„La sfârșitul Celui de-al Doilea Război Mondial, erau unii care credeau că Europa trebuie să se unească. Făceau declarații grandioase, apeluri, organizau conferințe. Dar Jean Monnet nu era printre ei. În 1948, Monnet nu s-a prezentat la Haga, unde Churchill încerca să lanseze proiectul Statelor Unite ale Europei. Pentru el, nu era vorba de a proclama unitatea europeană, ci de a o face necesară, concretă, aproape inevitabilă, înscriind-o în interese materiale comune… Monnet înțelegea că uniunea este în același timp indispensabilă și imposibilă. Indispensabilă pentru a împiedica repetarea la infinit a conflictelor fratricide. Și imposibilă pentru că, în ciuda a tot, popoarele nu o vor. De altfel, chiar și în anii care au urmat, numărul adepților Mișcării federaliste europene nu a depășit niciodată 250.000. De aceea, Monnet a decis să adopte o altă cale: calea acordurilor tehnice. Întâi, cu privire la cărbune și oțel, apoi pe un ecart tot mai larg de domenii, până când a creat o rețea inextricabilă de relații cu interese comune, care a făcut din Uniunea Europeană un fait accompli, o construcție tehnocratică dotată cu propria sa logică implacabilă.”
Giuliano da Empoli, „La leçon de Jean Monnet”, Le Grand Continent, 11 iulie 2026
Așa cum arătam în episodul precedent, perioada interbelică a cunoscut două mișcări de federalizare a Europei. Prima, condusă de contele Coudenhove-Kalergi, se ocupa de elaborarea corpului etic al ceea ce urma să fie Uniunea Europeană, construind principiile, regulile și idealurile care se opuneau, „punct-contrapunct”, ideologiilor naziste – un demers salutar.
Dar Coundehove-Kalergi a mers mult mai departe; prea departe. Efortul lui nu a fost doar unul de contracarare a nazismului, ci și de eradicare a oricărei tentative viitoare de a crea un imperiu concurent Imperiului Universal de sorginte britanică – fie el și un imperiu european.
Altfel spus, Coundehove-Kalergi a creat un corp etic care, lipsit de germenii vii ai unui autentic mit fondator, făcea din start imposibilă emergența unei entități federale europene ca „uniune organică și mistică”. Misiune cu atât mai dificilă cu cât țările europene au, fiecare în parte, propriile mituri fondatoare, propria limbă, propria cultură, propria istorie; ele sunt țări surori, dar nu gemene, și cu atât mai puțin siameze.
Jean Monnet – o ascensiune fulminantă
Cealaltă mișcare interbelică de federalizare a Europei a fost formată dintr-un cumul de eforturi de natură mai mult birocratică, financiară, instituțională, al căror cel mai cunoscut reprezentant este Jean Monnet (1888-1979), considerat principalul „arhitect” sau forța intelectuală din spatele scenei la crearea Uniunii Europene.
Dar, unde Coudenhove-Kalergi era un „înalt inițiat” al sinarhiei (inclusiv potrivit lui Yann Moncomble, în „Du viol des foules à la synarchie ou le complot permanent”, 1983) și, deci, în schema sinarhică, un agent al supremei Autorități, însărcinat cu programul etic, Monnet, deși sinarhist și el, era, ceva mai jos pe scara ierarhică, un tehnocrat. În această calitate, deși a ocupat și funcții vizibile public, el a operat mai mult din umbră, din sânul unei extrem de vaste rețele de tehnocrați ca și el, de funcționari, de economiști și bancheri, de figuri politice, pentru a pune bazele eșafodajului instituțional al Uniunii Europene.
Fiu al unei familii bogate din Cognac, Monnet abandonează studiile la 16 ani și, între 1906 și 1914, reprezintă firma familială în străinătate, începând la Londra, unde își face relații în City, și continuând în America de Nord, dar și în China și Rusia.
Izbucnirea războiului, în 1914, îl găsește în Franța; are 26 de ani, dar, ca și Coundehove-Kalergi, scapă de înrolare pentru vagi probleme de sănătate.
În memoriile lui, Monnet spune că acela a fost momentul în care și-a dat seama că îi revine lui însuși misiunea să creeze un sistem integrat de producție și aprovizionare între puterile Aliate. Lucru pe care s-a dus și i l-a explicat direct premierului Franței, cum face orice tânăr începător, care premier, încântat, i-a acceptat toate ideile și le-a și pus imediat în aplicare.
Versiunea mai puțin fantasmagorică este că Monnet colabora strâns cu compania internațională de alcool Hudson Bay, pentru care organizase suficiente transporturi transatlantice încât să-și asigure contacte excelente la Londra și la Paris.
În orice caz, în 1916, când colegii lui de generație luptau la Verdun, Monnet ajunsese deja șeful de cabinet al ministrului francez al economiei, Étienne Clémentel, poziție din care, în 1917, în colaborare cu prietenul lui, economistul britanic Arthur Salter (membru al Round Table), a creat „Consiliul Inter-aliat pentru Transporturi Maritime”. Era abia prima lui inițiativă instituțională și Monnet voia deja ca organizația să aibă autoritatea de a dicta peste capetele guvernelor implicate; n-a reușit, dar urmau alte ocazii.
„Supranaționaliștii”
În calitate de consilier al lui Clémentel, Monnet participă la lucrările Conferinței de Pace de la Paris, unde intră în contact cu mulți dintre internaționaliștii cu care va colabora în viitor, pentru ca, în 1919, la recomandarea lorzilor Cecil și Balfour (ambii lideri Round Table) și a lui Clemenceau, să fie numit secretar-general adjunct al Ligii Națiunilor.
