AcasăEditorialeIon Ifrim despre cum se fabrică un dosar. Inculpat pe baza unor...
Data publicării: noiembrie 20, 2026 9:10

Ion Ifrim despre cum se fabrică un dosar. Inculpat pe baza unor probe sau “țintă” a unei acuzații prestabilite?!

Data publicării: noiembrie 20, 2026 9:10

DISTRIBUIE:

Rezumat: Prezentul studiu examinează problematica construirii artificiale a unei acuzații penale împotriva unei persoane determinate, prin utilizarea unor înscrisuri insuficient verificate, a unor declarații aparent concordante și a unor raționamente probatorii orientate spre confirmarea unei ipoteze prestabilite. Analiza pornește de la întrebarea dacă o persoană dobândește calitatea de inculpat în temeiul unor elemente probatorii evaluate obiectiv, potrivit standardului legal aplicabil acestei etape procesuale, sau riscă să devină „ținta” unui demers orientat spre justificarea unei acuzații formulate anticipat. Cercetarea științifică distinge între legalitatea incriminării și fundamentarea factuală a acuzației, între suspiciunea necesară adoptării unor acte procesuale și dovedirea vinovăției, precum și între consacrarea normativă a drepturilor procesuale și efectivitatea garanțiilor destinate protejării acestora. Din perspectiva dreptului penal și procesual penal în vigoare (de lege lata), sunt examinate obligația aflării adevărului, prezumția de nevinovăție, dreptul la apărare, sarcina probei, regulile administrării și aprecierii probelor și mecanismele de control procesual. Din perspectiva propunerilor de lege ferenda, studiul analizează oportunitatea consacrării exprese a unui principiu al corespondenței obiective dintre faptele imputate, probele administrate și elementele constitutive ale infracțiunii, însoțit de obligații de verificare și motivare structurate, proporționale și efectiv controlabile. Finalitatea demersului este consolidarea mecanismelor de prevenire a acuzațiilor neîntemeiate și a erorilor judiciare, fără restrângerea principiului liberei aprecieri a probelor și fără instituirea unor formalități procesuale inutile.

Cuvinte cheie: prezumția de nevinovăție, garanții procesuale, dreptul la apărare, aflarea adevărului, eroare judiciară, acuzație prestabilită

1. Una dintre întrebările fundamentale ale procesului penal, aparent simplă, dar cu profunde implicații juridice și umane, poate fi formulată astfel: Inculpat pe baza unor probe obiective sau „țintă” a unei acuzații prestabilite? Această întrebare nu urmărește să împiedice investigarea infracțiunilor sau tragerea la răspundere penală a persoanelor a căror vinovăție este dovedită potrivit legii, ci să evidențieze problematica transformării unei persoane în „ținta” unei acuzații prestabilite, pentru susținerea căreia faptele și probele ar putea fi ulterior construite, selectate ori adaptate artificial.

Într-un stat de drept, procesul penal trebuie să urmărească verificarea obiectivă a faptelor, nu justificarea unei concluzii acuzatorii formulate anticipat. Construirea artificială a unei acuzații poate fi examinată inclusiv în ipoteza unor mobiluri extrajuridice, precum răzbunarea, gelozia, conflictele personale sau profesionale, refuzul executării unor dispoziții ilegale, refuzul unor solicitări de natură sexuală ori reacțiile ostile față de dezvăluirea unor împrejurări incomode. Într-o asemenea ipoteză, persoana care se pretinde vătămată ar putea fi chiar cea care a săvârșit fapte ilegale și care, pentru a evita consecințele propriilor conduite ori pentru a se răzbuna, ar încerca să transfere artificial responsabilitatea asupra unei alte persoane, prin formularea unei plângeri penale. Dacă aceasta ar beneficia și de prestigiu profesional, autoritate sau relații instituționale dobândite prin exercitarea, inclusiv în trecut, a unor funcții de înaltă responsabilitate în sistemul judiciar, s-ar putea crea posibilitatea ca relatarea sa să fie acceptată fără verificări suficiente, iar persoana reclamată, deși posibil nevinovată, să suporte consecințe personale, familiale, profesionale și psihologice deosebit de grave. O asemenea inversare a pozițiilor dintre persoana care se pretinde vătămată și cea acuzată nu poate fi însă prezumată, ci trebuie demonstrată prin probe concrete.

