9.6 C
București
miercuri, aprilie 24, 2024
9.6 C
București
miercuri, aprilie 24, 2024

Gold FM 96,9

spot_img
AcasăAlte ŞtiriSUA ȘI PROBLEMA TAIWANEZĂ

SUA ȘI PROBLEMA TAIWANEZĂ

-

DISTRIBUIE:

Autor: Adrian Severin

Zornăitul armelor în strâmtoarea Taiwan, amplificat de vizita surprinzătoare (ca să nu zicem, provocatoare) a Președintei Camerei Reprezentanților SUA, Nancy Pelosi, la Taipei, m-a determinat să caut a înțelege cum văd americanii, adică, mai precis, America profundă, dar și informată, problema taiwaneză, dincolo de discursul oficial și propaganda mediatică. În acest sens m-am adresat unora dintre cunoștințele mele din SUA. Este vorba despre persoane născute și educate în SUA, aparținând nivelului superior al clasei mijlocii, care au lucrat sau lucrează pentru administrația americană, în serviciul extern american, pentru comunitatea de informații americană, ori în mediile academice americane. Întrebarea mea viza bazele politicii SUA în relația cu Taiwanul. SUA se arată gata să sacrifice pacea lumii pentru a perpetua separarea Taiwanului de China continentală (cam tot așa cum aruncă omenirea în război pentru apărarea frontierelor ucrainene trasate de Stalin și Hrușciov). Cu ce scopuri? Cu ce argumente? Cu ce pretexte? Cu ce drepturi? Cu ce speranțe? Iată rezultatul acestui dialog. 

ARGUMENTUL ISTORIC

Pentru interlocutorii mei americani nu există nici un dubiu că, din punct de vedere politic, în prezent Taiwanul este parte a Chinei. Atât de mult este acest fapt în afara disputelor încât însăși Nancy Pelosy, la întoarcerea din Taiwan, a declarat că neîndoielnic „China este una din cele mai libere țări din lume”. (Cu siguranță această nu se dorea a fi un compliment neașteptat adresat Beijingului, cât expresia convingerii adânc sădite în subconștientul distinsei doamne că Taiwanul este China.)

Acestea fiind spuse, se apelează la mult folositorul termen diplomatic anglo-american „however” („și totuși…”) pentru a se preciza că istoria Taiwanului este ceva mai complexă. De fapt, Taiwanul nu ar fi chiar atât de … chinez sub aspect etno-cultural și istoric. Cam la fel cum, pentru Președintele rus Vladimir Putin, nici Ucraina, grănițuită de și în cadrul URSS, nu este chiar atât de ucraineană. Cu referire la aceste discursuri, dintre care – alliance oblige – noi numai pe cel putinian îl respingem, trebuie totuși să observăm că în timp ce Republica Socialistă Sovietică Ucraineană a fost un proiect politic sovietic lipsit de orice legătură cu criteriul național (dacă nu chiar potrivnic acestuia), Taiwanul a fost un proiect politic american așezat tocmai pe baze naționale (chineze).   

Potrivit istoricilor americani, în care avem încredere prin ipoteză, insula a fost până la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial fie în mare parte autonomă (de cele mai multe ori) fie sub control japonez (timp de 50 de ani); cu alte cuvinte, foarte puțin sau deloc sub controlul Chinei continentale. Așadar, până în prezent, Taiwan a avut mereu sisteme de guvernare foarte diferite de cel din China continentală. 

Înainte de Dinastia Qing, ultima mare dinastie înainte de proclamarea republicii, instalată prin 1636 (aproximativ cu 400 de ani în urmă), China (mai exact, suveranul chinez) nu avea control efectiv asupra Taiwanului. Insula fusese ocupată de coloniștii olandezi, aflați în concurență cu cei portughezi și francezi. Nu se poate ignora, însă, că această ocupație a stimulat, firesc, venirea a zeci de mii de țărani chinezi din Fujian. Coloniștii aveau nevoie de forță de muncă.

Dacă ne gândim că în aceeași perioadă, pe continent, imperiile coloniale europene (cel britanic mai presus de toate) exercitau o putere de facto asupra Regatului de Mijloc, rupând din trupul său teritorii importante (Hong Kong, Macao) administrate după complet alte sisteme decât cel tradițional chinez, urmând raționamentul aplicat Taiwanului, am putea ajunge la concluzia că nici China continentală nu este cu totul… chineză (sic!). 

Dar tot pe atunci, când olandezii ocupau Taiwanul, iar, mai târziu, când dinastia Qing exercita controlul asupra Taiwanului (anexat formal în 1661, pentru a fi integrat în prefectura Fujian), SUA era o sumă de colonii ale Angliei. O Anglie cucerită anterior de un prinț venit din Franța, Wilhelm / Guillaume de Normandia. Deci, nici America nu este chiar americană și nici Anglia nu este chiar engleză (sic!)?! Când vrei să forțezi istoria pentru a-ți argumenta politica este ușor să devii ridicol.

ARGUMENTUL ETNIC   

Istoricii americani ne mai spun că, pe deasupra, Taiwanul nu avea o populație chineză din punct de vedere etnic. Ce înseamnă, însă, etnia chineză? Ce înseamnă să fii chinez? Întrebare valabilă și pentru americani sau ucraineni. Răspunsul la asemenea întrebări diferă de la caz la caz. În ceea ce privește China, trebuie spus că poporul chinez este compus din mai multe grupuri etno-culturale (principală fiind etnia han), cu caracteristici distincte din punct de vedere antropologic, dar totodată având suficiente elemente comune pentru a fi asemenea ramurilor crescute din același trunchi. Indubitabil, din punct de vedere etnic, națiunea chineză este mai coerentă decât cea americană. (De menționat că însuși termenul „națiune” continuă să fie controversat.)