În „The Great Deception”, detaliata lor monografie despre formarea Uniunii Europene, Christopher Booker și Richard North îl includ pe Monnet în categoria „supranaționaliștilor” (prin contrast cu așa-ziși „idealiști” precum Coundehove-Kalergi). Ca și secretarul general al Ligii, britanicul Ernst Drummond, și colegul lui, Arthur Salter, Monnet considera că Secretariatul Ligii „nu trebuia să constea în delegați naționali, ci într-un grup de slujbași internaționali a căror primă loialitate să fie față de Ligă”.
Unde ideea unei federații Europene pe baze interguvernamentale era veche, prima persoană care a sugerat ideea unei federații conduse de o autoritate supranațională a fost, în anii 1920, Louis Loucheur, prezent și el Conferința de Pace de la Paris ca membru al delegației lui Clemenceau. Potrivit lui Moncomble, Loucheur era unul dintre colaboratorii apropiați ai lui Jean Coutrot.
În viziunea lui Loucheur, integrarea trebuia să înceapă de la economie, în special prin integrarea industriilor cărbunelui și oțelului, care erau principalele industrii necesare militarizării; această formulă urma să conducă, după război, prin eforturile lui Jean Monnet, la crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO).
O altă contribuție esențială la teoretizarea „supranaționalismului” i-a revenit lui Arthur Salter, prieten și coleg al lui Monnet la Liga Națiunilor, care, în 1931, a publicat o colecție de studii sub titlul „The United States of Europe”, în care examina posibilitatea construirii unei federații Europene chiar în cadrul Ligii, care devenise oricum o organizație în mare parte europeană. Salter avea în vedere nu doar o piață comună și o unitate vamală (deși de la aceste elemente pornea), ci „o realitate politică”, și prevedea modificarea structurii Ligii într-o singură, crucială, privință: Secretariatul trebuia să aibă puterea de a dicta guvernelor naționale și, tocmai pentru a evita loialitățile naționale, trebuia să fie format din „funcționari internaționali”, oameni loiali Ligii, capabili să formeze o „tradiție europeană”, separată și diferită de cele naționale:
„Noul funcționar internațional de care este nevoie pentru misiunea Ligii este ceva cu totul nou în istoria lumii”.
Așa cum notează Booker și North, Salter descria aici exact acel principiu „supranațional” care, trei decenii mai târziu, avea să-l inspire pe Jean Monnet să înființeze Comunitatea Economică Europeană (CEE), văzută programatic ca embrion al „Statelor Unite ale Europei”. Singura modificare a fost că organul supranațional nu s-a chemat „Secretariat”, ci „Comisia Europeană”.
Dar, pentru moment, Liga a fost o dezamăgire pentru Monnet; Secretariatul n-a fost acea autoritate „supranațională” pe care o visa el, capabilă de decizie peste capetele guvernelor. Monnet spunea mai târziu că „dreptul de veto este cauza profundă și în același timp simbolul imposibilității de a depăși egoismul național” – idei care-și găsesc azi ecoul în declarațiile diverșilor funcționari europeni.
Un intermezzo foarte lucrativ
Monnet a părăsit postul de la Ligă în 1923 pentru a-și relansa cariera în afaceri, ca negustor și, mai târziu, ca bancher. Este etapa în care, până la izbucnirea Celui de-al Doilea Război Mondial, Monnet nu doar strânge o avere personală frumușică, dar, mai important, își consolidează relațiile cu marile bănci, marile afaceri, marile interese financiare – și cu rețeaua sinarhică cartografiată de Moncomble, inclusiv prin calitatea lui de reprezentant al Băncii Lazard Frères (poziție obținută tot prin oficiile lordului Cecil), al corporației Blair & Co. și al altor interese financiare.
Potrivit unuia dintre martorii oculari intervievați de André Ulmann și Henri Azeau („Synarchie et pouvoir”, 1968), Jean Monnet este asociat cu „Adunarea generală a tineretului european” și rețelele ocultiștilor Jeanne Canudo și Postel du Mas și devine un membru important (un „adevărat sinarhist… internațional”), dar neoficial al Mouvement Synarchique d’Émpire (MSE), la fel ca și șeful lui, Clémentel.
Numele lui Monnet apare de 102 ori în monografia lui Moncomble despre rețeaua sinarhică și al ei „complot permanent”, fiind asociat cu multe dintre inițiativele über-tehnocratului sinarhist Jean Coutrot, atât în latura lor franceză cât și pe filiera americană. O prezentare detaliată a legăturilor pe care le dezvoltă Monnet în centrul rețelelor de influență transatlantice este imposibilă aici, din lipsă de spațiu. Spicuiesc. Potrivit lui Moncomble, Monnet devine membru al Council on Foreign Relations (CFR), omoloaga americană a Chatham House (creația Round Table) și al Links Club, un club extrem de exclusivist al intelighenției americane, care întrunea membrii ai dinastiilor americane Mellon, Vanderbilt, Rockefeller, Cabot-Lodge, Morgan și altele.
Călătoriile de afaceri îl poartă în China – unde se ocupase, din partea Ligii, de un proiect de reorganizare a sistemului feroviar. Revenit acum, ca reprezentant al intereselor financiare internaționale, negociază împrumuturi importante (unele cert dubioase) cu susținătorii generalului Chiang Kai-Shek. Urmare acestor afaceri, Monnet este anchetat, în SUA, în 1938, pentru evaziune fiscală, iar FBI îl suspectează că ar fi spălat bani pentru naziști; investigațiile sunt, însă, stopate.
În aceeași perioadă (1934), Monnet își dovedește spiritul aventuros căsătorindu-se cu o doamnă deja măritată, italianca Silvia de Bondini – care, catolică fiind, nu putea obține divorțul în țara de baștină, motiv pentru care cei doi amorezi se deplasează în URSS, o jurisdicție care, altminteri ideologic inacceptabilă, le-a permis să-și pună, civil, pirostriile.