În acest context, expresii precum „este o țintă” sau „am tras ultimul glonț” pot sugera existența unor demersuri orientate spre obținerea unui rezultat prestabilit[1]. Se ridică astfel o întrebare esențială: ce garanții procesuale împiedică transformarea unei persoane într-o „țintă” a cercetării penale, atunci când acuzația ar putea fi susținută prin fabricarea sau antedatarea înscrisurilor, influențarea martorilor, denaturarea declarațiilor, discreditarea deliberată a persoanei vizate ori prezentarea selectivă a faptelor și probelor? Problema devine deosebit de gravă dacă există indicii concrete că asemenea conduite nu reprezintă simple erori, ci ar putea constitui un abuz deliberat, disimulat sub aparența respectării procedurilor legale — un „abuz mascat”.

O situație care impune atenție este și aceea în care o persoană, posibil desemnată anterior drept „țintă”, se confruntă cu o percheziție domiciliară efectuată inclusiv cu sprijinul forțelor speciale, urmată de ridicarea unor dispozitive și, după caz, de efectuarea unei percheziții informatice. Dar dacă suspiciunile care au justificat intervenția s-ar întemeia pe împrejurări inventate ori pe probe construite artificial? Cu atât mai gravă ar fi ipoteza în care o faptă penală ar fi prezentată artificial ca fiind săvârșită, pentru a justifica începerea urmăririi penale in rem și, ulterior, solicitarea autorizării unei percheziții domiciliare. Dacă împrejurările invocate ar fi fictive ori denaturate cu bună știință, procedura ar risca să fie utilizată nu pentru aflarea adevărului, ci pentru pătrunderea în domiciliul unei persoane desemnate anterior drept „țintă”. Într-un asemenea scenariu, se pune problema utilizării mandatului de percheziție ca un pretins „mandat în alb”, atunci când limitele și obiectul verificărilor nu ar fi respectate, iar persoanei vizate nu i-ar fi comunicate informațiile pe care legea impune să le primească. Dar dacă, în urma percheziției, nu sunt descoperite probele căutate, iar organul de urmărire penală încearcă să identifice cu orice preț alte împrejurări incriminatoare sau să formuleze acuzații noi, fără un suport factual propriu? De exemplu, dacă suspiciunea inițială nu se confirmă, iar ulterior este invocată săvârșirea unei alte presupuse fapte penale în dauna persoanei care se pretinde vătămată, deși ar exista indicii că aceasta din urmă ar fi săvârșit, în realitate, fapte ilegale, ce garanții asigură verificarea independentă a noii acuzații și împiedică transformarea ei într-un simplu mijloc de menținere a persoanei cercetate în sfera urmăririi penale? Formularea unor acuzații noi nu este, prin ea însăși, nelegală, dacă acestea rezultă din fapte și probe relevante. De asemenea, neidentificarea obiectelor căutate la percheziție nu demonstrează automat inexistența infracțiunii inițial investigate.

Problema analizată privește situația distinctă în care ar exista indicii concrete că acuzațiile succesive sunt construite artificial pentru a justifica demersurile îndreptate împotriva aceleiași persoane. Cu atât mai gravă ar fi și ipoteza în care ar exista indicii privind introducerea frauduloasă a unor obiecte, alterarea datelor informatice, denaturarea constatărilor ori ignorarea deliberată a probelor favorabile persoanei cercetate.

Întrebarea fundamentală rămâne: cine verifică, în mod real și la timp, dacă măsurile intruzive au fost dispuse cu respectarea condițiilor prevăzute de lege, dacă limitele mandatului au fost respectate și dacă acuzațiile ulterioare au un suport probator propriu, autentic și obiectiv verificat?

Asemenea practici, dacă ar fi dovedite, ar putea evoca, prin mecanismul lor, metode represive asociate regimurilor autoritare. Această analogie constituie un avertisment istoric, nu o echivalare a sistemului judiciar actual cu mecanismele represive ale trecutului. Desemnarea unei persoane ca posibil autor al unei infracțiuni, pe baza unor indicii, nu constituie, prin ea însăși, o încălcare a legii. Formularea unor ipoteze este inerentă urmăririi penale. Problema apare atunci când ipoteza inițială nu mai este verificată obiectiv, iar activitatea probatorie este orientată predominant spre confirmarea ei, prin ignorarea sau minimalizarea elementelor care ar putea să o infirme.

