Victor Roncea, anchetă jurnalistică excepțională “rețeaua SOROS”, formată din informatorii fostei Securități!

De ce sunt importante azi articolele pentru care am fost dat în judecată de agentul de influență al Rețelei neo-kominterniste, Gabriel Liiceanu, respectiv al Rețelei puse pe roate de Soros și Brucan, proces pe care l-am câștigat cu brio după 7 ani de judecată, prin toate instanțele, care mi-au dat dreptate rând pe rând?

Pentru că aceeași Rețea, cu puii ei, încearcă să controleze și azi România – vedeți ieșirea de ieri seară a lui Gabriel Liiceanu la Digi24, sub formă de bomboană pe coliva lui Bolojan:

„După mintea mea, am avut două puncte de vârf reușite în acești 35 de ani, iar restul a fost mai degrabă involuție. România a cunoscut în ăștia 35 de ani la cârma țării cred că doi oameni care aveau aliura necesară pentru a răspunde de soarta a 20 și ceva de milioane de oameni. Una a fost Traian Băsescu. al 2-lea este în judecățile mele, Ilie Bolojan.” – a grăit Zarathustra de Dâmbovița. Nu mai este nimic de adăugat, decât poate de amintit că Bolojan este cel care l-a invitat pe Soros să-și mute Universitatea de la Budapesta la Oradea. În numele Rețelei.

Este aceeași Rețea care încearcă să distrugă electoratul conservator, suveranist, naționalist din România care îi susține pe Călin Georgescu și George Simion, operațiunea desfășurându-se atât pe căile oficiale, instrumentalizate prin justiția folosită pe post de armă politică, cât și prin cele subversive, de propagandă și dezinformare masivă a presei securist-soroșiste cât și ale așa zișilor agenți de influență.

Și aceasta pentru că Georgescu și Simion, cu extraordinarul partid AUR, sunt singura șansă de aruncare în aer a lanțurilor acestei Rețele care sugrumă România de 36 de ani încoace.

Lovitura dată Rețelei prin procesul câștigat cu vârful ei de lance a fost notată și de Cotidianul maestrului Cornel Nistorescu, mutat acum la Hunedoara:

„După 7 ani, jurnalistul Victor Roncea a câștigat DEFINITIV procesul intentat de Gabriel Liiceanu (detalii AICI).

Potrivit lui Roncea, procesul a fost cu întreaga Rețea Soros, ”rețea împotriva căruia s-a exprimat explicit un singur om politic: Călin Georgescu”.- notează ziarul citat.

În România. Și, pe plan internațional, fie că ne place sau nu ne place, un singur președinte în funcție din întreaga lume: Donald Trump.

”E admirabilă tăcerea securiștilor soroșiști anti-Georgescu vopsiți în „suveranism”, „conservatorism” și… islamism…”, mai redă CotidianulHD o remarcă pe care am aruncat-o în treacăt pe Facebook.

Este o evidență că nu poți să te pretinzi anti-Soros și să nu semnalezi singura victorie palpabilă contra acestei rețele, mascate sub tot felul de forme, ca o ameobă-gigant, cu agenți de la firul Facebook-ului până în deal la Cotroceni dar, mai ales, la Guvernul de la Girafă. Și iată de ce:

Deconspirarea Rețelei 

„Brucan a fost implicat efectiv ca agent al rușilor. După ce a plecat în America a devenit și agentul acestora și, mai apoi, gândindu-se la origini și mai ales la mamă, a devenit și agent MOSSAD. I-a servit pe toți cu credință, mai puțin România. I-am prezentat lui Ceaușescu o seamă de lucruri și de fapte și el a spus ceva de genul: „Luați măsuri, faceți ce știți!…” dar niciodată să fie arestat. Deși și acum cred că trebuia arestat cu toate riscurile.

