Ce a însemnat contracția dramatică a consumului? A lovit dur în rulajul IMM din servicii și comerț, care deja gâfâiau. Magazine de cartier, cafenele, mici producători, HoReCa. Marii retaileri și multinaționalele pot rezista unui trimestru de scădere a vânzărilor (dar au fost 3), micul comerciant dă faliment.

Efectul austerității: încasările din accize și TVA au scăzut drastic. Colectarea era oricum la pământ. Cu firme închise, statul a pierdut din impozite, CAS, CASS.

CE AR FI TREBUIT SĂ FACĂ? Combaterea marii evaziuni, digitalizarea ANAF. Vămile, Portul Constanța, rețele de contrabandă, „optimizări fiscale” agresive.

Decizia-catastrofă 2: Pistolul la tâmplă prin scăderea drastică a pragului de impozitare pentru microîntreprinderi și eliminarea facilităților fiscale.

Efect? Valul masiv de închideri, insolvențe, suspendări (circa 100.000 de firme) sau trecerea în zona gri. Forțarea micilor afaceri să plătească impozit pe profit în loc de impozit pe venit, într-o piață cu marje mici, le-a anulat complet viabilitatea.

CE AR FI TREBUIT SĂ FACĂ: Să aplice un principiu sănătos: predictibilitate și stimulare graduală. Dacă a ținut să coboare pragul, trebuia să o facă gradual (3-5 ani), oferind firmelor timp să recalculeze, să recalibreze. În plus, e greșit să pui semnul egal între consultanță, să zicem, și producție. În consultanță și IT ai cheltuili minime și profit brut mare, deci poți mai ușor suporta praguri joase. Dar în mica producție, meșteșuguri, agicultură cheltui mult cu materia primă. Nu în ultimul rând: e mai utilă o grilă de bonificații decât o taxă fixă pe venit. Dacă ai profit de micro, dar reinvestești 30% din profit în utilaje sau digitalizare, ai o bonificație. Ador cota unică, dar în situații de criză trebuie ca tu, stat, să te adaptezi, să devii flexibil. Iar flexibilitatea e stimulent de creștere, nu pedeapsă pentru succes – cel puțin așa mi se pare normal.

Decizia-catastrofă 3: Tăierea masivă a cheltuielilor de funcționare ale statului prin blocarea plăților către furnizori.

Efectul? Blocaj în lanț. Firmele private cu contracte publice (curățenie, mentenanță, reparații, consumabile, alte lucrări, infrastructură) n-au mai încasat când se bazau că vor încasa. Dacă statul își reglează pe hârtie deficitul, transferând arieratele, nu înseamnă risc de faliment? Nu al statului, ci al firmelor. Al statului e foarte probabil să urmeze, dacă agențiile de rating ne coboară la „junk” și nu ne mai finanțează nimeni. Deja plătim 1 mld euro pe lună dobânzi. Grecia ne spune ceva? Ferească Dumnezeu!

CE AR FI TREBUIT SĂ FACĂ: În loc să-și transfere falimentul către privați, putea să facă un sistem de compensare. Dacă un spital datorează unei firme private 100.000 de lei, iar firma are de achitat 80.000 de lei către ANAF, datoriile trebuiau compensate automat. Cum? Prin platforma digitală unică. Ce-i aia? Ups! Încă ceva aici: plătești prioritar servicii corecte, nu contracte supraevaluate, studii rendundante, achiziții de lux. Dar ce ziceți de linii de credit garantate de stat pentru furnizori? Nu era o idee?

Restructurarea aparatului public era obligatorie, asfixierea furnizorilor, nu. Știu, face parte din brandul lui Bolojan asta cu tăierile. Numai că banii pentru reducerea deficitului nu trebuie furați din contul firmelor, ci din comasarea instituțiilor paralele și digitalizare.

Decizia-catastrofă 4: Cum a trimis pe tușă capitalul autohton. Prioritizarea exclusivă a marilor proiecte de infrastructură în dauna schemelor de ajutor pentru capitalul autohton

Foarte buni banii europeni, fără ei suntem praf. Dar nu poți trimite toată lichiditatea și creditarea bancară către marii contractori, în timp ce firmele locale mici sunt decapitalizate.

CE AR FI TREBUIT SĂ FACĂ. Să nu tindă să scoată la licitație proiecte mamut, căci extrem de puține firme românești îndeplinesc criteriul de cifră de afaceri sau garanție bancară. Să spargă în loturi, să pună în caiete de sarcini condiții de participare a firmelor românești. Comisia Europeană încurajează mecanisme pentru a sprijini IMM-uri. Există portițe legale, dar trebuie muncit.

Decizia-catastrofă 5: Impozitele ghilotină. Majorarea agresivă a taxelor locale pe clădiri nerezidențiale și terenuri economice.

Efectul? Creșterea costurilor fixe de funcționare pentru afacerile de proximitate. Pentru un atelier, o mică fabrică sau un magazin de familie, explozia impozitului pe proprietate a devenit o piedică în calea profitabilității.

CE AR FI TREBUIT SĂ FACĂ: în loc să transforme taxele locale într-o bâtă, trebuia să-i stimuleze și pe alții să facă afaceri. Scutiri temporare pentru IMM-urile noi sau cele cu profit mic, bonusuri dacă fac investiții în eficientizarea energetică. Fiscalitatea locală nu trebuie să fie un pumn în cap, ci magnet pentru capitalul autohton.