Ca român, îmi vine greu să accept faptul că ocupația colonială / imperială a unui teritoriu pentru o anumită perioadă de timp, oricât de lungă ar fi, exclude populația care îl locuiește de la a face parte din grupul etno-cultural, respectiv din națiunea culturală, de care este legată prin trăsături esențiale precum și prin „logica” implacabilă a geografiei, și care, în majoritate își dorește o organizare politică unitară, întrucât aceasta este cea mai adecvată spre a-i promova interesele în lume. Dacă ar fi așa nici transilvănenii, nici moldovenii, nici valahii, ca să nu mai vorbim de dobrogeni, nu ar fi români și statul român unitar ar fi un simplu proiect artificial, oricând susceptibil de „legitimă” dezintegrare. Iată riscurile tentației prietenilor americani de a interpreta istoria lumii prin prisma excepționalismului istoriei SUA, ca federație de foste colonii autodeterminate nu numai prin separarea de fostele imperii coloniale, ci și prin exterminarea populației băștinașe (adevărat genocid).    

Controlul pe care China continentală l-a stabilit asupra Taiwanului în timpul dinastiei Qing a fost slab (cum ar fi putut fi altfel în condițiile comunicării limitate de nivelul tehnologiei din secolele XVII și XVIII?), acesta fiind guvernat ca regiune autonomă. Adică la fel cum, în siajul acestei tradiții, își propune și RP Chineză să o facă, după reunificare. La un moment dat se pare că Împărații Qing au vrut chiar să transfere insula înapoi sub control olandez (nu american). Să fie asta o soluție și azi?   

Dinastia Qing a menținut controlul doar asupra aproximativ unei jumătăți a insulei, cu accent pe regiunile portuare de coastă, care au servit drept puncte comerciale utile la fel cum fuseseră și pentru olandezi, populația de „indigeni taiwanezi” rămânând să trăiască liber pe vastul teritoriu muntos din interior. 

Ce înseamnă asta? Că restul teritoriului a fost un alt stat cu o altă suprastructură politică? Istoria unui asemenea stat este complet necunoscută. Lucrurile s-au petrecut desigur cam tot așa cum s-a întâmplat cu teritoriile amerindienilor, până când expansiunea colonilor europeni a acoperit întregul teritoriu de azi al SUA; sau cum se petrec azi cu teritoriile cvasi nelocuite din nordul Canadei. Sunt consemnate ciocniri între indigeni și chinezii veniți masiv de pe continent sub efectul politicii de sinizare masivă adoptată de împărații Qing, dar acestea nu erau războaie inter-statale, necum naționale, ci firești lupte tribale.

Cine au fost acești „indigeni taiwanezi” și unde sunt urmașii lor? Cel mai probabil, așa cum s-a întâmplat în cazul tuturor insulelor din apropierea continentului, popularea a avut loc prin deplasarea unor comunități de pescari de pe continent. Dacă în preistorie vor fi fost triburi de nativi taiwanezi este posibil ca ei să fi dispărut striviți de valul timpului așa cum au dispărut hitiții, cannaneenii, incașii etc. Oricum, aceștia vor fi alcătuit unul dintre triburile aparținând marii familii chineze, prin integrarea cărora s-a format națiunea culturală chineză, cu pluralitatea ei internă existentă și azi.

În fine, cine a lucrat pentru cei care au controlat politico-administrativ insula (puterile coloniale europene sau dinastia imperială chineză), în măsura în care băștinașii s-au retras în munți? Fără îndoială chinezii han din păturile muncitoare care au venit pe insulă, fie forțat fie din proprie inițiativă. Așadar, cât de chinezi sunt locuitorii Taiwanului? Totul spune că sunt.

TRATATUL CHINO-JAPONEZ  DIN 1895

Chiar dacă pentru mulți istorici nu este clar cui a aparținut Taiwanul în epoca premodernă (pe când în Europa domneau complicatele relații de vasalitate de tip feudal, iar America se desprindea treptat de statutul său colonial), este indubitabil că în secolul XIX, mai exact în 1895, la capătul unui război chino-japonez, insula este cedată Japoniei (Tratatul de la Shimonoseki). Cedată nu de către Olanda sau SUA, ci de către China, care nu o putea ceda dacă nu o avea. Taiwanul a devenit, astfel, pentru 50 de ani, prima colonie a Japoniei; care a încercat din greu să facă din el o vitrină a virtuților guvernării coloniale, dezvoltând infrastructura și serviciile. Deși, cum era de așteptat, a avut loc o agresivă politică de niponizare a populației locale de origine chineză, numai un mic procent a optat pentru a se refugia pe continent.

Inițial, japonezii s-au confruntat cu probleme normale ținând de dificultățile de adaptare a populației locale la un nou regim politic, dificultăți amplificate de diferențele între identitatea culturală a ocupantului și cea a supușilor. Cei din urmă pot fi numiți taiwanezi numai întrucât locuiau pe insulă, dar nu puteau fi decât chinezi sosiți acolo odată cu fostele administrații chineze care nu aveau cum să procure mână de lucru decât de pe continent. Ei au rămas pe loc, cum s-a întâmplat totdeauna, după retragerea administrației chineze și înlocuirea ei cu cea japoneză. Aceasta explică și de ce japonezii au oferit întregii populații a insulei trei ani pentru a decide individual dacă doresc să se mute pașnic pe continent sau să rămână sub stăpânire japoneză. În cele din urmă, doar 10.000 de chinezi-taiwanezi din câteva milioane au ales să fie relocați în China continentală. 

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, chinezii rămași au luptat, zice-se, de bunăvoie ca membri ai armatei japoneze. Ceea ce nu înseamnă, totuși, că au devenit japonezi. Pe de altă parte, după cedarea insulei, sute de mii de coloni japonezi sunt aduși în Taiwan, cultura și religia populației locale (chineză) fiind interzise, iar chinezii taiwanezi fiind obligați să adopte nume japoneze. 

Ce sunt locuitorii Taiwanului de azi sub aspect cultural? Chinezi niponizați și apoi resinizați, urmași ai pescarilor primitivi chinezi care au populat insula mixați cu o populație locală greu identificabilă, dar probabil făcând parte din marea familie culturală chineză (care, deși nu prea se recunoaște, a influențat și cultura japoneză și pe cea coreeană), sau ce? O discuție fascinantă în meandrele căreia unii vor să găsească argumente pentru negarea tezei unei „singure Chine”.