În dreptul procesual penal român, obligația aflării adevărului și administrarea probelor atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului sunt deja consacrate, în special prin art. 5 și art. 100 alin. (1) din Codul de procedură penală. Totuși, problema inversării logicii procesului penal rămâne relevantă: în loc ca probele să conducă la stabilirea faptelor și la identificarea eventualei persoane responsabile, persoana vizată ar putea deveni punctul de plecare al unui demers destinat justificării acuzației. O asemenea situație poate apărea și atunci când persoana care se pretinde vătămată prezintă înscrisuri sau declarații susceptibile să creeze o aparență factuală necorespunzătoare realității, iar organul de urmărire penală preia ad litteram susținerile acesteia, fără o verificare proprie, obiectivă și efectivă a provenienței, autenticității și credibilității materialului prezentat. Mai gravă este ipoteza în care verificările ar fi omise deliberat, tocmai pentru că persoana cercetată a fost desemnată anterior drept „țintă”, iar scopul urmărit nu ar mai fi aflarea adevărului, ci confirmarea unei acuzații prestabilite. O asemenea conduită intenționată nu poate fi însă prezumată, ci trebuie stabilită pe baza unor indicii și probe concrete. În plan moral, poate fi evocată relatarea evanghelică privind căutarea unor mărturii împotriva lui Iisus Hristos, ca ilustrare a pericolului căutării unor probe pentru susținerea unei concluzii prestabilite. Această referire are exclusiv semnificație etică și nu substituie analiza juridică. Tocmai identificarea și prevenirea unor asemenea situații constituie una dintre rațiunile elaborării prezentului studiu. Nu urmărim să contestăm cercetarea infracțiunilor reale, ci să supunem reflecției necesitatea unor criterii obiective, verificabile și efectiv controlabile privind fundamentarea suspiciunii, autenticitatea probelor, proporționalitatea măsurilor intruzive și examinarea elementelor favorabile apărării.

Studiul urmărește să examineze dacă garanțiile procesuale existente sunt suficient de explicite și efective pentru a preveni construirea artificială a unei acuzații penale și ce soluții de lege ferenda ar putea consolida verificarea corespondenței dintre faptele imputate, probele administrate și norma de incriminare.

Finalitatea propunerii nu este înlocuirea garanțiilor existente, ci prevenirea situațiilor în care probele ar fi fabricate, preconstituite ori selectate pentru a susține o acuzație prestabilită. Într-un stat de drept, acuzația trebuie să rezulte din faptele obiectiv verificate, nu faptele să fie inventate sau „croșetate” pentru justificarea acuzației.

2. Constituția României consacră caracterul democratic și de drept al statului, accesul liber la justiție, libertatea individuală, prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare. Codul de procedură penală dezvoltă aceste exigențe prin dispozițiile privind legalitatea procesului penal, prezumția de nevinovăție, aflarea adevărului, dreptul la apărare și regulile administrării și aprecierii probelor. Cu toate acestea, nici Constituția, nici Codul de procedură penală nu consacră o definiție generală și expresă a noțiunii de garanție procesuală.

În accepțiune doctrinară[2], garanțiile procesuale sunt înțelese ca mijloace juridice destinate să asigure exercitarea și respectarea drepturilor participanților la procesul penal. Pornind de la această accepțiune, se ridică o întrebare fundamentală: poate fi considerat efectiv garantat un drept atunci când titularul său nu dispune de mecanisme suficiente pentru a obține respectarea acestuia de către autoritatea susceptibilă să îl încalce? Cu atât mai mult, în ipoteza unei acuzații construite artificial și susținute prin elemente probatorii insuficient verificate, în ce măsură își poate exercita efectiv dreptul la apărare persoana vizată („ținta”) dacă mecanismele procesuale destinate protejării acestui drept nu funcționează în mod efectiv? Dreptul la apărare nu trebuie confundat cu garanțiile procesuale destinate să îi asigure efectivitatea. În acest sens, se impune delimitarea între consacrarea normativă a dreptului, posibilitatea juridică de exercitare a acestuia și realizarea sa efectivă în procesul penal.

