Autor: Martin Jay
Rabatul trebuie să-și asume o parte din responsabilitatea pentru acest eșec diplomatic catastrofal și să ia în considerare, pentru prima dată, posibilitatea de a-și sufleca mânecile și de a practica o diplomație adevărată, de modă veche, ca stat suveran „nealiniat”.
Este ușor să dai vina pe alții. După ce am trăit aproape 15 ani în Maroc, o țară pe care o iubesc foarte mult, am observat că aici aruncarea vinei asupra altora este o adevărată artă culturală, practicată de toată lumea. Marocanii își asumă rareori responsabilitatea pentru propriile eșecuri. Însă șocul recent de la New York — faptul că propunerea prezentată de multă vreme de Rabat la ONU, care ar fi creat o regiune semiautonomă a Saharei Occidentale sub autoritatea Rabatului, a fost aruncată la coș — nu ar fi trebuit să surprindă pe nimeni, deoarece este în mare măsură vina marocanilor.
Rusia a blocat prin veto rezoluția care ar fi conferit propunerii o aprobare formală, propunând totodată ca misiunea ONU din Sahara Occidentală să rămână pe teren și să continue să facă ceea ce făcea deja (nimic) încă un an. Presa occidentală a prezentat această situație ca și cum Rabatul ar fi fost prins la mijloc într-o dispută mai amplă dintre SUA și Rusia și ar fi avut de suferit în consecință. Dar este oare adevărat?
Decizia Rusiei de a merge atât de departe este complexă, deși se poate spune că succesele diplomatice obținute de Maroc în ultimii ani — pe măsură ce tot mai multe țări i-au susținut revendicarea suveranității asupra Saharei — au izolat din ce în ce mai mult Algeria, aliata Rusiei. Și astfel, după cum spune o vorbă, ceva trebuie să cedeze. Rusia a privit întotdeauna cu profundă dezaprobare folosirea ONU ca instrument al hegemoniei americane, precum și încercările aliaților „imperiului” de a extinde aceeași ideologie în întreaga lume. Ministrul său de externe a exprimat exact această poziție în declarația sa elocventă.
Pe de altă parte, se poate înțelege de ce marocanii sunt oarecum luați prin surprindere, având în vedere că Rusia declarase foarte recent că sprijină Marocul și planul său pentru Sahara. Și totuși, unii vor susține că vetoul nu ar fi trebuit să constituie deloc o surpriză și că tocmai pentru asemenea situații există un corp diplomatic: pentru a afla astfel de lucruri înainte ca ele să se întâmple.
Pentru noua șefă a guvernului marocan, aceasta va fi o temă serioasă de reflecție, mai ales că s-a aflat la Moscova, unde a fost curtată de Putin în fața presei internaționale, în cadrul unui summit Rusia–Africa. Acum se va întreba dacă această decizie trebuie să reprezinte un moment de cotitură în relațiile ruso-marocane și dacă ar trebui adoptată o nouă direcție de acțiune. Ceea ce Fatima Ezzahra El Mansouri probabil nu va face este să dea vina pe Maroc pentru această calamitate.
De la începutul războiului din Ucraina, Marocul s-a aflat într-o situație dificilă, deoarece SUA i-au cerut să transforme Rusia într-un dușman. În mare măsură, Rabatul a acceptat acest lucru — sau cel puțin spectacolul teatral prin care pretinde în fața lumii că Moscova este persona non grata, după cum mi-a spus un membru al familiei regale marocane în 2025.
Însă aceste reprezentații teatrale nu înseamnă mare lucru în realitate. Marocul continuă să importe cantități considerabile de motorină din Rusia, la prețuri avantajoase, ambasada Rusiei la Rabat funcționează în continuare, iar miniștrii de externe ai celor două țări par să aibă relații foarte bune. Cu toate acestea, mai multe contracte uriașe privind construirea unor centrale nucleare și a unor instalații de desalinizare a apei au fost suspendate, iar băncile marocane nu pot primi plăți de la băncile rusești din cauza sancțiunilor secundare americane, pe care Rabatul le respectă. Această farsă merge atât de departe încât jurnaliștilor străini care doresc să lucreze pentru Russia Today în Maroc li se blochează acreditarea de presă.
Ar fi oare corect să ne întrebăm, în acest moment, dacă această atitudine publică rece pe care Marocul o manifestă față de Rusia dă roade? Cu siguranță, faptul că Rabatul cumpără petrol rusesc, dar nu merge mai departe de atât, a jucat un anumit rol în decizia Moscovei de a bloca marile planuri marocane pentru Sahara. Mai poate exista vreo îndoială că jocul Rabatului, care pretinde că Moscova ar fi un fel de adversar, nu a dat absolut niciun rezultat?