Silviu Brucan a fost în primul rând manipulatorul evenimentelor din decembrie; nu chiar creierul. El i-a învârtit pe toți pe degete, inclusiv pe Iliescu. Petre Roman era un necunoscut. Nu avea nicio personalitate. El l-a adus pe Roman în față și tot el l-a propus ca prim-ministru. Pe ce criterii… vă dați seama.” – spune Iulian Vlad, ultimul director al DSS într-un rar interviu, acordat revistei Periscop a Asociației Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere provenite din Serviciul de Informații Externe și redat de Ziaristi Online.

Dar mai presus de toate Brucan a fost un agent kominternist. Kominernul nu ține cont de servicii, orientări politice sau de altă natură, state sau naționalități, la fel cum o face, după același model, și Internaționala Socialist-Progresistă de azi.

Dar dincolo de toate asocierile lui secrete sau discrete, Brucan a fost un criminal. Și al lui Ceaușescu, după lovitura de stat din 1989, dar și a elitei politice românești, după lovitura de stat din 1944. În calitatea sa de propagandist bolșevic la ziarul Scînteia al CC al PCR, Brucan a scris unul dintre primele articole care au dat tonul campaniei de arestare și condamnare la moarte sau închisoare pe viață a liderilor partidelor istorice. „DA! NICI O CRUȚARE!” – scria în Scânteia, 16, nr. 823, din 17 mai 1947, membrul fondator al FSN și GDS Silviu Brucan cerând condamnarea la moarte a lui Iuliu Maniu (articolul integral la finalul materialului).

„Banda de complotiști trădători de țară și spioni și-a primit pedeapsa meritată!”, titra tovarășul Silviu Brucan, fondatorul GDS, în oficiosul bolșevic Scînteia, în 1947, după condamnarea liderilor țărăniști, între care Iuliu Maniu și Ion Mihalache. „

„Cum e oare să dai lecții de morală de pe podiumul pe care te-a pus un agent KGB care a cerut moartea lui Pamfil Șeicaru, Iuliu Maniu, Gheorghe I. Brătianu și Corneliu Coposu?” – este întrebarea pe care nimeni nu le-a pus-o lui Pleșu și Liiceanu, co-membri fondatori ai GDS alături de criminalul Brucan din 1947 și de criminalul Brucan din 1989, inculpat pentru crime împotriva umanității de Parchetul General, care a probat că a cerut invadarea României de către URSS, împreună cu Iliescu și Militaru.

Un personaj cameleonic, cotat cu relații și influență atât în timpul regimului comunist, cât și în primii ani de democrație post-decembristă, Silviu Brucan, pe numele adevărat Saul Brukner, a rămas în memoria contemporanilor drept un promotor al democrației, deși a militat pentru condamnarea la moarte a marilor oameni politici români Iuliu Maniu și Corneliu Coposu, scrie Adevărul în articolul Cum a ajuns Silviu Brucan să dea lecții de democrație după ce a cerut condamnarea la moarte a lui Maniu și Coposu. Detalii din biografia unui stalinist notoriu. Aura de democrat i-au adus-o atât oficiosul 22 al GDS cât și, mai ales, televiziunea PRO TV a lui Adrian Sârbu și amploaiatul lui, sicofantul anticreștin Lucian Mîndruță (foto mai jos de la „cremarea” lui Brucan).

În 1947 Brucan cerea, în oficiosul PCR, „Scânteia”, „să fie omorâți național-țărăniștii și liberalii, într-un cuvânt elita interbelică, care luptase pentru instaurarea democrației în România după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918”, se mai scrie în articolul citat. În 1989 el avea să înființeze Grupul pentru Dialog Social și să militeze alături de Ion Iliescu pentru asasinarea lui Nicolae Ceaușescu.