3. Principiul nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege este consacrat în art. 1 și 2 din Codul penal, art. 23 alin. (12) din Constituție și art. 7 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului. Acesta impune respectarea limitelor normei penale și interzice extinderea incriminării în defavoarea persoanei acuzate prin analogie. Din exigențele legalității și previzibilității legii penale rezultă că o dispoziție de incriminare nu poate fi interpretată într-un mod arbitrar sau imprevizibil în defavoarea persoanei acuzate. Atunci când, după utilizarea metodelor obișnuite de interpretare, persistă o ambiguitate reală privind întinderea incriminării, aceasta nu poate justifica extinderea răspunderii penale dincolo de limitele previzibile ale legii.

Prin urmare, aplicarea normei de incriminare presupune un raționament juridic structurat, care poate fi descris, în sens metodologic, ca fiind de tip algoritmic, fără a avea însă un caracter mecanic. Acest raționament implică interpretarea normei în limitele principiului legalității și verificarea corespondenței dintre împrejurările de fapt stabilite și elementele constitutive ale infracțiunii, inclusiv, atunci când legea o cere, existența unei calități speciale a subiectului activ. În acest sens, legea penală funcționează ca o garanție a libertății individuale și ca o limită împotriva exercitării arbitrare a autorității statului. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv hotărârile Kokkinakis împotriva Greciei și Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, evidențiază exigențele accesibilității și previzibilității legii penale și limitele interpretării acesteia în detrimentul persoanei acuzate.

În acest context, trebuie distins între interpretarea extensivă care rămâne în limitele sensului rezonabil și previzibil al normei și analogia în defavoarea inculpatului (in malam partem), prin care incriminarea ar fi extinsă dincolo de aceste limite[3].

Sub acest aspect, apare un paradox juridic asupra căruia considerăm necesar să atragem atenția: dacă norma penală nu poate fi extinsă artificial pentru a crea o infracțiune, ce mecanisme împiedică extinderea artificială a situației de fapt pentru a crea aparența săvârșirii unei infracțiuni? O asemenea situație poate rezulta din adăugarea unor împrejurări nedovedite, denaturarea declarațiilor, trunchierea mesajelor, prezentarea selectivă a probelor sau utilizarea unor interpretări speculative.

Trebuie însă distins între interpretarea normei penale și aprecierea probelor. Inferențele factuale, inclusiv cele întemeiate pe regulile experienței comune — id quod plerumque fit —, pot constitui instrumente legitime ale raționamentului probator, dacă au un suport factual verificabil și sunt supuse unei evaluări raționale. Ele nu pot suplini absența probelor necesare și nici nu pot justifica extinderea normei de incriminare dincolo de limitele sale legale. Libertatea de apreciere a probelor nu echivalează cu libertatea de a construi concluzii judiciare lipsite de suport probator. Art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală consacră regula potrivit căreia probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege, fiind supuse liberei aprecieri a organelor judiciare, în urma evaluării ansamblului probelor administrate. Art. 103 alin. (2) prevede standardul condamnării dincolo de orice îndoială rezonabilă. Acest standard trebuie distins de condițiile legale aplicabile inițierii unor cercetări, efectuării unor acte procesuale sau dispunerii unor măsuri preventive. Un dosar penal de sute sau mii de pagini nu demonstrează automat existența unei infracțiuni. Nu volumul afirmațiilor dovedește vinovăția, ci forța probatorie a elementelor care susțin acuzația, evaluate în ansamblul lor și potrivit standardului legal aplicabil.

4. Din această perspectivă, vom examina, cu titlu exemplificativ, posibila constituire artificială a unui ansamblu de înscrisuri și declarații, pe parcursul unei perioade scurte sau îndelungate, în scopul susținerii unei acuzații împotriva unei persoane determinate, desemnate, în sens metaforic, drept „țintă”. Într-o asemenea ipoteză, pot fi întocmite note de informare, referate, evaluări profesionale negative ori alte înscrisuri care consemnează unilateral împrejurări defavorabile persoanei vizate, inclusiv documente prezentate ca fiind întocmite la o dată anterioară celei reale.

