(transcriere a rubricii „Reflector” a Iulianei Pitaru Vlacicu, din cadrul emisiunii „Ce-i în Gușă, și-n căpușă” la Gold FM)
Există oameni care conduc instituții atât de importante încât, fără să apară zilnic la televizor, pot influența economia unei țări întregi. Unul dintre acești oameni este Traian Halalai. De mai bine de un deceniu, numele lui este legat aproape integral de EximBank. Sub conducerea lui s-a efectuat o expansiune masivă, preluarea Băncii Românești, și intrarea în liga marilor bănci. Astfel, EximBank a devenit unul dintre cele mai importante instrumente financiare ale statului român sub semnătura managerială a lui Traian Halalai.
EximBank nu este o bancă obișnuită. Este instituția prin care statul român acordă garanții, finanțări și scheme speciale de susținere pentru companii considerate strategice în numele și în contul statului. Orice problemă în EximBank înseamnă astfel un risc direct pentru stat și pentru cetățenii români.
Iar documentele oficiale analizate vorbesc despre probleme sau vulnerabilități serioase care se întorc direct la Traian Halalai. EximBank a primit una dintre cele mai dure etichete posibile într-un audit de conformitate: „concluzia contrară”. În limbajul auditului public, aceasta este o constatare extrem de gravă: înseamnă au fost identificate probleme semnificative în raport cu normele și procedurile aplicabile. Practic, lucrurile nu au funcționat așa cum ar trebui să funcționeze într-o instituție care administrează mecanismele financiare ale statului român.
Primul caz concret este Hidroconstrucția. Documentele descriu întârzieri, suspendări, litigii, dificultăți privind executarea și probleme privind recuperarea creanțelor. Practic, avem imaginea unui mecanism care începe să se blocheze exact în zona cea mai importantă pentru stat: recuperarea banilor. Expresia care apare și care ar trebui să pună pe jar orice Minister de Finanțe este „risc de nerecuperare a creanțelor”. Când o bancă a statului are probleme serioase în recuperarea unor creanțe, înseamnă că cineva trebuie să suporte pierderea.
Al doilea caz este Liberty Galați. Nu este doar o problemă industrială, ci este un test pentru întregul sistem economic și financiar al statului. Aici discutăm despre industrie grea, presiune energetică, miză socială și electorală, risc financiar uriaș. Niciun guvern nu vrea să își asume prăbușirea unui asemenea colos. Și exact de aici începe pericolul: când presiunea politică se întâlnește cu mecanismele financiare ale statului, regulile încep să devină elastice. Întrebarea rezultantă din documentele analizate și cea pe care Traian Halalai trebuie să o clarifice public este simplă: au fost toate deciziile luate exclusiv pe criterii bancare?
Al treilea caz este Electrocentrale Craiova. Aceeași formulă o companie strategică pusă sub presiune energetică și cu risc social. Fiecare refinanțare, garanție, restructurare sau prelungire înseamnă acumularea unui nou risc în interiorul sistemului public. Toate aceste mecanisme trec prin instituții precum EximBank. Cât timp poate statul să continue să împingă riscurile în viitor?
Traian Halalai nu este singur. Există un Consiliu de Administrație, membri executivi, structuri de risc, control intern, audit, conformitate. Au funcționat oare toate aceste mecanisme așa cum ar trebui? Pentru că atunci când documentele oficiale vorbesc despre vulnerabilități, întârzieri și riscuri de nerecuperare, responsabilitatea nu mai poate fi anonimă sau atribuită unei singure persoane.
România nu are doar o problemă de deficit generată de puterea politică, ci are o problemă de acumulare a riscurilor ascunse, inclusiv garanții, expuneri, creanțe vulnerabile, obligații contingente, toate mecanisme financiare care pot exploda în viitor. Generate de puterea administrativ-financiară. EximBank este una dintre principalele structuri prin care aceste riscuri circulă în economie.
Și atunci apare întrebarea finală: dacă o parte dintre aceste expuneri devin nerecuperabile, cine plătește? Banca? Conducerea? Statul? Sau românii? Pentru că experiența ultimelor decenii arată un lucru simplu: în România, profiturile sunt private, dar pierderile ajung aproape întotdeauna publice. Această întrebare i-am adresat-o ieri lui Traian Halalai, alături de 9 alte întrebări pentru el și Consiliul de Administrație al Exim Bank. Dintre aceste întrebări menționăm: Considerați normal ca o bancă de stat să primească din partea Curții de Conturi o concluzie de audit contrară, adică una dintre cele mai severe forme de constatare din auditul public? Ce măsuri concrete au fost luate împotriva celor responsabili pentru această concluzie? Curtea de Conturi vorbește explicit despre întârzieri și vulnerabilități în recuperarea creanțelor rezultate din activitatea desfășurată „în numele și în contul statului”. Cum este posibil ca o bancă a statului, care administrează bani publici și garanții publice, să ajungă în situații unde recuperarea creanțelor devine incertă? Puteți spune public dacă în cazul unor finanțări strategice — precum Liberty Galați — au existat discuții, influențe sau presiuni politice directe ori indirecte privind accelerarea aprobărilor sau asumarea unor riscuri mai mari decât cele bancare normale? La aceste întrebări și alte câteva Traian Halalai sau membrii Consiliului de Administrație al Exim Bank încă nu ne-au răspuns, așteptăm în continuare o replică din partea lor pe care o vom mediatiza dacă o vom primi.
Dacă și dumneavoastră vă doriți o Românie mai corectă și aveți informații despre abuzurile efectuate de angajații statului român, scrieți-ne pe email la reflector@radiogoldfm.ro
