În cadrul emisiunii „Lumea-i cum este”, realizată de Roxana Istudor la Gold FM, a fost abordată tema traseismului în politică.
Traseismul este considerat în general o conduită nepotrivită şi, cel puţin la nivel declarativ, o abdicare de la principii. Totuşi, este practicat pe scară largă, ține de interese mari sau mărunte, în funcție de anvergura protagoniștilor, și are exemple cunoscute chiar şi în democraţii consolidate.
Pe când era în opoziție, liderul PNL Ludovic Orban dorea să interzică prin lege traseismul politic, iar parlamentarii să-și piardă mandatul dacă pleacă din partidul de pe listele căruia au fot aleși. „Traseismul politic trebuie oprit, este o gravă deteriorare a democrației”, declara Orban în august 2017, când anunța intenția de a depune un proiect de lege pentru a opri traseismul. Dar de traseism a beneficiat din plin principalul partid aflat la guvernare (Daniel Constantin – Partidul Conservator, ALDE, Pro România, PNL; Sorin Cîmpeanu – ALDE, Pro România, PNL; Mircea Banias – PNL, PDL, din nou PNL, PC, ALDE, Pro România, PNL; Damian Florea – FSN, PSD, PUR, PC, ALDE, din nou PSD, Pro România, PNL; Liviu Ioan Balint – PMP, PSD, Pro România, PNL).
Alți traseiști notabili sunt Traian Băsescu (PCR – FSN – PD – PMP), Theodor Stolojan (PNL – PLD – PDL – PNL), Teodor Meleșcanu (PCR – PDSR – APR – PNL – ALDE) sau Daniel Zamfir (PD – PNL – ALDE – PSD.
În alte părți ale lumii, unele dintre cele mai răsunătoare mişcări de traseism politic, care au avut și urmări notabile, se regăsesc în marea democraţie americană. În acest context, câteva nume care au schimbat tabăra pot fi relevante. Astfel, fostul preşedinte Ronald Reagan, adevărată efigie a Republicanilor, a fost un suporter – înregistrat ca atare – al Democraţilor. Se întâmpla la începutul carierei sale politice şi stau mărturie eforturile de susţinere a campaniei lui Helen Gahagan Douglas (oponenta lui Richard Nixon) pe care le-a depus, ca şi suportul pentru Dwight D. Eisenhower şi candidatura acestuia la prezidenţiale din 1952, sub semnul aceloraşi Democraţi. Funcţia de purtător de cuvânt la „General Electric” pare să-i fi schimbat optica politică. Noua opţiune republicană a lui Reagan a devenit tot mai evidentă, iar în 1962 trecerea devenea realitate. Acest moment a fost punctat cu o frază rămasă celebră, din multele pe care popularul (ulterior) preşedinte le-a lăsat posterităţii: „Nu eu am părăsit Partidul, ci Partidul m-a părăsit pe mine”.
O altă personalitate a politicii americane, Condoleezza Rice (prima femeie de culoare în funcţia de secretar de stat) era, la 27 de ani, înregistrată la Partidul Democrat şi a votat pentru preşedintele Jimmy Carter. Totuşi, în 1979, ca tânără profesoară, s-a declarat dezamăgită de ce a văzut în interiorul acestei formaţiuni, de răspunsul preşedintelui la provocările Uniunii Sovietice şi la gestionarea crizei iraniene de atunci şi în 1980 a decis să voteze pentru… candidatul republican la Preşedinţie. Patru ani mai târziu devenea membru al Partidului Republican.
O altă femeie din vârful politic al celei mai mari puteri, Hillary Clinton, care a candidat la Preşedinţia SUA, este fiică a unui tată Republican şi a unei mame Democrate. Tânăra Hillary Rodham (ulterior Clinton) i-a susţinut, în anii `60, pe Republicani din răsputeri: în 1964 participa cu toate forţele la alegerile prezidenţiale, fiind aleasă preşedinte al Organizaţiei Republicanilor din Colegiul „Wellesley”. Dar germenii balansului între două ideologii existau deja: „Am o inimă liberală şi o minte conservatoare”, îi scria Hillary unei colege pe atunci. În final, Hillary, nemulţumită de politica faţă de războiul din Vietnam, a trecut la Democraţi. Cu acelaşi entuziasm a făcut campanie pentru candidaţii din partea cealaltă la alegerile prezidenţiale – Eugene McCarthy sau George McGovern – iar mişcarea politică şi ideologică avea să se dovedească o cotitură majoră şi în plan personal, prin intrarea în viaţa ei a lui Bill Clinton.