Ambasador al SUA în URSS era, în acea perioadă (1933-1936), William Bullitt, pe care Monnet îl cunoscuse ca membru al delegației președintelui Wilson la Paris, în 1919, dar și ca reprezentant al Băncii Schiff, Kuhn & Loeb, și care avea să devină ambasadorul SUA la Paris (1936-1940). În 1938, din această poziție, Bullitt i-l prezenta pe Monnet lui Edouard Daladier, președinte al Consiliului de Miniștri, care l-a însărcinat imediat cu plasarea comenzilor de avioane în industria americană.
În 1939, același Bullitt îl introducea pe Monnet în cercul intim din jurul secretarului Trezoreriei, Henry Morgenthau, de unde a fost propulsat în apropierea președintelui Roosevelt. În aceeași perioadă, îl cunoaște pe John McCloy, devenit, după război, Înaltul Reprezentant al SUA la guvernarea Germaniei, și cu care Monnet, ajuns el însuși directorul Comisiei generale de planificare și al efortului de aliniere a Franței la Planul Marshall, a colaborat intens la integrarea Germaniei de Vest în structurile viitoarei Uniuni Europene și la deconcentrarea trusturilor germane din Ruhr pentru a permite crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului.
Pentru a conchide, volumul (omagial) de eseuri publicat de Jean Monnet Council despre relațiile lui Monnet cu și în SUA („Monnet and the Americans: the father of a united Europe and His U.S. Supporters”, 1995) afirmă:
„[Monnet] îi știa pe toți președinții americani, de la Hoover la Nixon, dar i-a influențat la fel de mult prin contactul direct cu ei, ca șefi ai executivului, cât și prin legăturile lui cu principalii lor subordonați… Ei apreciau sfaturile lui Monnet și informațiile care veneau de la el pentru că știau bine că acestea nu erau afectate de prejudecăți naționale sau motive personale… mândria națională ar fi fost ceva străin de Monnet.”
O inițiativă sinarhică
În 1939, izbucnirea războiului îl găsește pe Monnet în Europa, șef al unui nou organ însărcinat cu aranjamentele contractuale pentru aprovizionarea de război din America și transportul încărcăturilor peste Atlantic („Comitetului de Coordonare economică franco-britanică”); adjunctul lui este același Arthur Salter care îi fusese coleg și la Liga Națiunilor și cu care împărtășea aceleași idei „supranaționaliste”.
Între 1940 și 1943 și, apoi, între 1944 și 1945, Monnet locuiește în SUA, unde își concentrează eforturile pe întărirea rețelei care, ulterior, avea să-l ajute la integrarea Europei după război. Cel care l-a trimis în SUA, în 1940, semnându-i personal pașaportul, a fost chiar Churchill, care l-a transformat, astfel, pe Monnet, cetățean francez, într-un reprezentant al guvernului britanic. În SUA, Monnet a continuat colaborarea cu Salter, numit de Churchill reprezentant al misiunii britanice pentru programul de construcție navală.
Există două momente care se remarcă în mod special în cariera lui Monnet în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial. Primul este legat de „uniunea franco-britanică”, faimosul moment din faimoasa primăvară a lui 1940.
Pentru context: potrivit lui Carroll Quigley („The Anglo-American Establishment”, 1981) – Round Table purta încă din 1934 o politică de „împăciuitorism” față de Germania, politică în care mult-hulitul Acord de la München (30 septembrie 1938), prin care Marea Britanie, Franța și Italia îi permiteau lui Hitler să anexeze Regiunea Sudetă a Cehoslovaciei, nu a fost decât o expresie târzie. Citându-l pe Quigley, încă din 1936:
„anumiți membri ai Grupului Milner [Round Table] și ai guvernului conservator britanic ajunseseră la fantastica idee că puteau omorî doi iepuri dintr-o lovitură, asmuțind Germania și Rusia una împotriva alteia în Europa de Est. Credeau că, în acest fel, cei doi dușmani [ai britanicilor] aveau să se blocheze unul pe celălalt, sau că Germania avea să se mulțumească cu petrolul României și grâul Ucrainei. Niciunuia dintre factorii de răspundere nu i-a trecut prin cap că Germania și Rusia ar putea face cauză comună împotriva Vestului, fie și temporar. Cu atât mai puțin nu le-a trecut prin cap că Rusia ar putea bate Germania și, astfel, ar putea face întreaga Europă Centrală vulnerabilă la bolșevism”.
Această politică – singura politică a Round Table pe care Quigley o critică aspru, pentru a fi calculat complet greșit nu doar intențiile lui Hitler, căruia i s-au dat „ample asigurări”, ci chiar „caracterul” germanilor – prevedea
„un plan de a permite Germaniei să o ia spre Est, atacând Rusia, plan pentru a cărui îndeplinire trebuiau făcute trei lucruri: (1) toate țările care stăteau între Germania și Rusia să fie lichidate [i.e., Austria, Cehoslovacia, Polonia]; (2) Franța să fie împiedicată să își onoreze alianțele cu aceste țări; și (3) poporul englez să fie păcălit că toate acestea erau necesare ca unică soluție la problema internațională. Grupul Chamberlain a avut atât de mult succes în realizarea tuturor acestor trei lucruri că a fost la un fir de păr să reușească; dacă a ratat, a fost doar din cauza încăpățânării polonezilor, a grabei indecente a lui Hitler și a faptului că, în al unsprezecelea ceas, Grupul Milner a realizat implicațiile acestei politici și a încercat s-o răstoarne”.
După cum se observă, una dintre marile dificultăți în calea acestor planuri era opinia publică britanică, extrem de ostilă nazismului, de teama căreia aparatul de stat trebuia, odată ce Hitler își începea campania către Est, măcar să declare război Germaniei, dacă nu să-l și poarte. Ceea ce Marea Britanie a și făcut când Hitler a invadat Polonia – de unde și așa-zisul „război fals” sau „ciudat” (phony war) din intervalul septembrie 1939 – aprilie 1940.