O atenție distinctă trebuie acordată și declarațiilor martorilor. În anumite situații ipotetice, pot exista persoane care fac cu bună știință afirmații necorespunzătoare adevărului, persoane care omit împrejurări esențiale din teama pierderii locului de muncă ori a altor consecințe profesionale, precum și martori care, după ce au relatat inițial anumite împrejurări, își modifică ulterior declarațiile în contextul obținerii sau al promisiunii unor avantaje profesionale, financiare ori materiale. O atenție deosebită trebuie acordată și situațiilor în care martorul se numără printre apropiații sau colaboratorii persoanei care se pretinde vătămată ori printre persoanele care au interese comune cu aceasta. Existența unor asemenea relații nu demonstrează, prin ea însăși, lipsa de obiectivitate ori caracterul mincinos al declarației, dar poate impune verificarea atentă a credibilității martorului, a eventualelor interese personale și a concordanței declarației sale cu celelalte probe administrate. Cu atât mai mult, dacă există indicii concrete că un asemenea martor ar fi utilizat expresii precum „am tras ultimul glonț” sau „îl executăm”, în legătură cu persoana vizată de acuzație, devine necesară examinarea contextului în care au fost rostite, a semnificației lor reale și a eventualei legături cu un demers concertat de discreditare ori de construire artificială a acuzației. Asemenea expresii pot ridica întrebări legitime privind obiectivitatea declarațiilor, fără a constitui, prin ele însele, dovada unei înțelegeri ilicite sau a săvârșirii unei infracțiuni. Aici s-ar impune verificarea concordanței dintre declarațiile succesive, a motivelor eventualelor modificări, a influențelor exercitate asupra martorilor și a existenței unor interese personale sau profesionale relevante. Eventuala incidență a art. 273 din Codul penal trebuie analizată distinct, în raport cu toate condițiile prevăzute de lege. În analiza contextului pot prezenta relevanță și eventualele promovări profesionale, acordări de bonusuri financiare sau numiri în funcții ale unor persoane implicate, în măsura în care există indicii obiective ale unei legături cu demersurile examinate. Asemenea beneficii nu demonstrează, prin simpla lor existență, influențarea declarațiilor, dar pot constitui împrejurări relevante pentru verificarea credibilității acestora. În plan moral, minciuna deliberată, viclenia și ascunderea intenționată a adevărului în scopul prejudicierii unei persoane reprezintă conduite incompatibile cu exigențele bunei-credințe și ale responsabilității individuale. Din perspectiva eticii creștine, viclenia și minciuna sunt asociate simbolic lucrării diavolului, nu adevărului, întrucât adevărul presupune sinceritate, dreptate și respectarea demnității aproapelui. Această referire are exclusiv semnificație morală și nu constituie o calificare juridică a vreunei persoane sau conduite.

O atenție deosebită trebuie acordată documentelor în privința cărora există indicii de neconcordanță între data consemnată și momentul real al redactării sau semnării. În asemenea situații, verificarea ar trebui să privească proveniența documentelor, circuitul lor instituțional, identitatea și calitatea semnatarilor, autenticitatea semnăturilor, inclusiv în cazul înscrisurilor care poartă două sau mai multe semnături, persoanele implicate în întocmire, eventualele versiuni succesive și concordanța cu celelalte date ale cauzei. În același timp, atunci când există indicii concrete privind o posibilă acțiune concertată, verificările pot privi rolul persoanelor implicate, inclusiv al persoanei care se pretinde vătămată și al altor persoane aflate în relații profesionale sau personale cu aceasta. Problema apare atunci când există indicii obiective că înscrisurile ar fi fost întocmite pentru a crea o aparență factuală necorespunzătoare realității, că declarațiile ar fi fost influențate ori prezentate selectiv sau că anumite împrejurări relevante ar fi fost omise în mod deliberat. Atunci când există indicii obiective că înscrisurile sau declarațiile au fost acumulate selectiv, fără utilizarea mecanismelor interne de clarificare disponibile și fără examinarea explicațiilor persoanei vizate, aceste împrejurări pot justifica verificări obiective suplimentare. Într-un proces penal orientat spre aflarea adevărului, concordanța aparentă dintre mai multe înscrisuri sau declarații nu poate substitui verificarea autenticității, credibilității și independenței lor.