O doamnă de vârsta a treia din Strasbourg mi-a povestit odată cum și-a schimbat de patru ori țara deși toată viața locuise la aceeași adresă. Explicația era aceea că de-a lungul vieții ei Alsacia a trecut de mai multe ori de la un stat la altul (Franța și Germania). Doamna se născuse pe când Alsacia se găsea sub suveranitate germană, după care a devenit franceză, apoi iarăși germană, pentru ca, în urmă să aparțină din nou Franței. Ce naționalitate are persoana în cauză? Niciodată nu a fost întrebată pentru ce optează. A preluat naționalitatea teritoriului. Cui i se cuvine acel teritoriu? Good question!

Desigur, principiul naționalității funcționează, dar atunci când este vorba despre autodeterminare, iar nu despre geopolitică; în condițiile în care promovarea agendelor geopolitice depinde de raporturile de putere. De aceea nimeni nu își pune întrebările formulate anterior în legătură cu Alsacia. De ce le-am pune apropo de Taiwan? Pentru că putem? Oare!?

CONFERINȚA DE LA CAIRO (1943): TAIWANUL ESTE „RESTITUIT” … CHINEI

Taiwanul a ajuns sub un puternic control chinez când forțele Kuomintang (KMT), sub conducerea lui Chiang Kai-Shek, s-au retras acolo, învinse de forțele comuniste ale lui Mao, curând după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.  

În timpul Conferinței de la Cairo (1943), Marea Britanie și SUA au ajuns la un acord cu Chiang Kai-Shek, aliat în lupta împotriva Japoniei, potrivit căruia Taiwanul urma să redevină oficial parte a Chinei odată ce războiul va fi fost câștigat. În consecință, în 1948, insula a fost predată KMT ca o recompensă pentru contribuția chinezilor la înfrângerea japonezilor, dar și, vreau să cred, ca o recunoaștere a legitimității revendicărilor chineze cu privire la ea, bazate pe trecutul istoric și pe compoziția etnică a populației. Însăși formula folosită de SUA și UK, care recurge la cuvântul „restituire”, sugerează că actul respectiv a fost socotit de cele două puteri anglo-saxone învingătoare în război și ca un act de dreptate.

Desigur istoria actualului stat chinez și a granițelor sale, cu ori fără Taiwan ca parte a sa, este complicată. Ca europeni înțelegem mai bine decât americanii acest lucru, întrucât asemănările sunt mult mai ample. Ceea ce interesează, însă, pentru dezbaterea de astăzi, este nu istoria  foarte veche, ci aceea care începe din momentul încheierii celui de-al Doilea Război Mondial; moment coincizând cu trasarea actualelor frontiere internaționale și cu nașterea actualului drept internațional, respectiv edificarea actualei ordini internaționale pe bună dreptate numită (mai ales atunci când vine vorba despre regiunea Asia-Pacific) „pax americana”. Se pare că, nemaiputând să își mențină supremația în cadrul și prin respectarea regulilor acestei ordini, SUA este gata să o sacrifice dacă astfel poate rămâne unica superputere globală.

Deși profund corupt, regimul lui Chiang Kai-Sheck era aliatul SUA; și vorba americană potrivit căreia „ticăloșii noștri sunt mai buni decât ticăloșii lor” este bine-cunoscută. Era limpede că Taiwanul făcea obiectul unei dispute istorice între China și Japonia. Cam tot așa cum Transilvania era obiect al disputei dintre România și Ungaria. SUA a tranșat-o pe cea dintâi în favoarea Chinei, iar cea de a doua a fost tranșată, în special prin intervenția URSS (ultimul cuvânt a fost al lui Stalin) în favoarea României. Nu se poate spune, însă, că numai argumentul politic a fost în joc. În ambele cazuri a jucat argumentul culorii naționale a teritoriului în discuție, care a conferit legitimitate doleanțelor chineze, respectiv române. 

Iată de ce, simpatiile japoneze din ultimele decenii pentru mișcările independentiste taiwaneze (Premierul japonez Shinzo Abe, de curând asasinat în condiții neclare, a fost un campion în acest sens) au parfum de revizionism și iredentism. Să își modifice oare SUA, partenerul strategic al României, din rațiuni de oportunism geopolitic poziția cu privire la drepturile suverane ale Chinei asupra Taiwanului? Dacă ar fi așa, aceasta ar da o lovitură mortală congruenței intereselor strategice românești și americane. Aceasta cu atât mai mult cu cât anumite puteri europene, membre NATO și protagoniste ale UE, nu își ascund simpatiile pentru autonomismul și secesionismul transilvan. Bucureștiul este obligat să clarifice la Washington aceste aspecte.

DE LA IDENTIFICAREA CU CHINA LA INVENTAREA NAȚIUNII TAIWANEZE

Simultan cu recuperarea Taiwanului, KMT s-a implicat într-un război civil cu forțele comuniste ale lui Mao Zedong, în cele din urmă fiind înfrânt pe continent. Ca urmare a acestei înfrângeri, forțele KMT ale lui Chiang Kai-Shek s-au retras în Taiwan. Acolo au (re)stabilit (cu brutalitate) controlul chinezesc deplin asupra întregii insule. Siguranța cu care și în care au făcut acest lucru, scăpați de spectrul urmăririi de către puterea comunistă continentală, s-a bazat pe doi factori: slăbiciunea militară și economică a Chinei continentale (în special lipsa unei marine și a unei aviații adecvate), pe de o parte, și susținerea SUA care a transformat Taiwanul într-un protectorat de facto. (Cum bine spunea cineva, „în spatele independenței Taiwanului se ascunde armata americană la fel de eficient precum se ascunde o turmă de elefanți în spatele unei tulpini de bambus”.)

De sub umbrela americană, Taiwanul, guvernat de KMT, și-a revendicat întreaga Chină, până prin 1990. Atât pentru autoritățile de la Taipei, cât și pentru administrația americană nu exista decât o singură Chină. Partea continentală a acestui stat chinez era ilegitimă și secesionistă. Autoritățile de la Beijing exprimau același punct de vedere, dar văzut în oglindă: Taiwanul era secesionist și pretenția sa de a reprezenta întreaga Chină era ilegitimă. SUA a achiesat la punctul de vedere comunist în 1971, recunoscând existența unei singure Chine și anume Republica Populară Chineză.