Cum a murit și a fost îngropat Iuliu Maniu: „I-au zdrobit picioarele ca să încapă în sac”

„Eram student la fără frecvență la Cluj, și îmi amintesc că circula zvonul de la cei care au terminat înaintea mea, care vorbeau despre moartea lui Iuliu Maniu. Se spunea atunci că era un fost angajat în slujba închisorii de la Sighet, care la pensionare s-a retras la Cluj . Acesta frecventa o crâșmă, și pentru un leu, sau pentru încă un rând, povestea despre cum a murit Iuliu Maniu. Începea acea poveste dureroasă, tristă, cum s-a zbătut în chinuri, cum a murit. Toți din penitenciar știau că era atât de slăbit și bolnav și știau că își va da duhul și simțeau sfârșitul lui Iuliu Maniu. Povestea despre momentul când a fost scos afară din celulă, când s-a spălat celula după el, când au pregătit acea căruță a morții care mergea spre Cimitirul Săracilor. L-au luat, l-au băgat în sac, unde nu a putut să încapă și i-au zdrobit picioarele ca să încapă în acel sac. A fost îngropat ca un câine, de aceea nu se știe exact nici azi locul unde Iuliu Maniu este îngropat, doar data morții, 5 februarie 1953″, amintește Dimitrie Poptămaș.

Actul de constituire al GDS, un fake news de studiat la Academia Națională de Informații

”Grupul pentru Dialog Social este un grup independent, strict informal, care nu se subordonează nici unei grupări politice și care refuză orice colaborare cu cei care au susținut vechiul regim”. – se scrie în actul de constituire al GDS. O glumă bună! Pe lângă Brucan, ne-o atestă și Vladimir Tismăneanu:

„Un răspuns de principiu, menit să ne asigure înțelegerea limpede a semnificației autentice a apariției în prezent a unor forțe anticapitaliste din ce în ce mai diverse, îl aflăm în definirea de către tovarășul Nicolae Ceaușescu, secretarul general al Partidului Comunist Român, de pe pozițiile marxismului creator, a actualei faze a crizei sistemului mondial capitalist: «Situația lumii contemporane se caracterizează printr-o profundă ascuțire a contradicțiilor. (…) Această situație, deosebit de complexă, grăbește procesul revoluționar de schimbare a raportului de forțe pe plan internațional în favoarea progresului social, a forțelor ce se pronunță pentru o lume mai bună și mai dreaptă.».” – Vladimir Tismăneanu, membru GDS

„N.A.T.O. a devenit un instrument al politicii S.U.A. de coalizare a forțelor reacționare împotriva mișcării pan-europene de luptă pentru libertăți democratice și afirmare națională, un bastion de scindare a Europei în «Est» și «Vest», acționînd împotriva tendințelor de cooperare general-europeană, de înțelegere și pace.” – (tot) Vladimir Tismăneanu via Dorin Tudoran

Articolele istorice pentru care am fost dat în judecată de capul la Editura Humanitas, fosta Editură Politică a PCR:

GDS a fost fondat de un agent sovietic și unul ungar, secondați de Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu

 Silviu Brucan si George Soros la sediul GDS – ianuarie 1990. Foto: Emanuel Parvu

Motto: „După noi vom veni tot noi” – Walter Roman, „Secolul XX: Secolul Marilor Revoluții”, Editura Politica, 1970

Corupție la cel mai înalt nivel, trafic de influență, devalizare. Așa s-ar putea sintetiza azi constituirea Grupului pentru Dialog Social (GDS) dacă s-ar aplica grilele din manualul de anticorupție al DNA. Documentele pe care le publicăm în exclusivitate atestă mascarada independenței „anticomuniste” a fondatorilor GDS cât și modalitatea rapace prin care au intrat în posesia unor bunuri ale statului, între care impozantul sediu din Calea Victoriei 120. Clădirea istorică fusese pregătită și înzestrată de CC al UTC, sub umbrela unei fantomatice Asociații a tineretului român pentru Națiunile Unite, ca sediu de lux pentru Nicu Ceaușescu, când acesta venea la București. Sediu pus pe tavă activiștilor GDS de la cel mai înalt nivel al Frontului Salvării Naționale (FSN).