Un alt lucru absolut evident era că nimeni din acest grup nu-și închipuia că Hitler va ataca Franța (vorba lui Quigley, dacă se oboseau să citească Mein Kampf, ceea ce nu e deloc ușor, ar fi știut). Or, Hitler exact asta a făcut – și încă atât de decisiv că apărea riscul unei capitulări, cu (oroare!) predarea flotei franceze germanilor. Coșmar care se petrecea în acea teribilă primăvară a lui 1940, când, pe data de 10 mai, după acele celebre „șase minute” cât i-a luat Camerei Comunelor să se sucească, și spre nemulțumirea Coroanei, Winston Churchill a devenit prim-ministru.
O lună mai târziu, pe 14 iunie, cu Franța în corzi, Jean Monnet a profitat de întâlnirea cu Charles de Gaulle, venit la Londra pentru a aranja un transport de trupe în Africa de Nord, pentru a-l convinge că singura soluție pentru salvarea Franței (și a flotei) era unirea Franței cu Marea Britanie. Probă a gravității situației, de Gaulle a acceptat ideea. A doua zi, Churchill, încolțit în timpul unui prânz la Carlton Club, a fost de acord, în principiu, deși i se părea „un proiect imens, ale cărui implicații și consecințe nu erau câtuși de puțin gândite până la capăt”; alți politicieni britanici au fost și ei de acord.
Pe 16 iunie, Monnet și colegul lui, Salter, produseseră deja un proiect de proclamație, pe care de Gaulle urma să-l prezinte guvernului Franței. „Uniunea franco-britanică” urma să aibă un organ comun de conducere în domeniul politicii externe și politicilor financiare și economice (dar nu și o monedă comună, prevedere eliminată, totuși, de Churchill).
Proiectul i-a fost comunicat telefonic, de la Londra, premierului francez Reynaud, al cărui guvern se refugiase din fața nemților la Bordeaux. Dacă Reynaud a fost mai receptiv, reacția celorlalți membri ai guvernului a fost una de violentă ostilitate. Mareșalul Pétain, furios, a spus că este un truc menit să transforme Franța într-un „dominion britanic” și că el nu „fuzionează cu un cadavru” (Pétain era convins că naziștii îi vor bate rapid pe englezi). Un participant la discuții striga indignat pe holurile prefecturii din Bordeaux că „Mai bine cu Hitler decât sclavi la englezi!”. Reynaud a demisionat. Pétain a cerut imediat o pace umilitoare Germaniei. Hitler s-a conformat.
Astfel că, așa cum conchid Booker și North, „urmărindu-și propriile obiective, Monnet a creat catalizatorul final al capitulării Franței”. Punând cap la cap această fabuloasă scenă cu suspiciunile, apărute încă din 1940 și continuate mult timp după război, că tehnocrații sinarhiști din jurul lui Coutrot ar fi contribuit la înfrângerea Franței tocmai pentru a crea condițiile pentru reorganizarea sinarhică a statului, ajungem pe un teren deosebit de mlăștinos.
Trădare, dar nu în sensul obișnuit
Al doilea moment remarcabil din cariera lui Monnet pe timp de război a apărut în primăvara lui 1943. În acel februarie, pe Frontul de Est, Armata Roșie rupea spinarea Wehrmachtului la Stalingrad. Aliații occidentali ocupaseră fostele colonii franceze din Nordul Africii (pe care de Gaulle le considera cât se poate de actuale, nu foste). Monnet a fost trimis la Alger, de astă dată de președintele Roosevelt – oficial, pentru a se ocupa de transporturile de arme pentru francezii liberi; neoficial, pentru a sta cu ochii pe cei doi generali francezi care își disputau conducerea într-o cruntă rivalitate: Giraud, omul americanilor, și de Gaulle.
Este necesar un context: de Gaulle fusese de la început un ghimpe în coasta anglo-americanilor, deși Churchill, mai romantic și mare iubitor al Côte d’Azur, nu se putea abține să nu-l admire, ocazional. Pe Roosevelt, în schimb, faptul că de Gaulle se comporta ca și cum ar fi fost liderul Franței îl scotea din sărite, mai ales că, în această calitate – din punctul lui Roosevelt de vedere, pur imaginară – își permitea să intervină în planurile Aliaților. (Pentru delicioase detalii, recomand volumul lui Simon Berthon, „Allies at War”, pe care l-am tradus cu mare plăcere în limba română sub titlul „Război între aliați”, Humanitas, 2014).
Astfel că, în 1942, când de Gaulle protesta vehement la faptul că trupele anglo-americane îndrăzneau să ocupe teritoriile – j’insiste, franceze – din Nordul Africii fără măcar să-l consulte, Churchill și Roosevelt au decis să-l retragă, cumva, de pe scenă, înlocuindu-l cu numitul Henri Giraud, un militar de carieră curajos dar lipsit de viziune politică (sau, ca să-l cităm pe viitorul prim-ministru britanic Harold Macmillan, bun prieten al lui Monnet și prezent la evenimente ca reprezentant al lui Churchill în Mediterana, un om „atât de amabil, atât de falnic, atât de prost”) .
În paralel, în pregătirea rocadei, Churchill i-a interzis lui de Gaulle să părăsească Anglia, ținând mult ca măsura să rămână secretă, din rațiuni de imagine. Dar, „arestat” la Londra fiind, de Gaulle trimitea, pe 6 iunie 1942, o telegramă cifrată comandanților lui din Nordul Africii:
„Britanicii, în înţelegere cu Statele Unite, fac tot posibilul să ne deposedeze, ca şi în cazul Madagascar. Nu sunt dispus să rămân în alianţă cu puterile anglo-saxone şi voi avertiza guvernul britanic chiar astăzi despre acest lucru. Trebuie să formăm un front unit împotriva oricui încearcă să ne deposedeze şi să nu avem absolut nimic de-a face cu anglo-saxonii, indiferent de circumstanţe şi de costuri. Trebuie să îi avertizăm prin radio pe francezi şi întreaga lume despre planurile imperialiste ale anglo-saxonilor. Mi s-a solicitat prezenţa la Beirut şi Brazzaville, dar englezii mă împiedică să plec.”