În logica unei singure Chine, Taiwanul s-a numit Republica China iar locuitorilor săi autoritățile taiwaneze le-au spus că sunt chinezi. În aceeași logică, elevii învățau la școală istoria întregii Chine, cu toate dinastiile ei, revoluția burgheză și războiul civil, precum și geografia integrală a acesteia, Everestul fiind muntele cel mai înalt al țării lor iar fluviul Yantze (Fluviul Albastru) cel mai lung fluviu al ei. Reunificarea rămânea un ideal pe ambele maluri ale strâmtorii Taiwan, doar direcția din care trebuia să vină fiind diferită.

Așadar, aceasta a fost poziția SUA din 1943 până în 1971, interval în care a recunoscut doar o singură Chină în China naționalistă și Taiwanul ca teritoriu cuvenit acesteia și de aceea restituit. Asta a implicat în mod logic tratarea Chinei continentale/comuniste ca parte din acea China unică, cu teritoriul Taiwanului inclus. Taiwanul nu era nici al Japoniei nici o națiune distinctă de cea chineză.

Faptul s-a petrecut până în anul 1990 când ascensiunea R.P. Chineze către statutul de superputere globală, fundamentat și legitimat de dezvoltarea sa economică și militară extraordinară, precum și de creșterea influenței sale politice și culturale la nivel mondial, a devenit evidentă. Ziua în care această Chină, deținătoare acum și a locului de membru permanent în Consiliul de securitate al ONU, ar fi obținut capacitatea de a îngloba Taiwanul (pe indiferent ce cale) apărea a fi tot mai apropiată. 

Din acel moment și pe acest fundal, s-a trecut la „descoperirea” și „edificarea” unei națiuni taiwaneze cu o identitate etno-culturală proprie (ceea ce făcea necesar apelul la preistorie și istoria colonială premodernă), cu o geografie și o istorie proprie, precum și, evident, cu însemne simbolice proprii mergând de la nume (cetățenii nu au mai fost chinezi, ci taiwanezi), până la steag, imn și altele asemenea, care nu mai erau regionale, ci naționale. Toate cu aprobarea și încurajarea protectorului american, dar și cu susținerea fostului ocupant japonez, acum aliat esențial al SUA. 

Oricum am întoarce-o și oricâtă simpatie am avea pentru partenerul american, această inginerie etno-culturală cu finalități geopolitice nouă românilor ne amintește dureros de „națiunea moldovenească” bricolată de Stalin, care și astăzi ne amărăște viața, ne încalcă demnitatea și ne subminează idealurile naționale. Dacă o superputere ca SUA își poate permite să se joace cu asemenea lucruri, o putere mică-mijlocie, precum România, nu poate. Așa cum nu am putut recunoaște autodeterminarea Kosovo, așa nu am putea recunoaște nici apariția forțată a unei națiuni taiwaneze, eventual mai apropiată de cea japoneză decât de cea chineză. O atare temă trebuie pusă pe agenda discuțiilor cu partenerii noștri externi înainte ca faptul să se fi împlinit și să fie prea târziu pentru salvarea parteneriatului nostru cu ei. Poate că acest parteneriat nu le este chiar atât de indiferent. El nu trebuie considerat ca fiind garantat în orice condiții.

TAIWANUL, O PROBLEMĂ INTERNĂ A CHINEI 

Pe baza analizei istorice, unul dintre interlocutorii mei americani și-a încheiat discursul astfel: „Concluzia este că, în esență, Taiwanul a fost întotdeauna o entitate autonomă în raport cu guvernarea chineză continentală, sau chiar, în mare parte aceasta a lipsit.” Adică, la fel cum s-a întâmplat cu Crimeea, în raport cu Ucraina. Atunci dacă Taiwanul, spre satisfacția SUA și Japoniei, se poate rupe de China, de ce Crimeea nu se poate rupe de Ucraina, spre satisfacția Rusiei?

Între Crimeea și Taiwan, precum și între raporturile celei dintâi cu Rusia și ale celui de al doilea cu China există, totuși, serioase diferențe. 

Crimeea nu a aparținut practic niciodată unui stat-națiune ucrainean. Teritoriu când al hanatelor tătărăști, când aflat sub suzeranitate otomană, ajunge a fi anexată de Imperiul Țarist sub domnia Ecaterinei a II-a în 1783; an din care debutează o amplă operă de rusificare. Exodul populației musulmane, început imediat după anexare, dar și deportarea masivă a tătarilor (susținători ai Germaniei naziste) în Siberia și Asia Centrală, pe vremea regimului stalinist, au făcut ca peninsula să ajungă a fi populată de o majoritate rusă, rusofonă și rusofilă (iar asta timp de câteva sute de ani). 

Între 1921 și 1954, în cadrul URSS, Crimeea a fost organizată ca Republică Sovietică Socialistă Autonomă, parte a… Republicii Sovietice Socialiste Ruse, pentru ca abia din 1954, printr-o hotărâre a lui Nikita Hrușciov, să intre, tot ca republică autonomă, în componența Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, și aceasta parte integrantă a URSS. Cum una dintre punctele tari ale doctrinei marxiste a fost distrugerea națiunilor, pe timpul sovietizării, cu sau fără statut de autonomie, nici nu se putea pune problema ucrainizării Crimeii; nici Ucraina sovietică nu s-a ucrainizat sub aspect etno-cultural (național), accentul fiind pus pe legătura spirituală sistemică ruso-ucraineană, în sensul rusificării generale. 

În fine, după 1991, când Ucraina sovietică și-a proclamat independența și a părăsit URSS, păstrând, însă, toate teritoriile și populația alocate anterior de aceasta, în ciuda faptului că populația Crimeii, chemată la referendum, s-a pronunțat masiv (aprox 90% dintr-o participare de 80%) pentru rămânerea ca republică autonomă în Federația Rusă, peninsula a fost organizată autonom dar… în cadrul Ucrainei post-sovietice. (Referendumul din 2014, desfășurat în umbra Euro-Maidanului și, este adevărat, în prezența, fie și perlată, a „baionetelor rusești”, nu a făcut decât să îl repete pe cel din 1991, ducând, deloc surprinzător, cam la aceleași rezultate.) 