 Sediul GDS – Ianuarie 1990. Silviu Brucan si subalternii lui Alin Teodorescu, intre care ii vedem pe Calin Anastasiu, Stelian Tanase, Gabriel Liiceanu, Gabriel Andreescu, Dinescu, s.a.

Deși se proclamă drept „prima organizație a societății civile constituită legal după căderea comunismului” afișând ca dată 31 decembrie 1989, când fondatorii grupului organizat de interese s-au prezentat public la Hotelul Intercontinental, GDS s-a înregistrat legal abia pe 22 ianuarie 1990, având ca reprezentat al parchetului, întâmplător, tocmai o tânără procuroare, pe numele ei Lacrima Ciorbea. Soțul ei, Victor Ciorbea, avea să devină peste puțin timp, din aceeași întâmplare prestabilită, președintele Confederației Naționale a Sindicatelor Libere din România, ulterior CNSLR – Frăția, în prezent sindicat-mamut afiliat Partidului Social Democrat (PSD). Apoi prim-ministru „țărănist” pentru ca azi să fie Avocat al Poporului, drept recompensă din partea sistemului.

Silviu Brucan, eminența cenușie

Dacă jurnaliști români și autori străini care au studiat îndeaproape evenimentele din 1989 (ca Burakowski Adam, Gubrynowicz Aleksander și Ukielski Paweł) susțin că ideologul bolșevic Silviu Brucan, considerat de presa britanică („The Times”) drept „eminența cenușie a FSN”, se număra printre membrii GDS încă de la înființare, actele publicate de Ministerul pentru Consultare Publică și Dialog Civic în perioada Guvernării Cioloș atestă indubitabil că fondatorii GDS au fost, într-adevăr: însuși Silviu Brucan, factotumul din executivul FSN, secondat de sociologul Alin Teodorescu, viitorul președinte al Fundației Soros și cancelar PSD (foto-captură). Practic, doi agenți veritabili ai serviciilor de informații sovietice și maghiare, după cum dovedim tot aici.

 Sediul GDS la preluarea de la FSN. Foto: Dinu Lazar

Peste numai 8 zile de la conferința de presă de la Intercontinental, Silviu Brucan, de data aceasta în calitate de membru al Consiliului FSN, îi aprobă colegului lui de constituire a GDS, cofondatorul Alin Teodorescu, alături de împuternicitul Gabriel Liiceanu, preluarea în patrimoniu, cu tot ceea ce se află în clădire, a sediului de lux al CC al UTC din Calea Victoriei 120. Și asta nu e tot. Aprobarea pentru înregistrare la Tribunal este dată de Andrei Pleșu, la rândul lui membru fondator al GDS, dar de data aceasta în calitate de Ministru al Culturii și, ca să ființeze mai bine, același ministru membru al GDS își acordă carevasăzică sieși și colegilor săi și o generoasă subvenție financiară. Documentele publicate în premieră vorbesc de la sine.

Brucan, membru fondator al GDS, semneaza ca sef al FSN sa se atribuie cladirea UTC colegilor sai de grup de interese.

Andrei Plesu, membru fondator al GDS, si-a subventionat propriul grup din calitatea de ministru al Culturii FSN

Plesu isi avizeaza din nou colegii din GDS, ca ministru FSN

Editura Politică, un cadou ca între prieteni

Să mai amintim și că, peste alte câteva zile, Gabriel Liiceanu, colegul de GDS al ministrului Andrei Pleșu, primește de la prietenul său, prin ordin de ministru, și Editura Politică cu tot patrimoniul său.