Aflând de telegramă, Churchill exploda în fața ministrului lui de externe, Anthony Eden: „Gata cu generalul de Gaulle! Avem noroc că nu umblă de capul lui prin Brazzaville!”.
Pe 18 iunie 1942, însă, la a doua aniversare a celebrului apel la rezistență transmis de de Gaulle poporului francez prin oficiile BBC, zece mii de francezi s-au adunat la Albert Hall şi, după un discurs înfocat al liderului lor, au cântat în cor La Marseillaise şi Marche Lorraine. Era evident că de Gaulle nu putea fi cu ușurință neutralizat.
Acest fond extrem de furtunos avea să se transforme într-o criză la Conferința de la Casablanca, în ianuarie 1943. Anul debutase cu un mesaj prin care Roosevelt îi explica lui Churchill, în termenii cei mai neți, opinia lui despre de Gaulle și francezii liberi (opinie care avea să rămână aceeași până la sfârșitul războiului):
„Avem o ocupație militară în Africa de Nord. Nu trebuie să-i lăsăm pe amicii noștri francezi să uite acest lucru niciun moment. În același timp, nu vreau ca vreunul dintre ei să creadă că vom recunoaște vreo persoană ori vreun comitet ori vreun grup ca reprezentând guvernul francez ori Imperiul francez. Poporul francez își va rezolva propriile probleme după ce vom fi câștigat războiul. Până atunci, putem colabora cu francezii de la fața locului în funcție de nevoile locale peste tot unde armatele noastre ocupă un teritoriu care a aparținut Franței. Iar dacă acești funcționari locali nu se joacă frumos cu noi, îi înlocuim”.
Astfel că Roosevelt nu avea nicio intenție să îl vadă pe de Gaulle la Casablanca; urma să se întâlnească, în schimb, cu putativul lui înlocuitor, mult mai pliabilul Giraud. Slabe speranțe; toată presa era cu ochii pe ei. S-a decis o tentativă de conciliere între cei doi francezi. Roosevelt: „Giraud va fi mirele, pe care eu am să-l aduc de la Alger, iar dumneavoastră [Churchill] aduceți mireasa, pe de Gaulle, de la Londra, după care îi obligăm să se căsătorească sub amenințare cu arma”. Churchill: „Trebuie să-i mărităm cumva pe-ăștia doi!”.
Mai greu de zis decât de făcut. Churchill l-a invitat ceremonios pe de Gaulle la Casablanca. De Gaulle („o specie rară de catâr”, în aprecierea lui Eden), nici gând să se ducă el la o întrunire organizată de niște străini pe solul francez al Casablancăi între el și un „imbecil” ca Giraud. Roosevelt se distra deja pe cinste; îi scria ministrului lui de externe, Cordell Hull:
„Noi am livrat mirele, pe generalul Giraud, care a fost foarte cooperant cu privire la iminentul mariaj și sunt sigur că era gata să meargă până la capăt în condițiile impuse de noi. Numai că ai noștri prieteni nu reușesc s-o aducă pe mireasă, temperamentala Lady de Gaulle. Care disprețuiește total acest aranjament, nu vrea să ne vadă pe niciunul și nici vorbă să împartă același pat cu Giraud.”
Râsetele aveau să înghețe pe buze ani mai târziu, când toate aceste mesaje au devenit publice și întreaga lume a putut judeca lipsa de respect dovedită de Roosevelt față de tragedia Franței și de eforturile supraomenești ale lui de Gaulle.
Acesta era, deci, fondul pe care Jean Monnet descindea la Alger, în primăvara lui 1943, după Conferința de la Casablanca. Ca agent trimis de Roosevelt să-l spioneze pe marele lui compatriot, generalul de Gaulle.
Iar poziția reală a lui Monnet în acea conjunctură a revenit recent în atenția publicului grație filmului La Bataille de Gaulle, lansat de cineastul francez Antonin Baudry în această primăvară. Filmul include o scenă bazată pe un document recuperat din arhivele americane declasificate: o telegramă datată 6 mai 1943 și transmisă lui Harry Hopkins, principalului consilier al președintelui Roosevelt, în care Monnet le cerea americanilor să îl „distrugă” pe generalul de Gaulle. Citez dintr-un comentariu pe subiect, apărut zilele trecute în Le Courrier des Stratèges:
„În acest context, «a distruge» înseamnă a ruina politic: a marginaliza, a discredita și a împiedica accesul la putere. În mai 1943, Monnet se afla la Alger alături de generalul Giraud – protejatul americanilor – și se opunea lui de Gaulle; memoriul lui către americani a fost o manevră în cadrul unei lupte pentru succesiune în Franța, arbitrată de o putere străină. Scopul nu era uciderea lui de Gaulle, ci acela de a-l convinge pe Roosevelt să nu-l susțină pe de Gaulle niciodată. Ceea ce, în sine, este suficient de grav….
Dar trebuie subliniat un lucru important, care tranșează dezbaterea mai mult decât un denunț: Monnet nu a intenționat niciodată să trădeze Franța în beneficiul Americii, pentru simplul motiv că n-ar fi înțeles că există o astfel de contradicție. În mintea lui, urmând traiectoria vieții lui de om al ambelor maluri ale Atlanticului, interesul francezilor, interesul europenilor și interesul americanilor au fost întotdeauna unul și același lucru…
Acolo unde de Gaulle vedea națiuni, deci rivalități, deci nevoia ca Franța să stea pe propriile picioare, Monnet vedea probleme de rezolvat și oameni care, de bună-credință, le puteau rezolva împreună. Unul gândea ca un tragedian, celălalt, ca un administrator. Nu era o lipsă de patriotism, ci o cu totul altă idee despre ce înseamnă patrie”.