Ulterior, guvernele „pro-ruse” de la Kiev, neavând la dispoziție destui ucraineni pentru a schimba compoziția etnică a Crimeii (majoritar rusă, rusofonă și rusofilă, după cum o dovedesc statisticile oficiale și aveam să o constat personal pe teren), în sensul reducerii relative a componentei rusești, a încurajat, cu un succes limitat din cauza timpului scurt avut la dispoziție, revenirea tătarilor. 

Dacă autonomia administrativă a Taiwanului în raport cu puterea centrală chineză ar ridica probleme privind existența unei singure Chine, cu toate că legăturile administrative cu continentul, mai strânse sau mai puțin strânse, ale insulei, locuite de o populație de cultură chineză în permanentă creștere, de-a lungul câtorva secole (și în special în perioada modernă, cu adevărat relevantă azi), au fost continue și reale (exceptând cei 50 de ani de colonialism nipon), ce să mai vorbim de Crimeea care niciodată nu a făcut parte dintr-un stat național ucrainean și nu a fost, decât slab și accidental, ucrainizată?

Pe de altă parte, ca entitate politică independentă Crimeea nu a existat decât pe vremea hanatelor tătărești (care numai state moderne nu erau), în timp ce Taiwanul nu a fost niciodată independent, decât în enciclopediile americane și vest-europene recente; iar sub aspect etno-cultural a fost exclusiv parte a lumii chineze. Greu de văzut cum vreuna ar putea funcționa ca stat independent, fără a fi în realitate client / satelit al unei puteri terțe. Iată de ce, integrarea în entitatea statală de care sunt cel mai legate prin istorie, cultură și etnie (limbă) pare a fi cea mai firească, precum și cea mai ușor de fundamentat pe principiul național, născut chiar în spațiul euro-atlantic. Este, deci, principiul nostru. Negarea acestui principiu este o altă formă de neo-marxism, chiar dacă în contextul globalizării națiunea se redefinește (dar nu dispare). 

De aceea, Taiwanul, pierdut de China după un război, a fost „restituit” tot Chinei, după un altul.

Teza unei singure Chine a fost menținută, inclusiv de către SUA, și după ce China comunistă a fost recunoscută pe plan internațional și și-a reluat locul în cadrul ONU; de unde Republica China / Taiwanul a fost exclusă. Dacă există o singură Chină, înseamnă că reunificarea cu Taiwan este o problemă internă a Chinei, în care, în principiu, alte state nu au niciun motiv să se amestece.

S-ar putea să ne displacă regimul comunist din China (așa-zisul comunism cu caracteristică chinezească, de fapt, după părerea mea, un capitalism de stat cu caracteristici mandarin-confucianiste) și să preferăm modul taiwanez de organizare politică, dar asta nu înseamnă că ar trebui să avem dreptul de a decide sub ce regim va avea sau ar trebui să aibă loc reunificarea lor.

Taiwanul nu aparține SUA sau UE. Nici China nu le aparține. SUA nu au niciun motiv să se simtă responsabile pentru soarta taiwanezilor și, cu atât mai puțin să decidă pentru ei, inclusiv creând un cadru bazat pe reguli americane în care ei să decidă… americănește.

Mă tem că SUA a ajuns să se simtă atât de responsabilă pentru soarta altora, încât uită să fie responsabilă pentru soarta propriilor cetățeni. Cu atât mai puțin se simte responsabilă pentru soarta aliaților, care tind să devină un fel de bunuri de unică folosință.

ARGUMENTUL AUTODETERMINĂRII

Unii interlocutori americani cred că rezolvarea șaradei taiwaneze se găsește în autodeterminare; respectiv, exercitarea dreptului la autodeterminare al Taiwanului. 

Autodeterminarea (cel puțin cea internațională, care implică secesiunea), conform dreptului internațional, este, însă, un drept recunoscut popoarelor/națiunilor, și nu minorităților naționale, ca să nu mai vorbim despre teritorii. Dacă nu am fi de acord cu asta, din perspectivă europeană, ar fi un dezastru. Gândiți-vă la Scoția și Catalunya (deși în cazul acestora s-ar putea invoca faptul că scoțienii sau catalanii ar fi popoare diferite, iar Marea Britanie și Spania au o structură de tip federal, chiar dacă monarhiile, în mod normal, nu pot fi state federale) și mai dramatic la Transilvania, printre alte exemple. Modul de gândire american, înrădăcinat în istoria americană, este diferit de modul de gândire european, dar trebuie să depunem eforturi pentru a ne înțelege unul pe celălalt.

Foarte „democratic” ni se spune că și locuitorii Taiwanului, taiwanezii, trebuie întrebați, și sunt puse pe masă studii sociologice care arată că aceștia nu doresc să trăiască într-o țară având regimul politic al Chinei continentale. Desigur, voința poporului trebuie să se exprime. Ceea ce este de necontestat pentru orice gândire democratică. 

Întrebarea este cine este poporul în acest caz? Dacă există o singură Chină, există și un singur popor; desigur cu particularități regionale. Prin urmare, voința taiwanezilor trebuie să se exprime și trebuie luată în considerare în contextul voinței întregului popor chinez; adică împreună cu cea a chinezilor care trăiesc pe continent. Rezultatul unei asemenea consultări nu este greu de anticipat. Nu poate minoritatea să dicteze majorității.

Mai există, însă, și o altă întrebare. Cât de relevantă și corectă ar fi o consultare referendară a locuitorilor Taiwanului, în prealabil „taiwanizați” etno-cultural și îndoctrinați ideologic, printr-o agresivă și îndelungată campanie de calibrare a opiniei publice? Cunoaștem prea bine roadele unei asemenea propagande în Republica Moldova. Dincolo de erorile politicii externe românești și de contraperformanțele economico-sociale ale României, anti-unionismul moldav, uneori dus la până la limita antiromânismului, este, în primul rând, rezultatul unui discurs public repetat la infinit de media și școala sovietică menit a-i convinge pe românii din stânga Prutului că sunt o altă etnie decât cea a românilor din dreapta Prutului, și mai mult de atât, că unirea cu România ar fi un pericol național pentru ei. Chiar și astăzi, după dispariția URSS, în draga noastră Ucraină încă se mai face distincția între „români” și „moldoveni”, autoritățile de la Kiev susținând „principial”, când (foarte rar și foarte timid) li se ridică problema, că ele nu îi pot obliga pe oameni să se declare „români” dacă ei se declară „moldoveni”.