5. O problemă deosebită pentru persoana desemnată drept „țintă” apare atunci când susținerile formulate de persoana care se pretinde vătămată, printr-o plângere penală, sunt preluate ad litteram în actele procesuale și însușite fără o verificare proprie, critică, riguroasă și echilibrată. Situația devine cu atât mai gravă atunci când, dincolo de simpla preluare a susținerilor, organul judiciar ar putea adăuga împrejurări nedovedite, construi acuzații suplimentare fără suport factual ori „croșeta” fapte presupuse pentru a le adapta unei ipoteze acuzatorii prestabilite. Dacă o asemenea conduită ar fi intenționată și confirmată prin probe, s-ar putea pune problema unui „abuz mascat” sub aparența legalității procesuale, fără ca această calificare să poată fi prezumată din simpla existență a unei acuzații sau din eventualele deficiențe ale cercetării.

Plângerea penală reprezintă un act de sesizare, nu o constatare judiciară a adevărului faptelor reclamate. În mod corespunzător, înscrisurile anexate unei plângeri nu dobândesc, prin simpla lor depunere, o garanție a veridicității conținutului. Reproducerea unor pasaje din plângere în actele procesuale poate fi legitimă pentru descrierea acuzației. Problema apare atunci când relatarea unilaterală este tratată drept situație de fapt stabilită, fără să rezulte examinarea critică a probelor și a explicațiilor alternative relevante. Într-o asemenea ipoteză, cercetarea penală riscă să fie orientată spre confirmarea acuzației inițiale, posibil construite în modalitățile examinate anterior, iar persoana cercetată să fie nevoită, în fapt, să combată afirmații insuficient verificate. Art. 99 alin. (1) din Codul de procedură penală stabilește că, în acțiunea penală, sarcina probei aparține în principal procurorului. Art. 99 alin. (2) prevede că suspectul sau inculpatul nu este obligat să își dovedească nevinovăția și are dreptul de a nu contribui la propria acuzare. Art. 100 alin. (1) instituie obligația organului de urmărire penală de a strânge și administra probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului. Așadar, obligația de examinare a elementelor favorabile apărării nu constituie o propunere legislativă nouă. Ea există deja în dreptul pozitiv. Problema privește efectivitatea respectării acestei obligații și mecanismele prin care respectarea acestei obligații poate fi verificată obiectiv în cauzele concrete. Exercitarea activă a dreptului la apărare nu trebuie să se transforme într-o obligație de a demonstra propria nevinovăție. În jurisprudența europeană, hotărârile Barberà, Messegué și Jabardo împotriva Spaniei, Telfner împotriva Austriei și Salabiaku împotriva Franței oferă repere relevante pentru prezumția de nevinovăție, sarcina probei și limitele utilizării prezumțiilor.

6. Supunem aceste considerații reflecției cititorilor, având în vedere că unele cauze penale parcurg etapele procesuale într-un interval relativ scurt, în timp ce altele rămân ani întregi în faza urmăririi penale. Există posibilitatea aplicării unui „dublu standard” în gestionarea procedurilor, inclusiv atunci când o persoană este tratată drept „țintă” a unei acuzații prestabilite? Diferențele de durată pot avea explicații obiective, precum complexitatea cauzei sau necesitatea administrării unor probe, și nu demonstrează, prin ele însele, existența arbitrariului. Totuși, criteriile care justifică ritmul procedurilor trebuie să fie obiective și verificabile. Celeritatea este necesară. Dar dacă inculpatul este nevinovat? Ce garanții asigură faptul că rapiditatea cercetărilor nu a afectat verificarea probelor favorabile apărării și examinarea explicațiilor alternative? Un proces penal care durează zece ani poate compromite justiția prin întârziere. În egală măsură, un proces accelerat o poate compromite prin verificarea insuficientă a acuzației. Celeritatea nu poate substitui legalitatea și temeinicia acuzației. Mai mult, existența unor mecanisme de reparare a erorilor judiciare nu elimină necesitatea prevenirii acestora. O achitare ulterioară nu poate restitui timpul pierdut, sănătatea afectată sau momentele de viață familială de care persoana a fost lipsită. Nici consecințele personale, profesionale și sociale ale unei acuzații neîntemeiate nu pot fi întotdeauna integral reparate, iar despăgubirile nu decurg automat din orice soluție de achitare. Trebuie, desigur, distins între eroarea judiciară, nelegalitatea unei măsuri procesuale, caracterul neîntemeiat al acuzației și eventuala răspundere penală pentru falsificarea probelor sau declarații mincinoase. Aceste situații presupun condiții juridice distincte. Prevenirea unei acuzații construite artificial trebuie să constituie o preocupare esențială a garanțiilor procesuale, nu doar repararea consecințelor sale după ani de proceduri. Aflarea adevărului nu poate fi realizată prin înlocuirea unei acuzații insuficient verificate cu o altă acuzație formulată fără probe.