De fapt, putem susține că această strategie s-a întors împotriva Marocului, iar acum este momentul ca noua șefă a guvernului să dea dovadă de îndrăzneală, să înfrunte palatul regal și să spună: „Avem nevoie de un nou nivel al relațiilor diplomatice cu Moscova”.
Marocul trebuie, de asemenea, să aibă curajul să se opună SUA și administrației Trump (precum și Israelului, legat de acestea printr-un cordon ombilical) și să spună: „Destul înseamnă destul. Trebuie să devenim cu adevărat nealiniați”.
Ironia manevrei Moscovei constă în faptul că aceasta folosește tocmai ideologia și modul de gândire ale regelui Marocului în privința țărilor care se aliniază revendicărilor marocane de suveranitate asupra Saharei și le întoarce împotriva celor care pretind că apără interesele Rabatului: SUA și Israelul.
Pe măsură ce misiunea ONU începe să-și strângă bagajele și să părăsească teritoriul, mulți vor face, desigur, comentarii sarcastice despre inutilitatea acestei așa-zise organizații de menținere a păcii. Războiul din această parte a Saharei Occidentale riscă să se intensifice, în condițiile în care numeroși comentatori de pe rețelele sociale cer armatei marocane să avanseze mai departe spre est și să creeze o nouă frontieră fortificată, sub forma unui zid de pământ.
Și totuși, nimeni nu va evidenția ceea ce este evident: politicile care dirijează diplomația marocană au eșuat pe trei planuri — în relațiile cu SUA, Rusia și Israelul. Acest lucru ar trebui și ar putea să declanșeze o dezbatere aprinsă în rândul jurnaliștilor și comentatorilor marocani, dacă aceștia nu s-ar teme că vor deveni ținte pentru exprimarea unor opinii care nu se aliniază discursului oficial.
Adevărul este că Marocul a jucat un joc frivol de flirt diplomatic cu Rusia și a plătit prețul. Relația dintre Rabat și Moscova seamănă cu situația unui pacient care așteaptă într-un pat de spital să fie operat, fără ca vreun chirurg să fie la vedere și fără să existe o dată stabilită pentru intervenție.
Această relație are nevoie de un impuls puternic pentru a fi ridicată la un nou nivel, deoarece Rabatul nu se mai poate baza pe SUA și, mai ales, pe Israel ca executanți ai intereselor sale geopolitice.
Israelul și SUA i-au dezamăgit profund pe marocani și nu mai pot pretinde că numai ele — în principal Israelul — reprezintă Rabatul în toate demersurile sale diplomatice și de lobby. Ce rost are semnarea Acordurilor Abraham dacă Rabatul nu reușește să avanseze și să beneficieze de influența puternicului lobby israelian de la Washington?
Și să nu uităm nici ce ar putea face Israelul pentru a accelera relațiile diplomatice dintre Moscova și Rabat (Israelul găzduiește 1,5 milioane de evrei ruși).
Marocul trebuie să se maturizeze și să înceteze să se mai comporte ca un copil somnolent pe scena mondială. Trebuie să înceteze să se bazeze pe alții pentru activitățile de lobby, diplomație și chiar pentru relațiile cu presa internațională (unde sunt jurnaliștii săi la New York, Londra, Paris, Bruxelles sau chiar Moscova?) și să își asume aceste responsabilități asemenea unui adult care își controlează propriul destin.
Rabatul nu are nicio strategie internațională de relații publice și, prin urmare, nu are nici jurnaliști în întreaga lume care să îi înțeleagă obiectivele și provocările. Și totuși, este surprins că nu reușește să aibă impact diplomatic.
Nu dispune de o activitate de lobby la Londra și Washington (cu excepția uneia mai degrabă simbolice la Washington). Și nu manifestă nicio dorință de a se transforma cu adevărat într-un stat suveran „nealiniat”, tratat de la egal la egal de marile puteri mondiale, preferând în schimb să se complacă în fantezia că este independent și că Washingtonul nu îl poate intimida.
Dacă Rabatul nu reușește să se maturizeze și să devină adult, rămânând un stat suveran adolescent, va continua să fie lovit din toate părțile, asemenea unei mingi de fotbal într-o parcare de pub, de către giganții lumii, și nu se va putea plânge atunci când lucrurile nu vor merge în favoarea sa.
Dar va avea noua șefă a guvernului curajul să înfrunte această provocare și să îi confrunte direct pe cei din palatul regal care se tem de schimbare și vor să păstreze lucrurile așa cum sunt?
Când își vor pune cei aflați pe adevăratele culoare ale puterii întrebarea esențială: sunt Israelul și SUA adevărații noștri aliați sau suntem doar niște acoliți ai lor pe scena mondială?
A sosit de mult timpul ca Moscova să fie scoasă din izolarea diplomatică.
Cu siguranță, a venit momentul ca aceste jocuri să înceteze.
