Fasciști! Antisemiți! Extrema dreaptă! Sau când politica atinge fundul prăpastiei

De Guy Mettan

Acuzația sistematică de „fascism” sau de „extremă dreaptă”, lansată împotriva oricui se abate de la narațiunile dominante privind imigrația, războiul din Ucraina, politicile sanitare, NATO, genul sau clima, este departe de a fi una nevinovată. Ea funcționează precum denunțarea într-un tribunal al Inchiziției: odată desemnat, acuzatul devine vinovat. Dreptul său de a fi ascultat devine superfluu. Nu discuți cu un „fascist”, după cum nu discuți nici cu un apostat. Cu acest gen de acuzație/condamnare funcționează mass-media publică și presa mainstream, care au devenit adevărate maestre în arta de a-și asigura aparențele legitimității pentru a reduce la tăcere vocile disidente.

Pașnica Elveție, obișnuită cu dezbaterile temperate și cu duelurile purtate cu florete cu vârful protejat, nu face excepție de la această regulă. Campania privind inițiativa asupra neutralității, un subiect care, la început, nu era unul deosebit de divizant, a demonstrat-o din plin: când vezi un consilier național radical din Valais spulberând toate principiile onestității intelectuale, acuzându-și adversarii că sunt putiniști vânduți Rusiei, iar un consilier al statelor din Geneva, de obicei mai inspirat, bântuit de spectrul lui Blocher la simpla evocare a neutralității elvețiene, există motive serioase de îngrijorare cu privire la viitorul dezbaterilor democratice și la situația apărătorilor opiniilor minoritare din această țară.

A te ataca pe tine, mesagerul, în locul mesajului, a încerca să-ți discreditezi adversarul în loc să-i contracarezi argumentele sunt tehnici de luptă politică la fel de vechi ca lumea. Ceea ce este nou este caracterul sistematic al metodei utilizate de „centrul extrem”, această vastă zonă de compromis care, de la stânga social-democrată până la dreapta liberală, controlează presa consacrată și guvernele aflate la putere și exclude din dezbatere pe oricine ar putea să-i amenințe hegemonia.

Violenta ostracizare care îi lovește pe nefericiții marcați cu stigmatul infamant de „fasciști” sau „extremă dreaptă” ridică, evident, o problemă pentru democrație, care este din ce în ce mai puțin reprezentativă și tot mai mult rezervată cercului aleșilor și experților considerați „salonsfähig”, după cum spun elvețienii de limbă germană (adică demni să fie invitați în salon). O altă problemă: aceste manevre de excludere au ca efect accelerarea ascensiunii, pretutindeni în Occident, a partidelor populiste, care se răzvrătesc și încearcă să scuture jugul sub care se încearcă zdrobirea lor. Cauza succeselor recente ale AfD în Germania nu trebuie căutată în altă parte.

Căci cei excluși nu sunt naivi. Ei știu că această retorică a stigmatizării servește la protejarea consensului dominant, în general atlantist, progresist în chestiunile societale și favorabil unei guvernări tehnocratice, eliberate de constrângerile populare. Ca reacție, sunt tentați să aplice aceeași tehnică adversarilor lor („toți woke”, „toți comuniști”, „toți islamo-stângiști”). Cu o singură diferență: ei rămân ultra-minoritari în spațiul public.

Toate acestea au drept consecință nocivă tensionarea dezbaterii publice și împingerea oamenilor acuzați pe nedrept de „fascism” către extreme. După ce se simt insultați și ostracizați în mod repetat, aceștia ajung să reacționeze, cu riscul de a le da dreptate celor care îi acuză.

Această evoluție este, în sine, îngrijorătoare. Dar cel mai grav pericol se află în altă parte: el constă în diluarea și chiar în pervertirea conceptului de fascism, folosit cu cea mai mare ușurință în toate situațiile.

Din punct de vedere istoric, fascismul desemnează regimuri foarte precise, cele ale Italiei mussoliniene și Germaniei naziste, cu caracteristici bine definite: erau în același timp autoritare, naționaliste, liberticide, corporatiste și furibund expansioniste. Or, noțiunea de „extremă dreaptă” nu acoperă nimic din toate acestea. Ea este aplicată în mod abuziv pentru a stigmatiza poziții desigur radicale, dar nicidecum fasciste, privind națiunea, ordinea, imigrația sau identitatea, ori pentru a discredita simpli opozanți ai imigrației în masă, sceptici față de lockdown-uri, apărători ai suveranității naționale sau oameni ostili unei interpretări maniheiste a războiului din Ucraina. Toate aceste atitudini nu au nimic de-a face cu fascismul sau nazismul.

Și, invers, se evită numirea drept fasciști a unor oameni sau comportamente care țin, totuși, de fascismul autentic. Este interzis să se vorbească despre fascism în cazul Ucrainei, chiar dacă batalioane de neonaziști defilează la Kiev cu brațul ridicat, strigând lozinci naziste, sau atunci când președintele Zelenski reabilitează criminali de război notorii, acordându-le onoruri militare, așa cum s-a întâmplat în această vară cu doi foști colaboratori ai naziștilor din perioada 1941–1944. Ne putem imagina Franța reabilitându-i pe Doriot și Laval și instalându-i în Panteon, cu laudele lui Emmanuel Macron? De neconceput! Iar dacă s-ar întâmpla, am fi pe bună dreptate scandalizați.

Este și mai puțin posibil să aplicăm această etichetă lui Benjamin Netanyahu, al cărui comportament în Gaza și Liban, în ceea ce privește victimele și distrugerile premeditate, nu este foarte departe de cel al călăilor de odinioară. Nefericitul ar fi imediat catalogat drept antisemit și condamnat de tribunalul mediatic.

Ar fi la fel de nepotrivit să calificăm drept derivă fascizantă atitudinea Uniunii Europene care constă în cenzurarea mass-mediei critice, anularea culturii ruse și sancționarea, într-un mod nedemn de un stat de drept, a unor intelectuali precum elvețianul Jacques Baud și jurnalistul german Hüseyn Dogru, al căror unic „păcat” a fost acela de a demonstra falsitatea narațiunilor oficiale. Lăsând la o parte lagărele de concentrare, aceste practici nu diferă, totuși, prea mult de cele ale regimurilor fasciste din anii 1930.

Această inversare a valorilor îi lovește chiar și pe adepții păcii. Fie că este vorba despre Ucraina, Iran sau Gaza, aceștia sunt imediat denunțați drept extremiști de dreapta (sau putiniști ori islamiști susținători ai Hamas), în condițiile în care se află la antipodul militarismului, belicismului și represiunii care reprezentau marca regimurilor fasciste istorice din anii 1930.

Ne putem consola considerând că aceste manipulări retorice nu fac decât să dezvăluie fragilitatea narațiunii oficiale, care își pierde rapid calmul atunci când își dă seama că argumentele factuale sau datele nu mai sunt suficiente pentru a convinge publicul.

Ne putem spune că o democrație liberală demnă de acest nume ar trebui să poată absorbi dezacorduri substanțiale fără să transforme fiecare disident într-un dușman existențial.

Putem cădea de acord că amalgamul generalizat („toți cei care nu urmează narațiunea sunt fasciști”) nu ține de analiză, ci de campism și de cea mai stupidă propagandă cu putință.

Putem încerca să ne liniștim spunându-ne că toate acestea sunt doar rezultatul unor proaste obișnuințe intelectuale și politice.

Putem, în sfârșit, spera că toate aceste mizerabile manevre se vor întoarce împotriva autorilor lor. Nu este interzis să visăm…