Ca și în cazul agentului KGB recunoscut Silviu Brucan, care aprobă, pe 8 ianuarie 1990, darea în folosință gratuită a sediului din Calea Victoriei propriei lui organizații care se va înființa legal pe 22 ianuarie, Gabriel Liiceanu a ajuns director al editurii PCR rebotezate Humanitas, începând cu data de 1 februarie 1990, printr-un ordin dat de prietenul său, pe 20 februarie. Editură la care acestuia i se publică, de 29 de ani, toate volumașele de eseuri adunate din „Dilema”. „Dilema” care a funcționat din 1993, când a fost fondată de Pleșu, și până în 2003, tot din banii contribuabililor, atribuiți prin Fundația Culturală Română aflată la vremea respectivă sub patronajul președintelui României, care a fost, în două mandate, nimeni altul decât Ion Iliescu.

Guvernul FSN – GDS

Chiar dacă istoria vorbește despre această primă perioadă „de tranziție” ca fiind sub o guvernare FSN e bine să subliniem că, de fapt, cu doi miniștri în cabinet – Andrei Pleșu la Cultură și Mihai Șora la Învățământ – plus alți viceminiștri și secretari de stat, prima administrație fesenistă de după 1989 a fost, în realitate, un Guvern FSN-GDS. Guvern condus de Petre Roman din care nu și-au dat demisia la mineriada din iunie 1990 nici Andrei Pleșu nici Mihai Șora, în ciuda tuturor biografiilor falsificate pe care le flutură pe net.

GDS și „Ciuma Roșie”

Deși se pretinde un opozant al „ciumei roșii” Grupul pentru Dialog Social este legat indisolubil de tot ce a însemnat și înseamnă FSN, respectiv creatorii și excrescențele lui. „Forul moral” al „societății civile” este, probabil, cel mai tenebros grup organizat de trafic de influență și control a vieții politice și culturale din România. Ca să revenim la modalitatea prin care s-a înstăpânit pe un bun obținut ilegal, prin corupție la nivel înalt, ilegalitate perpetuată până azi, amintim că, la 23 septembrie 2004 apare Hotărârea Guvernului nr. 1551/2004 prin care se conferă Asociației „Grupul pentru Dialog Social” statutul de „utilitate publică”. Practic, o mare parte din activitatea GDS-ului e plătită astfel din taxele noastre. Semnatar: penalul Adrian Năstase. Cine era „șef al Cancelariei Primului Ministru Adrian Nastase”? Alin Teodorescu, cofondatorul GDS și apoi deputat PSD – „ciuma roșie”, fost președinte al GDS (1990 – 1991) și, concomitent, al Fundației Soros (1990 – 1996). Întâmplător și fost informator al Securității. Dar și, conform ultimului șef al UM 0110 „anti-KGB”, faimosul general Victor Neculicioiu, directorul Departamentului Contraspionaj «Țări Socialiste», un dovedit agent al Ungariei.

Niște spioni

Sub prestare de jurământ, la data de 12 iunie 1994, ora 13.30, celebrul general de contraspionaj Victor Neculicioiu informează din nou, pentru a doua oară, membrii Comisiei senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din 1989 că Alin Teodorescu a fost agent maghiar, documentat și prins în fapt, și că cel care a participat la recrutarea sa pentru serviciile ungare se numește Horvath Andor. Recrutarea s-a perfectat la Institutul de Economie Mondială (foto-document). Cine este Horvath Andor? Pentru necunoscători, ne spune Andrei Pleșu: „vechiul meu prieten Andor Horváth (Bandi pentru prieteni) mi-a fost secretar de stat la Ministerul Culturii (1990-1991)” (Dilema veche, nr. 675, 26 ianuarie – 1 februarie 2017). Și ce a mai fost, printre altele, traducătorul Horvath Andor? Nimic altceva decât membru fondator al Fundației Soros, cu cel pe care l-a recrutat drept președinte. Și cine se mai număra printre primii angajați ai lui George Soros în România? Întâmplător, o doamnă, Catrinel Pleșu, soția ministrului oengist Andrei Pleșu, fostă informatoare a DIE pe la 19 ani. Să mai amintim și că magnatul George Soros sosește pe 5 ianuarie 1990 în România și este întâmpinat la sediul GDS de… Silviu Brucan.