Lucru extrem de evident și în discursul ținut de Monnet, în august 1943, în fața Comité Français de Libération Nationale (CFLN), un organ creat de Monnet și de Harold Macmillan în încercarea de a-l ține pe de Gaulle sub control, dar pe care de Gaulle, incorigibil, îl vedea ca guvernul (lui) francez în exil:
„Nu va exista pace în Europa dacă statele se reconstituie pe baza suveranității naționale, cu tot ce presupune asta în termeni de prestigiu politic și protecționism economic… Prosperitatea și progresul social vital vor rămâne iluzii până când națiunile Europei vor forma o federație, o «entitate europeană» care să le transforme într-o unică unitate economică…”
O ratare…
Cele două episoade descrise mai sus ne dau, cred eu, o imagine sugestivă despre cine era și ce gândea Jean Monnet. Cu această mentalitate, cu aceste viziuni, rețele și proiecte, a procedat el la construirea instituțiilor europene după război.
Potrivit autorilor Booker și North, prima tentativă (eșuată) de a crea o federație europeană a fost, după război, chiar Planul Marshall. Deloc întâmplător, Monnet era șeful Comissariat du Plan, organul care implementa programul de reconstrucție și modernizare a Franței, în linie cu Planul Marshall. Din această poziție, în ianuarie 1946, când de Gaulle, nemulțumit de regimul politic extrem de slab creat de A Patra Republică, și-a dat demisia din funcția de președinte, Monnet a devenit cel mai puternic om din Franța.
Cu sprijinul prim-ministrului Belgiei, Paul van Zeeland, al lui Hendrik Brugmans, președinte al Uniunii Federaliștilor Europeni, al insondabilului Jozef Retinger și al lui John McCloy, care administra economia vest-germană din partea Americii – și cu binecuvântarea SUA – în 1948 s-a creat Organizația pentru Cooperare Economică Europeană (OEEC). În ciuda insistențelor lui Brugmans, că „dezmembrarea suveranității” țărilor europene și instituirea unor „autorități supranaționale” erau imperative, OEEC a rămas un organ strict interguvernamental. Monnet conchidea:
„OEEC e nimic – este doar o abordare edulcorată britanică a Europei – discuții, consultări, acțiune numai pe bază de unanimitate. Nu așa se cucerește Europa”.
A doua ratare… și soluții pentru viitor
A doua tentativă ratată a fost Consiliul Europei, înființat în 1948, prin decizia Congresului de la Haga (1948). Rezultatul nu a fost ce voia Monnet, dar, în marja congresului, el, Retinger și Duncan Sandys (ginerele lui Churchill, care gestiona o nouă mișcare paneuropeană, menită să o înlocuiască pe cea a lui Coudenhove-Kalergi, care nu se dovedea populară) s-au întâlnit cu William „Wild Bill” Donovan și cu Allen Dulles (fondatorul CIA și, respectiv, viitorul ei mare director, ambii spioni OSS pe parcursul războiului), cu care au decis formarea unei noi organizații: American Committee on United Europe (ACUE).
ACUE avea să devină, pe parcursul următorilor ani, canalul prin care CIA și fundații private precum Rockefeller aveau să finanțeze „la negru” eforturile de crearea a federației europene, care – în noile condiții create de Războiul Rece – devenise, după război, o obsesie a americanilor. Schemă definită de istoricul Peter Coleman („The Liberal Conspiracy”, 1989), „o conspirație liberală”.
O altă organizație americană, finanțată clandestin de CIA pentru a influența politicile europene spre uniune a fost Congress for Cultural Freedom (CCF), creată în 1950 și pusă sub conducerea lui Denis de Rougemont, care a colaborat în primul rând cu Mișcarea federalistă europeană condusă de Alexandre Marc. Atât Marc, cât și de Rougemont sunt plasați de cercetători în apropierea cercurilor sinarhice.
Congresul de la Haga, considerat de mulți prima mare manifestare cu adevărat federală din Europa (750 de delegați europeni și observatori din Canada și SUA), a fost organizat de Jozef Retinger, un agent ale cărui multe și misterioase colaborări cu diverse servicii secrete și organizații mai mult sau mai puțin clandestine de pe toate continentele nu pot fi descrise aici. În 1951, Retinger a fondat (alături de alții, printre care prințul Bernhard al Olandei, fost ofițer nazist) super-secretul Grup Bilderberg, al cărui scop a fost – și, probabil, este și astăzi – promovarea intereselor anglo-americane și a „transatlantismului” în Europa. Unul dintre motivele imediate ale creării grupului fusese tocmai opoziția reprezentată de de Gaulle la „dominația anglo-americană”.
Pe scurt, la începutul anilor 1950, mișcarea federalistă europeană primea întăririle cele mai serioase.
În sfârșit, un prim succes
A treia tentativă, de data asta cu succes, a fost Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), al cărei manifest a fost „Declarația Schuman” (9 mai 1950), care anunța unirea acestor industrii ca garanție pentru pace în Europa. Ar fi trebuit să se cheme „Declarația Monnet”.
Robert Schuman era ministrul de externe al Franței, ales de Monnet ca față politică pentru proiectul lui – căci această primă comunitate, numai aparent limitată la industrii, era, de la bun început, „un prim pas către federalizarea Europei”. Schuman a citit anunțul la radio, ca un plan de pace pentru Europa, dând șah mat oricărei tentative a Germaniei de a se opune fără să pară sinistru de războinică. Americanii fuseseră consultați și erau de acord.