Senatorul american de Vermont Jim Jeffords a fost atât de nemulţumit de atitudinea colegilor săi faţă de Bill Clinton şi un critic atât de sever al „Contractului cu America” al republicanilor, încât a părăsit partidul în anul 2001, pentru a deveni singurul independent din Senat. Mişcarea sa politică a fost însă un adevărat dezastru pentru echilibrul fragil din acest for – prin votul său, democraţii au obţinut un 50 la 49 care le-a permis să aibă controlul calendarului legislativ, al agendei priorităţilor politice, precum şi şefia tuturor comisiilor senatoriale. Nu degeaba senatorul Arlen Specter, fost coleg republican, a spus atunci că mutarea lui Jeffords a fost ca „un deces în familie”…
Şi politica locală americană are… traseiştii ei. Astfel, Michael Bloomberg, fost primar al oraşului New York trei mandate, era Democrat de-o viaţă. În mod surprinzător, în anul 2001, acesta decidea că partidul este prea „îndesat cu carierişti”. A „schimbat macazul”, a candidat la Primărie din partea republicanilor şi a câştigat. Câţiva ani chiar le-a fost fidel acestora, organizând campanii de strângere de fonduri, convenţii şi contribuind la cursa prezidenţială a lui George W. Bush şi la campaniile altor candidaţi republicani. Dar în 2007 (gurile rele spun că pe fondul intenţiei de a candida la Preşedinţie…) Bloomberg a schimbat din nou tabăra, acuzând Partidul Republican că este o formaţiune „încâlcită şi disfuncţională”. A devenit independent, dar, cum „vechile obiceiuri mor greu”, la alegerile pentru Primărie din 2009 a candidat concomitent şi ca independent şi ca… Republican!
Trecând în Europa, există alte exemple celebre. De pildă, Winston Churchill, erou al naţiunii britanice, a schimbat tabăra politică de mai multe ori. Şi-a început cariera la Conservatori, apoi a trecut la Partidul Laburist vreo două decenii, după care s-a întors la „Tories”. Nemulţumit, totuşi, pe deplin, a instituit o facţiune disidentă în interiorul acestui partid. Fără să-şi ascundă migraţiile politice, Churchill, dimpotrivă, chiar se mândrea cu ele, spunând că „oricine poate trăda, dar îţi trebuie ceva ingeniozitate să re-trădezi”…
Tot din politica europeană se poate consemna faptul că în legislaturile italiene de după 1996, circa un sfert dintre parlamentari au schimbat taberele cel puţin o dată. Din 2008 încoace, circa o şesime dintre parlamentari au trecut la alte formaţiuni, cu aproximativ jumătate dintre ei făcând acest lucru de două sau mai multe ori. România nu face excepţie: pe lângă numeroşi parlamentari care practică frecvent traseismul, există şi cazuri de formaţiuni politice întregi care schimbă doctrina – de la stânga la dreapta – sau tabăra – de la liberali la populari. Şi ulterior, unii dintre aceşti politicieni declară că vor interzice traseismul imediat ce vor accede la putere…
Mai spre est şi în democraţiile europene mai tinere, există cazul lui Stjepan („Stipe”) Mesić, care a avut un parcurs politic sinuos până la a deveni cel de-al doilea preşedinte al Croaţiei (2000–2010). În 1990, (după ce fusese cvasiinexistent în politică…) intra în Uniunea Democratică Croată, formaţiune care l-a desemnat ulterior premier. Doar patru ani mai târziu părăsea partidul care-l propulsase şi crea o formaţiune nouă, Democraţii Independenţi Croaţi. Nu a durat decât trei ani, întrucât în 1997, Mesić şi formaţiunea sa se „topeau” în masa Partidului Poporului din Croaţia.