7. Problema fundamentală nu este doar existența garanțiilor procesuale, ci efectivitatea lor în prevenirea și identificarea unei acuzații construite artificial, inclusiv în ipoteza în care organul de urmărire penală ar atribui persoanei cercetate fapte imaginare sau nedovedite. Dacă o persoană devine „ținta” unei asemenea acuzații, ce mecanisme o protejează efectiv și la timp, înainte ca prejudiciile personale, familiale și profesionale să devină greu de reparat?

Din această perspectivă, propunerea de lege ferenda urmărește consolidarea garanțiilor existente printr-un mecanism de verificare obiectivă, timpurie și efectiv controlabilă a corespondenței dintre acuzație, probe și norma de incriminare.

8. Propunem consacrarea expresă în Codul de procedură penală a unui principiu al corespondenței obiective dintre faptele imputate, probele administrate și elementele constitutive ale infracțiunii. În aplicarea acestui principiu, organul de urmărire penală ar trebui să evidențieze, în motivarea actelor pentru care legea impune această obligație, următoarele aspecte: probele concrete care susțin elementele esențiale ale acuzației, în raport cu etapa procesuală și standardul probator aplicabil, fără substituirea probelor prin presupuneri sau împrejurări imaginare; verificarea autenticității și credibilității probelor relevante, inclusiv a eventualelor contradicții, influențe asupra martorilor și indicii privind falsificarea ori antedatarea înscrisurilor; examinarea efectivă a probelor favorabile apărării și a explicațiilor alternative rezonabile, nu doar menționarea lor formală; posibilitatea unui control procesual real și obiectiv asupra modului în care acuzația a fost fundamentată, în condițiile și limitele prevăzute de lege. Acest mecanism ar consolida obligațiile deja existente, fără a modifica principiul liberei aprecieri a probelor sau standardele probatorii aplicabile fiecărei etape procesuale. Scopul propunerii este prevenirea transformării unei ipoteze acuzatorii într-o concluzie prestabilită, prin „croșetarea” unor fapte presupuse ori construirea artificială a unui suport probator.

Istoria României oferă exemple dramatice ale consecințelor pe care le poate avea exercitarea arbitrară a autorității statului, atunci când o persoană este desemnată drept „țintă”, iar garanțiile unui proces echitabil devin pur formale sau sunt înlăturate. Procesele politice, condamnările și execuțiile din diferite perioade istorice, precum și persecuțiile și decesele din penitenciarele și lagărele regimului comunist constituie avertismente care nu trebuie ignorate. Avem obligația de a învăța din istorie, tocmai pentru a preveni repetarea unor asemenea practici, inclusiv sub alte forme sau sub aparența respectării legalității. Lecția fundamentală este că drepturile și garanțiile procesuale trebuie respectate indiferent de persoana acuzată, de natura acuzației sau de interesele aflate în joc. De aceea, ne întrebăm: ce garanții efective împiedică astăzi transformarea unei persoane într-o „țintă” a autorității, urmată de construirea ori adaptarea artificială a faptelor și probelor pentru justificarea unei acuzații prestabilite? Această evocare istorică reprezintă un avertisment împotriva arbitrariului, nu o echivalare a sistemului judiciar actual cu practicile regimurilor autoritare. Orice eventual abuz contemporan trebuie demonstrat prin probe concrete. Acuzația trebuie să rezulte din faptele susținute de probe, nu faptele să fie adaptate unei acuzații prestabilite.