Întregul complot este descris de René Lejeune în biografia „Robert Schuman” (2000), cu concluzia:
„Fără aceste scheme și șiretlicuri, nu ar fi existat Declarația de la 9 mai 1950. Și poate nici Comunitatea Europeană nu ar fi existat fără stratagema folosită de Robert Schuman și Jean Monnet în cele zece zile care au precedat ziua de 9 mai 1950, zi pe care Uniunea Europeană o acceptă ca zi de naștere”.
Principala realizare a lui Monnet a fost că Înalta Autoritate a CECO era, într-adevăr – în sfârșit – o autoritate supranațională; iar el era șeful ei. În Consiliul de Miniștri, deciziile nu se lau cu unanimitate, ci prin „majoritate calificată”, și nu puteau fi impuse Înaltei Autorități, care rămânea supremă, imună la interferența statelor naționale. Comentând uriașa realizare a lui Monnet, Harold Macmillan, cu care Monnet devenise foarte apropiat în Alger și care avea să devină prim-ministrul Marii Britanii în 1957, declara:
„Nu este vorba despre o simplă mașinărie convenabilă. Este o concepție revoluționară și aproape mistică”.
O fi știu el ceva. În orice caz, CECO (o comunitate care reunea Franța, Germania de Vest, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg – dar nu și Marea Britanie) a fost înființată oficial prin Tratatul de la Paris, pe 18 aprilie 1951. Comentatorii vremii admiteau că populația nu înțelegea mai nimic din această organizație, creată netransparent și nedemocratic, pe repede înainte și în spatele ușilor închise. Un politican gaullist comenta că,
„în loc să fim reprezentați de o Adunare puternică, ni se cere să abandonăm un sector important al economiei unei autocrații apatride și necontrolate formată doar din experți”.
Robert Schuman (1886-1963), considerat unul dintre „părinții fondatori” ai Uniunii Europene, era mirean catolic. În 2021, cu ocazia aniversării a 70 de ani de la, de fapt, „Declarația Monnet”, Papa Francisc a declanșat procesul de canonizare a lui Schuman, acordându-i titlul de „venerabil” pentru ale lui „virtuți eroice” – deși nu este clar ce a făcut el pentru Biserică și creștinism. Pasul următor ar fi beatificarea – dacă se probează că rugăciunile adresate lui Schuman se împlinesc…
Când te întinzi mai mult decât îți e plapuma…
În primii ani la CECO, Monnet nu se ferea câtuși de puțin să spună că Înalta Autoritate era un început de „guvern european”. Discursul oficial s-a schimbat după ce, în 1952, tentativa lui Monnet de a duce rapid lucrurile încă un pas mai departe, creând și o Comunitate Europeană pentru Apărare (CEA), a eșuat.
De data asta, cel ales pentru a anunța public planul a fost René Pleven, vechi asociat al lui Monnet (membru și el, potrivit lui Moncomble, al multor organizații sinarhice și al Grupului Bilderberg). Negocierile cu Marea Britanie și SUA au fost dificile. Churchill găsea ideea trăsnită: „Ce vor soldații să cânte sunt propriile lor marșuri”, nu „un terci amestecat”; de Gaulle, nu mai spun. Americanii erau, însă, mari susținători, așa că Churchill s-a conformat.
Profitând de oportunitate, federaliștii au marșat: belgianul Paul-Henri Spaak, președintele Adunării CECO, voia să se înființeze tot atunci, dacă tot discutau, și o Comunitate Politică Europeană (CPE), „un acoperiș politic comun” pentru CECO și CEA, care să creeze „o comunitate politică supranațională indisolubilă bazată pe uniunea popoarelor” (pe care nu le întrebase nimeni nimic). Inițiativa lui Spaak s-a întrupat rapid într-un proiect de, practic, Constituție Europeană.
Germania de Vest, Belgia, Olanda și Luxemburg au acceptat, de principiu, ideea CEA, dar totul s-a dus pe apa Sâmbetei la testul democratic în Franța. Revolta a fost atât de mare că guvernul Pinay, care venise cu propunerea în fața Adunării Naționale, a căzut. De Gaulle, susținut de armată, a numit inițiativa „monstruosul tratat” care voia să răpească armatei franceze suveranitatea. „Europa lui Jean Monnet” a devenit o insultă în cercurile politice.
Avea să fie o lecție politică majoră pentru Monnet și ceilalți federaliști. Din acel moment, nimeni nu a mai folosit cuvântul „supranațional” și nu a mai făcut aluzie la „guvernul Europei”. În schimb, au adoptat o strategie a înșelăciunii; Booker și North analizează comparativ proiectele succesive de documente publice produse de proiectul federalist de-a lungul anilor – arătând cum orice aluzie la adevăratele intenții – crearea unei uniuni politice – era grijuliu decupată din formele finale.
Demisionând, jignit, din vârful Înaltei Autorități CECO în urma acestei înfrângeri, Monnet, spun Booker și North, „a adoptat definitiv strategia lui anterioară, de a-și construi Europa prin integrarea succesivă a altor sectoare economice”.
În 1955, își alesese sectorul nuclear, proiect care avea, în cele din urmă, să devină Euratom – accentul s-a pus, public, pe comunitatea economică; agenda reală era integrarea politică. Profitând de discuțiile pe marginea proiectului economic, Monnet a demarat o campanie reînnoită pentru federalizare, creând, în 1955, „Comitetul de Acțiune pentru Statele Unite ale Europei”, finanțat de Fundația Ford prin ACUE – rolul lui, devenit deja marcă personală, fiind acela de
„a influența elitele politice fără a se confrunta cu dezavantajul expunerii publice. Europa era construită de un număr remarcabil de mic de membri ai unei elite; deși sprijinul public era întotdeauna binevenit, el nu a fost niciodată o condiție obligatorie pentru Europa lui Monnet”.
