Există momente în care un text politic spune mai multe prin anxietatea pe care o transmite decât prin argumentele sale. Apelul recent al președintelui României, Nicușor Dan, adresat publicului american, aparține acestei categorii.
Editorialul președintelui Dan publicat în Fox News pe 27 august, sub titlul surprinzător „Sunt președintele unuia dintre cei mai de încredere aliați ai Americii. Iată cum ținem Rusia în frâu”, este revelator nu atât printr-o anumită declarație, cât prin mesajul cumulativ pe care îl transmite. Dan prezintă România ca pe un aliat model, care cheltuie, găzduiește, instruiește, își modernizează forțele armate cu sisteme militare americane și își încheie textul cu un angajament neobișnuit de tranșant de a fi alături de aliații săi „mai presus de toate alături de Statele Unite”. Textul este mai mult decât diplomație atlanticistă de rutină, iar motivul este că reprezintă o reasigurare atent construită pentru Washington: România este utilă, loială și pregătită să suporte costuri mai mari exact în momentul în care angajamentul american față de securitatea europeană nu mai poate fi pur și simplu considerat garantat.
Privit ca mesaj diplomatic, textul este suficient de convențional. Da, este adevărat că România este un aliat loial al NATO. Sprijină creșterea cheltuielilor europene pentru apărare, intenționează să ajungă la cheltuieli de 5% din PIB pentru apărare până în 2035, cumpără echipamente militare americane, găzduiește forțe aliate, se antrenează împreună cu acestea, își modernizează forțele armate și rămâne angajată în relația transatlantică.
Dar acumularea tuturor acestor fapte contează. La fel și insistența asupra Statelor Unite mai presus de ceilalți. Ceea ce reiese din acest text de complezență este o recunoaștere a dependenței strategice. România a petrecut ani de zile vorbind cu încredere despre locul său pe flancul estic al NATO, despre importanța sa pentru securitatea europeană și despre angajamentul față de Ucraina. Acum, țara se confruntă cu întrebarea mai dură care se află în spatele tuturor acestor formulări: dacă mediul de securitate se deteriorează dramatic, cine va veni, de fapt? Pentru București, aparent există un singur răspuns care contează în cele din urmă: Washingtonul.
Acest lucru explică urgența cu care președintele român încearcă să cultive relația cu administrația Trump. Dar dezvăluie și cât de puțin spațiu mai are România pentru teatrul geopolitic. Ani la rând, o mare parte a establishmentului politic și mediatic din România a tratat politica americană ca și cum ar fi fost o extensie a propriilor sale preferințe ideologice. Donald Trump putea fi respins, ridiculizat sau condamnat pentru că Washingtonul părea permanent, indiferent de cine ocupa Casa Albă. Garanțiile de securitate americane erau considerate infrastructură, nu politică.
Țările situate în apropierea Rusiei nu își permit luxul de a confunda preferința cu strategia. Polonia a înțeles acest lucru cu mult timp în urmă, la fel și statele baltice. România, în ciuda geografiei sale, s-a comportat adesea ca și cum apartenența la instituțiile occidentale ar fi abolit însăși geografia. Dar nu a făcut-o.
România se învecinează cu Ucraina și Republica Moldova, o țară a cărei securitate este strâns legată de propria securitate a României, dar care rămâne expusă. Rachetele și dronele rusești operează în apropierea teritoriului românesc, iar Marea Neagră a devenit unul dintre cele mai sensibile spații militare din Europa. Orice escaladare a războiului, orice tentativă a Moscovei de a extinde presiunile asupra statelor care sprijină Kievul sau orice schimbare majoră a condițiilor implicării americane ar plasa România aproape de centrul evenimentelor.
Întrebarea nu este, așadar, dacă Rusia intenționează să invadeze România mâine, pentru că o asemenea certitudine ar fi iresponsabilă. Problema este că planificarea strategică începe exact acolo unde certitudinea se termină.
Moscova și-a demonstrat în mod repetat disponibilitatea de a folosi forța militară, sabotajul, interferența politică, operațiunile cibernetice și intimidarea împotriva statelor pe care le consideră ostile intereselor sale. România a oferit un sprijin substanțial Ucrainei și a devenit un important punct logistic și strategic pe flancul estic al NATO. A pretinde că toate acestea nu implică niciun risc ar fi la fel de nesăbuit ca afirmația că represaliile rusești sunt inevitabile. Prin urmare, poziția responsabilă se află între isterie și negare.