9. În concluzie, prezentul studiu nu urmărește să prezinte conduitele abuzive ca fiind generalizate la nivelul organelor judiciare și nici contestarea răspunderii penale a persoanelor a căror vinovăție este dovedită potrivit legii. Problema analizată este alta: posibilitatea ca o persoană să devină „ținta” unei acuzații prestabilite, pentru susținerea căreia să fie preconstituite, selectate, fabricate ori „croșetate” fapte și probe, creându-se aparența unui dosar temeinic fundamentat. Distincția esențială nu este între existența și inexistența probelor, ci între probele autentice, legal administrate și obiectiv verificate și un suport probator care ar putea fi construit artificial pentru a confirma o acuzație prestabilită. Existența unor înscrisuri sau declarații într-un dosar penal nu garantează, prin ea însăși, veridicitatea conținutului lor. Dar dacă inculpatul este nevinovat? Ce garanții efective împiedică transformarea unei ipoteze acuzatorii într-o concluzie prestabilită, prin construirea artificială a faptelor sau aplicarea unui dublu standard în verificarea probelor? De aceea, propunem, de lege ferenda, consolidarea garanțiilor procesuale printr-un mecanism obiectiv și efectiv de verificare a corespondenței dintre faptele imputate, probele administrate și elementele constitutive ale infracțiunii, astfel cum sunt prevăzute de legea penală, cu respectarea standardului probator aplicabil fiecărei etape procesuale.

Într-un stat de drept, nu probele trebuie fabricate ori faptele „croșetate” pentru a justifica o acuzație prestabilită, ci acuzația trebuie să rezulte din fapte reale, susținute de probe obiectiv verificate, potrivit standardului legal aplicabil.


[1] Semnificația expresiilor „este o țintă” și „am tras ultimul glonț”. Expresiile evocă posibilitatea ca o persoană să devină obiectul unor demersuri orientate spre obținerea unui rezultat prestabilit. Prima poate sugera desemnarea prealabilă a unei persoane ca obiectiv al unor acțiuni, iar a doua poate exprima metaforic ideea utilizării unui ultim mijloc de acțiune împotriva acesteia. Semnificația lor juridică nu poate fi stabilită fără examinarea contextului și a probelor disponibile. În ipoteza în care un martor ar face cu bună știință afirmații necorespunzătoare adevărului pentru obținerea unor avantaje personale, profesionale ori materiale, s-ar impune verificarea credibilității declarațiilor și, după caz, a posibilei incidențe a art. 273 din Codul penal, dacă sunt întrunite condițiile legale. În plan moral, denaturarea deliberată a adevărului pentru un avantaj personal poate evoca figura lui Iuda, ca simbol al trădării încrederii. Analogia are exclusiv valoare etică și nu constituie o calificare juridică a vreunei persoane sau conduite. A se vedea și Cât mai valorează un jurământ? Între credință, morală și răspundere penală, Universul Juridic, disponibil aici.
[2] Ilie Istrate, Libertatea persoanei și garanțiile ei procesual-penale, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1984, p. 9 și urm.
[3] Pentru perspectiva doctrinară clasică asupra interpretării legii penale, a se vedea Vintilă Dongoroz, Tratat de drept penal, 1939.


Prof. univ. dr. Ion Ifrim, CS II
Conducător de doctorat – specializarea drept penal
Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române

sursă: juridice.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

ULTIMELE ŞTIRI

Putin după Trilaterala cu Trump și Xi: ”Nimeni nu știe ce...

a finalul întâlnirilor desfășurate în China, în marja summitului APEC de la Shenzhen, președintele rus Vladimir Putin a făcut o serie de declarații privind...

Adriana Vitan Balint: Karma Europei, această “capră râioasă cu coada pe...

Eu chiar cred că nimic din ceea ce facem nu rămâne fără urmări. Unii îi zic karmă. Părinții și bunicii mei nu știau de...

Europa are două arhitecturi de securitate și a ales-o pe cea...

De Jeffrey D. Sachs Rusia solicită de aproape două decenii crearea unei noi arhitecturi de securitate europene, începând cu discursul președintelui Vladimir Putin de la...

Viorica Dăncilă la Geopolitica Noii Lumi: Summitul de la Shenzhen anunță...

Autor: Oana-Medeea Groza În această săptămână de foc, în care are loc întâlnirea cel puțin a deceniului, dacă nu chiar a secolului, dintre Donald Trump,...

Urmăreşte-ne

23,188FaniÎmi place
4,892CititoriConectați-vă
67,100CititoriConectați-vă

Din categorie

spot_img