Triumful: Comunitatea Economică Europeană
Pe același calapod, Comunitatea Economică Europeană (CEE) – înființată prin Tratatul de la Roma, în 1957 – fusese prezentată ca o „piață comună”, între ale cărei granițe cetățenii urmau să beneficieze de cele patru libertăți de mișcare: a bunurilor, serviciilor, persoanelor și capitalului. În spatele afișului, promotorii urmăreau, ca întotdeauna, crearea unui „guvern european” – dar treptat, printr-un proces etichetat „engrénage”, cu o intensificare graduală a procesului de integrare în toate domeniile.
„Angrenajul” urma să aibă trei principale strategii: (1) utilizarea puterilor oferite prin Tratat pentru a crea legislație, care urma să fie întărită prin practica nou-createi Curți Europene de Justiție; (2) presarea guvernelor pentru a accepta extinderea procesului de integrare în noi și noi domenii, neacoperite de Tratatul de la Roma; și (3) la momentul potrivit, „lărgirea” CEE cu includerea de noi state membre (pe lângă inițialele șase: Franța, Italia, Olanda, Germania de Vest, Belgia și Luxemburg).
Structura CEE avea în centru o „Comisie Europeană” cu rol mai mult executiv, decât birocratic, singurul organ care avea dreptul de a propune legislație. Statele membre nu aveau drept de veto decât în anumite situații, regula fiind majoritatea calificată – tendință intensificată mai târziu, în Uniunea Europeană.
Monnet redivivus
Monnet a murit în 1979; nu a apucat să vadă cu ochii lui crearea Uniunii Europene. Dar fundațiile acesteia fuseseră deja puse – nu doar în formă, ci și în spirit. Chestiunea „supranaționalismului”, a „uniunii politice” și a „uniunii pentru apărare”, a „dreptului de veto” – sunt azi, din nou, subiecte fierbinți. Și, odată cu ele, revine în atenția publică și Monnet – deloc condamnat pentru lipsa de transparență, indiferența la democrație și tacticile lui dubioase – ci, dimpotrivă, considerat un model de urmat.
Fragmentul citat în motto este extras dintr-un foarte recent articol (iulie 2026) prin care prestigioasa revistă franceză Le Grand Continent încearcă să ni-l dea pe Monnet ca sursă de inspirație pentru rezolvarea situației vulnerabile în care se găsește azi proiectul federalist european. Așa cum reiese din citat, publicația acceptă deschis că Monnet nu era un om care să se încurce în opoziția popoarelor ori în lipsa de susținere politică pentru proiectul federalist. El era un om care făcea, din spatele ușilor închise, prin aranjamente tehnice, comerciale și financiare, tot ce-i stătea în puteri ca federația să devină un fait accomplit.
Ceea ce, sugerează articolul, ar trebui astăzi să facă (și fac) birocrații de la Bruxelles. Păi, de ce nu? – îndeamnă autorul articolului; câtă vreme unii ca Putin și Trump și alți „lideri populiști” comit „transgresiuni” – „dilatând sfera posibilului” – „devine cu siguranță posibil ca și europenii să fie mai ambițioși”.
Remarcabil, articolul îndeamnă federaliștii zilelor noastre să abandoneze calea unei uniuni culturale, ca prim pas spre o federație europeană, și să adopte, în schimb, strategia lui Monnet: „o combinație de viziune, competență tehnică și capacitate de execuție”.
Monnet, ni se spune, nu a rostit niciodată „clișeul «Dacă ar fi s-o iau de la început, aș începe cu cultura»”, pentru simplul fapt că, „dacă ar fi început cu cultura, nu ar fi reușit niciodată ce a reușit”. Altfel spus, se admite evidența că „etica” pre-programată de Coundehove-Kalergi nu a pătruns îndeajuns în straturile adânci ale societăților și nici în mod omogen în toate țările membre.
Dar eroarea fundamentală a analizei din Le Grand Continent este că își închipuie că opera tehnocratică, efectuată de un Monnet sau de alții ca el poate înlocui opera etică, putând crea unitatea politică acolo unde nu există unitatea culturală.
Or, nu degeaba, în schema sinarhică, Autoritatea („cultura”) este situată deasupra Puterii (reprezentată de instituții și tehnocrați). Fără „cultura comună” – fără acea „etică” unificatoare – nu se poate face nicio uniune durabilă. Uniunea Europeană (și, de altfel, și ONU și alte redute ale proiectului Imperium Mundi, plus întreaga, gigantica rețea de propagandă culturală) insistă – expres, implicit, direct, indirect, prin imagini, sloganuri, spectacole, campanii, măsuri, infiltrări etc. etc. – pe așa-zisele „valori”, semn că ele nu au pătruns în fibră și, de la nivelul superficial la care au pătruns, sunt, uneori vehement, rejectate.
Altfel spus, oricât de util și eficient ar fi fost Monnet pe nivelul lui, tehnocratic, eforturile de acest fel nu pot suplini absența unei culturi comune, unui „corp etic” care să asigure acea „uniune mistică și organică”. Iar programul etic al lui Coudenhove-Kalergi – evident pus la lucru de structurile supranaționale europene tot mai intens în ultimele decenii – nu poate sta drept bază acestei uniuni: este artificial, sintetic, sterp, lipsit de hrană organică și atacă implicit temeliile vechi, dragi și solide ale fiecăreia dintre națiunile europene surori. Iar expedientul crizei și fricii, la care se face atât de mult apel acum, poate rezulta în agregări birocratice, dar nu poate crea niciodată o cultură comună.
sursă: measponte.ro
Citiți și:
Sinarhia (VII). Pan-Europa și nazismul: punct – contrapunct – Solid News
Levana Zigmund, episodul VI din Sinarhia: Liga Națiunilor – Solid News