Și aici mesajul lui Dan devine revelator. România promite Washingtonului aproape tot ceea ce Washingtonul a cerut aliaților europeni: cheltuieli mai mari pentru apărare, modernizare militară, achiziții de echipamente americane, infrastructură, instruire și loialitate politică. Acest lucru nu este neapărat greșit, iar Statele Unite ar spune că o mare parte din toate acestea trebuia făcută de mult.
Dar o țară care își anunță brusc disponibilitatea de a cheltui, găzdui, cumpăra și se alinia ar trebui să se întrebe de ce a devenit necesară o asemenea urgență tocmai acum. Problema profundă a României nu este că are nevoie de Statele Unite, întrucât cea mai mare parte a apărării europene depinde încă în mod semnificativ de capabilitățile americane. Problema este că guvernele românești au permis ca dependența să coexiste cu automulțumirea politică.
Țara a vorbit despre autonomie strategică fără să dobândească o capacitate strategică și a celebrat solidaritatea europeană, ignorând disparitățile incomode de putere militară dintre statele europene. România a sprijinit Ucraina fără să poarte o discuție națională la fel de serioasă despre costurile, riscurile și obligațiile care însoțesc această politică. A tratat prea adesea achizițiile pentru apărare ca pe un exercițiu contabil, mai degrabă decât ca pe construirea unei capacități funcționale de purtare a războiului. Acum, realitatea vine să încaseze datoria. Sau, mai degrabă, președintele Dan începe să fie lovit de consecințele ei.
Franța și Germania rămân puteri europene indispensabile, dar niciuna nu poate pur și simplu să înlocuiască Statele Unite ca garant al securității Europei de Est. Germania se confruntă cu constrângeri economice și politice profunde. Franța dispune de capacități militare considerabile, inclusiv de forțe nucleare, dar capacitatea sa de a furniza întregul spectru de descurajare oferit în prezent de Washington este limitată. Europa ar putea deveni, în cele din urmă, capabilă să se apere cu un sprijin american mult mai redus, dar nu poate pur și simplu să declare că această condiție există deja.
România se află, prin urmare, în situația de a încerca să își repare relația cu Washingtonul tocmai în momentul în care politica externă americană devine tot mai tranzacțională.
Viziunea lui Trump asupra alianțelor nu a fost niciodată una sentimentală. Administrația sa dorește ca europenii să plătească mai mult, să cumpere mai mult, să își asume o responsabilitate militară mai mare și să demonstreze că protecția americană produce avantaje măsurabile pentru Statele Unite. Președintele României pare hotărât să răspundă acestei cerințe. Pericolul este că Bucureștiul ar putea descoperi că loialitatea proclamată sub presiune valorează mai puțin decât credibilitatea strategică construită de-a lungul deceniilor.
Există și o dimensiune politică ce nu poate fi ignorată. Dan a fost prezentat în plan intern drept un administrator al cărui caracter serios, reținerea și temperamentul tehnocrat urmau să compenseze lipsa sa de forță politică tradițională. Susținătorii săi au prezentat competența aproape ca pe o categorie morală. Criticii care îi puneau la îndoială statura prezidențială erau adesea respinși ca extremiști, simpatizanți ai Rusiei sau dușmani ai orientării europene a României.
Spun asta în calitate de persoană care a votat pentru Nicușor Dan. Unul dintre motive a fost tocmai faptul că se prezenta drept un președinte ferm ancorat în Europa, nu un alt lider român disperat să își demonstreze utilitatea în fața Washingtonului sau să obțină aprobarea Statelor Unite. Nu am fost singurul. Foarte mulți români s-au săturat de deferența reflexă față de Statele Unite care, prea adesea, a trecut drept politică externă la București. România nu este un solicitant. Este un aliat NATO care își îndeplinește obligațiile, cheltuiește masiv pentru apărare și a suportat o parte extraordinară din povara creată de războiul de la graniță, de la logistică și sprijin militar până la refugiați, infrastructură și securitatea Mării Negre.