Observăm că aceleași obiective determină utilizarea acelorași mijloace, indiferent că este vorba despre URSS sau SUA. Interesele și metodele nu țin seama de ideologie. În acest caz nu numai mijloacele, ci și scopurile sunt aceleași. Există o logică în asta și dacă nu ne place nu înseamnă că preferăm sistemul sovietic celui american. Rămânem alături de SUA, dar nu putem rămâne orbi și nici nu putem fi sinucigași din punct de vedere național.

Pentru taiwanezii bombardați permanent de retorica anti-chineză, unirea cu China continentală trebuie să apară ca un dezastru, în așteptarea căruia se pregătesc mai puțin de luptă cât de emigrare. 

Am avut ocazia să discut, însă, cu unii taiwanezi care par a fi reușit să își păstreze luciditatea. Aceștia mi-au mărturisit că pentru ei, un calcul rațional minim le spune că un viitor mai bun îi așteaptă într-o țară uriașă, cu resurse naturale și umane impresionante, cu o piață infinit mai mare și cu o influență globală de prim rang, unde învățământul, cercetarea și sănătate se bucură de sprijinul masiv al unui stat social puternic, decât într-o insulă, este adevărat, performantă și ea, în limitele puse de natură, sub aspect economic, dar practic satelit al altei puteri, mult mai mari, cu alte interese pe termen lung. Libertatea politică poate că este mai mare în Taiwanul protejat de SUA (deși de câtă libertate internă se poate vorbi într-o țară care și-a pierdut libertatea externă, știm și din experiența tristă a României), dar nevoia manifestării politice libere vine abia după satisfacerea altor nevoi. O satisfacere care trebuie să se bucure și de durabilitate. 

REUNIFICARE SĂ FIE, DAR NU CINE ȘTIE CE!  

Potrivit discursului oficial, SUA nu se opune la reunificare, cu condiția ca aceasta să nu se realizeze prin forță. Teoretic, asta a fost o atitudine morală, adoptată atunci când SUA au renunțat să recunoască legitimitatea regimului din Taipei (deci a Taiwanului), pe care îl susținuse și încurajase până atunci, a reprezenta statul chinez. Comuniștilor li s-a spus ceva de genul: „Vă recunoaștem ca reprezentanți ai Chinei, cu toate drepturile care însoțesc asta, pentru că interesele noastre geopolitice ne-o dictează, și ne abandonăm aliatul taiwanez, dar nu ne obligați să-l abandonăm la mila forței voastre militare, respectiv la discreția voinței voastre de a reintegra Taiwanul prin violență”.

În realitate, să recunoaștem, America a considerat util să aibă China comunistă de partea ei în lupta împotriva Rusiei sovietice, menținându-și totodată poziția militară valoroasă din punct de vedere strategic în Taiwan. O poziție potrivită pentru a controla și îngrădi puterea chineză. Vorbim despre un raționament la fel de inteligent și legitim din punct de vedere al intereselor americane, dar și al intereselor aliaților și simpatizanților SUA (inclusiv România), precum a fost cel care a dus la stabilirea prezenței militare americane în Taiwan (practic ocuparea Taiwanului) la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial. Aceasta nu mai este, însă, o chestiune de moralitate, ci de geostrategie.

Ceea ce putem spune astăzi, sinceri fiind, este că SUA teoretic nu se opune reunificării, dar practic o face imposibilă. Cel puțin așa stau lucrurile din toate unghiurile din care le putem privi. Înarmarea Taiwanului nu servește la descurajarea opțiunii Beijingului pentru o reunificare prin forță, ci pentru a permite Taiwanului să refuze orice reunificare. 

Înarmarea (clandestină) forțelor separatiste kosovare (așa numita Armată de Eliberare Albaneză), în anii 1990, de către puterile euro-atlantice a dus la ruperea Kosovo de Serbia, mai mult decât intervenția armată a NATO. Cea din urmă, la limită, ar fi putut opri alegata purificare etnică și reacția apreciată ca disproporționată a armatei guvernamentale împotriva separatiștilor kosovari, fără a permite însă și desfășurarea unor operațiuni militare ale celor din urmă, cu caracter genocidar, care, permițând ocuparea în fapt a teritoriului în dispută, au anulat orice șansă de a se găsi un compromis prin negocieri. Noi, „idioții utili”, am crezut atunci că armele vor apăra drepturile omului, când ele trebuiau să garanteze secesiunea. Există toate șansele ca, în esență, înarmarea Taiwanului să ducă la aceleași consecințe.

Având în vedere disparitățile complexe dintre Taiwan și China, a cere Chinei să-și schimbe regimul politic ca o condiție prealabilă pentru reunificare, echivalează cu amânarea reunificării la calendele grecești. Ce ar însemna asta? Ar însemna ca R. P. Chineză să adopte sistemul politic american. Crede cineva sincer și serios că acest lucru este posibil? 

O astfel de politică nu face decât să împingă Republica Populară Chineză și liderii săi la concluzia că singura soluție pentru unificare este aceea a unei invazii militare. Cel puțin pentru mine, aceasta nu este o alternativă dezirabilă.

O atare soluție nu înseamnă, însă, doar război în strâmtoarea Formosa, ci război în Pacific. Un război care va implica în cele din urmă SUA direct și va pune mai multe puteri nucleare una împotriva celeilalte.

Din câte știu și înțeleg, contrar afirmațiilor din tabăra noastră euro-atlantică, China nu dorește și nu urmărește o soluție militară. Nu are niciun interes în asta. Ar fi cea mai mare nebunie, mai ales după ce a realizat reunificarea pașnică cu Hong Kong și Macao.