Atunci de ce președintele nostru scrie editoriale lingușitoare în presa americană, care sună uneori ca o cerere de protecție de care, în cadrul alianței, avem deja dreptul să beneficiem? Emmanuel Macron nu are nevoie să publice omagii plângăcioase la adresa Washingtonului pentru a le reaminti americanilor că Franța contează. Polonia nu abordează NATO ca pe o organizație de binefacere. Și totuși, România se comportă în mod repetat ca un copil sărac aflat la masă, cu mâna întinsă, amintindu-le cu grijă adulților că a fost cuminte și întrebând dacă nu cumva mai există o porție. Această atitudine nu este umilință. Este un eșec de respect de sine politic. Pentru o țară care a plătit, a contribuit și și-a asumat riscuri alături de aliații săi, este un eșec politic.
Există, de asemenea, zvonuri și afirmații politice potrivit cărora la Washington ar putea exista investigații privind presupuse afaceri din perioada Biden care implică Ucraina și România. Astfel de acuzații ar trebui tratate drept acuzații atât timp cât nu apar dovezi, dar tentația de a transforma speculația în certitudine este deosebit de periculoasă atunci când sunt implicate interese politice interne.
Preocuparea mai largă din spatele acestor zvonuri este legitimă. România a permis prea mulți ani ca politica externă, interesele comerciale, rețelele diplomatice și structurile de putere internă să se suprapună fără suficientă transparență publică. Dacă există dovezi credibile privind acte de corupție care implică oficiali români sau actori străini, acestea trebuie investigate oriunde duc. Dacă nu există, insinuarea nu trebuie să înlocuiască dovada.
România are, oricum, probleme mai urgente. Țara a intrat într-una dintre cele mai periculoase perioade de securitate din Europa de la sfârșitul Războiului Rece, cu instituții slabe, finanțe publice tensionate, capacități militare limitate și o clasă politică ce a confundat în mod repetat aprobarea internațională cu pregătirea națională. Acesta este sensul incomod din spatele reînnoitei apropieri a Bucureștiului de Washington.
Statele Unite contează pentru că România nu și-a construit încă o alternativă. Europa contează, dar Europa nu este încă în măsură să înlocuiască America. Ucraina contează pentru că rezultatul acestui război va modela securitatea României pentru o generație. Rusia contează pentru că geografia nu răspunde sloganurilor politice. Iar conducerea contează pentru că tratatele nu pot compensa la nesfârșit un stat care nu s-a pregătit.
Nicușor Dan are dreptate să îi reamintească Washingtonului că România este un aliat care merită apărat. Dar sarcina mai importantă este să construiască o Românie care să nu fie nevoită să își pledeze cauza de fiecare dată când ordinea internațională începe să se clatine. Dacă Bucureștiul consideră că Rusia reprezintă un pericol imediat și serios, atunci publicul merită adevărul despre amploarea acestui pericol, despre starea forțelor armate și despre sacrificiile care ar putea fi necesare. Dacă pericolul este exagerat în scopuri politice, publicul merită să știe și acest lucru.
Ceea ce România nu își poate permite este cea mai proastă combinație dintre toate: retorică maximalistă în exterior, slăbiciune instituțională în interior și credința oarbă că altcineva va acoperi diferența. Apelul lui Nicușor Dan către America contează pentru că expune această diferență. Înlăturați limbajul diplomatic și mesajul devine brutal de simplu: România știe cine contează în cele din urmă atunci când lucrurile devin periculoase. Nu Bruxelles-ul, Parisul sau Berlinul. Ci, în viziunea președintelui țării: Washingtonul.
Scandalul mai mare este că, după decenii petrecute în NATO, miliarde cheltuite, nenumărate documente strategice și o întreagă generație politică ce și-a construit legitimitatea în jurul ideii că este gardianul orientării occidentale a României, țara pare în continuare îngrozită de posibilitatea ca Statele Unite să ezite într-o bună zi. Aceasta este dependență strategică prezentată drept succes.
Iar dacă liderii României vor să fie luați în serios, ar trebui să înceteze să se felicite pentru faptul că aparțin Occidentului și să înceapă să răspundă unei întrebări mult mai dure: Ce anume au construit, de fapt, folosind timpul pe care apartenența la Occident li l-a oferit?
Sursă: thediplomaticaffairs.com