Politica actuală a Chinei este de a integra Taiwanul economic, social și cultural în vastul său spațiu continental, inclusiv prin oferirea de stimulente economice, sociale și psihopolitice care să-i convingă pe taiwanezii obișnuiți că destinul lor este într-o țară reunificată. Alegerea formulei militare are și dezavantajul de a reduce capacitatea Chinei de a oferi astfel de stimulente, canalizându-și resursele către înarmare. 

Asta vrea SUA? Dorește SUA să dea argumente curentului militarist din elita politică a Chinei? Se prea poate, dar asta nu este în favoarea păcii. Nu cred că o astfel de dezvoltare este în interesul SUA. Cu siguranță nu este în interesul Chinei și al securității globale.

ARGUMENTUL INTERESULUI

Vorbindu-mi deschis despre rațiunile politicii SUA față de Taiwan, unul dintre interlocutorii mei americani, a afirmat, cu referire la punerea insulei sub control american (practic ocuparea ei) la finele celui de al Doilea Război Mondial, că aceasta corespundea intereselor SUA și că nici o altă țară care și-ar fi putut-o permite nu ar fi ezitat să o facă.

După toată călătoria prin istorie, prin sfera principiilor democratice și prin regulile dreptului la autodeterminare, abia acesta este un argument serios și valabil: interesul. Relațiile internaționale sunt determinate de două variabile: dinamica jocului intereselor și cea a raporturilor de putere. Restul sunt povești de adormit copiii. SUA are toată îndreptățirea să își urmărească interesele. Nu îi putem cere să renunțe la ele. Ceea ce îi putem cere, însă, este să și le definească și urmărească în mod inteligent. Despre asta trebuie să discutăm. 

Ce ar pierde astăzi America dacă ar înceta să încurajeze separatismul taiwanez sau să îi ofere sprijin?

Ar pierde piața din Taiwan? În primul rând, piața continentală chineză este mult mai mare și mai ofertantă. În al doilea rând, oricum Taiwanul este deja integrat economic în China continentală în cea mai mare parte.

Se pare că Taiwanul deține primul loc în lume în ceea ce privește producția unor micro componente electronice de care depinde dezvoltarea principalelor economii ale lumii de azi, în epoca digitalizării. Dacă este așa, înseamnă că Taiwanul se poate apăra singur tocmai prin recurgerea la acest atu economic (așa cum Suedia s-a apărat împotriva unei invazii germane în anii 1940, amenințând cu demolarea minelor sale de fier din nordul țării, de care depindea industria germană, iar Elveția amenințând cu sabotarea tunelurilor sale care traversau Alpii și de care depindeau transporturile germane). China nu ar avea nici un interes să vadă această industrie distrugându-se și să își pună astfel în cap întreaga lume. După cum nici această lume nu are interesul de a se izola de piața chineză. Iată deci o coincidență de interese care poate servi ca bază pentru o formulă de reunificare aptă, în formă și în fond, a menaja obiectivele tuturor părților interesate.

Ar pierde, oare, SUA o bază militară importantă pe care ar putea-o folosi pentru a ține armata chineză departe, fără ca aceasta să poată atinge pozițiile americane? China are deja tehnologii militare care fac ca forțele armate staționate în Taiwan să nu mai fie în siguranță la o distanță mai mare decât lungimea brațului chinez. 

Raționamentul care recomandă terapia de izolare și sancționare în relația cu China aparține secolului XX și perioadei Războiului Rece. Acest raționament este depășit. Deoarece puterea militară a Chinei tinde să se apropie de cea a Americii, iar cea economică să o depășească, nu cred că SUA mai este interesată, sau chiar capabilă, să mențină Taiwanul. Bazele americane ar trebui deplasate mai departe de malul chinez. În acest context, demilitarizarea Taiwanului, convenită cu China, ar putea fi o soluție mai bună pentru securitatea SUA.

Ar putea, oare, reunificarea Chinei să reducă capacitatea SUA de a apăra libertatea de circulație în Pacificul de Vest/Marea Chinei? Ținând cont de numărul de baze militare pe care SUA le are în zonă, mă îndoiesc. Acest lucru ar reduce doar tentațiile „șoimilor” belicoși din Washington de a abuza de această putere militară pentru a împiedica libertatea de mișcare a Chinei în zonă. Asta în circumstanțele în care comerțul global chinez are nevoie exact de libertate și nu de limitarea acesteia.

În opinia mea, interesele SUA în Taiwan (să vorbim despre interese, nu despre morală sau ideologie) sunt complet diferite acum decât erau în anii 1950 sau 1970. Prin înlăturarea barierelor pe care le-a pus în calea reunificării Chinei, SUA ar putea obține cel puțin o poziție de neutralitate a Beijingului în relațiile cu alți concurenți ai Americii (precum Rusia sau Iranul), precum și cooperarea Chinei în definirea unei noi ordini internaționale. Actuala ordine, vizibil desuetă, are mare nevoie de ajustări.

Toate contactele mele chineze din anii 1990 până azi mi-au spus că Beijingul este convins că viitorul model de securitate globală depinde de modelul relațiilor chino-americane. Tind să cred că atunci când spun asta, mai ales fără martori, chinezii vorbesc serios. În opinia mea, aceasta – respectiv asocierea cu China în procesul ascensiunii ei către statutul de superputere globală, iar nu opoziția față de o atare ascensiune – ar fi cea mai bună cale de urmat pentru SUA.   

Bănuiesc că unii ar putea concepe strategii alternative. În dorința de a-și păstra controlul exclusiv asupra ordinii globale, strategii americani ar putea calcula ca, împingând Beijingul într-un război de secesiune cu Taiwanul (pe lângă împingerea UE în războiul cu Rusia), să frâneze ascensiunea economică a Chinei (la fel cum este frânată ascensiunea economică a UE și sunt consumate resursele militare ale Rusiei) și astfel să ofere SUA, mega puterea eminamente hard, răgazul necesar refacerii propriilor sale forțe (economice și morale), epuizate după peste un veac de dominare a lumii și de degradare graduală a coeziunii sale naționale. 

O asemenea strategie, așa cum deja se poate constata, pune în conflict dorința SUA de a multiplica războaiele purtate cu rivalii săi prin intermediari, cu dorința intermediarilor de a internaționaliza, și în special, a americaniza războaiele în care au fost împinși. Asta prezintă cel puțin riscul de a aduce SUA în prima linie a conflictului și simpla probabilitate a nevoii de a-l administra va impune continuarea înarmării, sporirea cheltuielilor de înarmare în dauna celor pentru dezvoltare economică, pentru protecție și integrare socială, precum și substituirea pe mai departe a dialogului social onest cu propaganda amenințării externe ca scuză pentru reducerea libertăților interne. Astfel, în loc să iasă din actualul său impas sistemic, SUA se va adânci în el.  Nu cred că asemenea strategii pot avea succes.

MORALA FABULEI

Perspectiva mea nu este anti-americană. Dimpotrivă, caut căi care ar putea evita înfrângerea americană în cadrul actualului concurs global foarte dificil. Nu vreau ca SUA să eșueze. Scufundarea marilor vapoare trage la fund micile ambarcațiuni de primprejur. România s-a legat de SUA iar eșecul SUA ar fi și eșecul României. Cine și-o poate dori?!

Cu siguranță nu vreau ca „visul american” să dispară. Este un vis cu rădăcini europene, iar noi suntem europeni, nu asiatici. Pentru mine și țara mea asta ar fi rău.

Se pare, însă, că America este gata să sacrifice visul pentru a-și păstra puterea de a domina lumea. Din punctul meu de vedere, este preferabil să sacrificăm puterea Americii pentru a salva visul american, inclusiv în cadrul ordinii mondiale post-americane. După cum este preferabil un multipolarism simetric, unipolarismului absolut, coruptibil absolut și permanent expus abuzului, frivolității, miopiei strategice și tranzacționismului moral. Dacă SUA nu va înțelege asta la timp, va rămâne singură într-o lume paralelă cu realitatea și se va transforma din „imperiu necesar” într-un „imperiu nociv” pentru lume și pentru sine.

În dorința de a-și păstra dominația mondială, în condițiile în care alți actori, aparținând altor tradiții culturale, au dobândit capacitatea de a contribui la definirea și garantarea ordinii mondiale, SUA a promovat în ultimii ani (trăgându-și și aliații după ea) politici care au distrus echilibrele de putere esențiale pentru menținerea păcii și totodată au provocat, uneori împotriva naturii, concentrări de putere ostilă ce vor fi extrem de greu de contraponderat. Purtându-se ca și când întreaga lume i-ar aparține, America a generat reacții adverse coalizând sau fiind pe punctul de a coaliza împotriva sa cea mai mare și mai dinamică parte a lumii. Au apărut astfel alianțe pe care în trecut Washingtonul a știut să le descurajeze. Pentru aceste alianțe aliații Americii (inclusiv România) sunt ținte predilecte.

Parteneriatul strategic al României cu o superputere precum SUA rămâne important. Aceasta, însă, numai atât timp cât el este o stradă cu două sensuri (respectiv atât timp cât părțile își respectă reciproc interesele și își concertează acțiunile) și cât interesele strategice ale partenerilor rămân congruente.

Într-o lume a interdependențelor și într-o vreme a războiului tuturor împotriva tuturor prin care se caută o nouă ordine internațională, România nu se poate izola, încercând a-și rezolva problemele de una singură și riscând să dispară într-un univers cultural străin de identitatea sa tradițională (europeană). Din această perspectivă, anti-americanismul funciar este o amenințare la adresa securității noastre naționale. 

Amenințare care își găsește corespondent în pro-americanismul naiv. Dialogul cu interlocutorii mei americani pe teme precum separatismul Taiwanului sau războiul din Ucraina arată că dincolo de opțiunile tactice, sunt în discuție principii, obiective vitale și tradiții istorice care determină interesele strategice ale partenerilor noștri și care, în mod obligatoriu, trebuie să facă obiectul unei analize comune cu ei, realizată în termenii cei mai expliciți.

Fiecare am intrat în acest parteneriat cu scopul de a ne apăra interesele, iar nu de a sacrifica interesele partenerului mai slab în favoarea promovării intereselor celui mai puternic, precum și cu obligația de a ne defini împreună aceste interese în așa fel încât ele să nu se canibalizeze. Dacă unul dintre parteneri nu poate respecta aceste reguli de bază, relația trebuie reconsiderată și reamenajată într-un fel sau altul. 

România a făcut eforturi imense pentru a-și însuși și apăra valorile subsumate „visului american”; și nu a greșit făcând aceasta. Să sperăm, dar mai ales să facem în așa fel încât România să nu rămână apărătorul acestui vis atunci când America a încetat să îl mai apere.

P.S. În finalul discuțiilor, numitorul comun al opiniilor exprimate de interlocutorii mei a fost acela că în legătură cu reunificarea Taiwanului cu China continentală, întrebarea aflată pe buzele cvasi tuturor este nu „dacă”, ci „când”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

spot_img

ULTIMELE ŞTIRI

Înregistrările BOMBĂ despre traficul de influență și corupția din România –...

Autor: Oana-Medeea Groza Jurnalista Iosefina Pascal a abordat subiectul dezvăluirilor incendiare referitoare la rețeaua lui Florian Coldea și la corupția de la nivelul statului, în...

Părintele Ciprian Mega: o lecție de patriotism și demnitate românească, tocmai...

Autor: Ionuț Țene Pe părintele Cipiran Mega nu l-am cunoscut personal, ci doar prin comunicarea privată, printr-o o rețea de socializare în anul 2016, când...

Liviu Alexa: Ma bag in razboiul Dines vs Cancan & RTV....

Autor: Liviu Alexa Daniel Dines e un miliardar pe hartie generat de bule si controverse bursiere care a fatat un unicorn ce, paradoxal, a fost...

Continuă bătaia de joc la Capitală – acum cu actori reșapați.

Autor: Oana-Medeea Groza În emisiunea „Scamatoriile Iosefinei” difuzată la Radio Gold FM, jurnalista Iosefina Pascal a prezentat și comentat situația de la București, unde medicul...

Urmăreşte-ne

23,188FaniÎmi place
4,892CititoriConectați-vă
67,100CititoriConectați-vă

Din categorie

spot_img