 Silviu Brucan si George Soros la sediul GDS. Ianuarie 1990. Foto: Emanuel Parvu

Români recrutați de unguri

Un adjunct al lui Victor Neculicioiu, Ioan Rusan, colonel în rezervă al SRI, după ce a condus secția Sibiu, și fost șef al compartimentului „Anti-STASI” din UM 0110, adaugă: „Un cadru de informații al serviciului comunist maghiar, Hunio Gabor, prin concursul și cu participarea agentului Horvath Andor (ulterior membru al Consiliului Director al Fundației Soros și profesor la UBB Cluj), a realizat, în 1988, recrutarea sociologului Alin Teodorescu”. Victor Neculicioiu mai completează în revista „Vitralii” a rezerviștilor SRI: „Centrala de spionaj ungară a dispus recrutarea de români cu posibilități în exterior în susținerea revendicărilor lor, plecând de la constatarea că vocile rețelei de naționalitate nu dădeau efectul scontat. Pentru unul dintre aceștia, după 1990, un prim ministru român a insistat, după o vizită la Budapesta, să fie numit într-o funcție înaltă în executiv (2002)”. Afirmația este întărită de generalul (r) Aurel I. Rogojan în cartea sa, „Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale” (Editura Compania, București, 2011), cu mențiunea că Adrian Năstase a fost informat dar degeaba.

După doi ani în postura de consilier personal al primului-ministru, pe 1 martie 2004, Alin Teodorescu devine oficial „Șeful Cancelariei Primuluiministru”. După numai alte trei zile, pe 4 martie, în urma unei ședinte a Guvernului PSD-UDMR, Adrian Năstase aprobă reinstalarea la Arad a statuii celor 13 generali austro-ungari autori ai genocidului a peste 40.000 de țărani români. Statuia criminalilor fusese dezansamblată în urmă cu 80 de ani de Regele Ferdinand și Ionel I.C. Bratianu.

În mai 2005, sub Călin Popescu Tăriceanu, cine se străduiește să-i păstreze GDS-ului sediul gratuit primit de la FSN? Ministrul Culturii, Mona Muscă. Întâmplator, și ea, informatoare a Securității. După 10 ani, când se apropie expirarea contractului de gratuitate de 10 ani și se ridică deja discuții publice despre implicarea politică a GDS-ului, cine îi reconfirma gratuitățile locative din buricul târgului pentru încă 10 ani? „Ciuma roșie” – Victor Viorel Ponta.

Plagiatori și informatori

La capitolul morală, vajnicii 22-iști dau de pământ cu „colaboratorii Securității” – chiar dacă nu sunt dovediți dar apar pe liste negre – dar și cu plagiatorii. Dar se uită că Andreea Pora, de exemplu, redactorul șef al organului, este o plagiatoare recunoscută. Ea a fost dată afară de la Hotnews după ce a plagiat din Cotidianul și Ziare.com fraze întregi, inclusiv cu o greșeala a colegilor plagiați. Peste ani, a repetat figura cu InPolitics, de data asta cu mai multă atenție dar, la fel, fără nici cea mai mică jenă. Dacă cazul Pora e, totuși, ridicol, cel al predecesoarei sale în funcție ne amintește de funie în casa spânzuraților.

Gabriela Adameșteanu, membră a GDS din prima tranșă, a fost silită să renunțe la șefia 22- ului după ce, în urma campaniei „Voci curate în presa și societatea civilă din România”, CNSAS a furnizat oficial informația că scriitoarea a fost „sursă a UM 0544”, fosta Direcție de Informații Externe a Securității (DIE). Scriitorul și cercetătorul Mihai Pelin, coordonatorul volumului SRI „Cartea Albă a Securității” afirma că ea i-a fost bagată în pat disidentului Mihai Botez, pe care l-a talonat apoi toată viața.

Primul redactor șef al 22 – și purtător de cuvânt al GDS – a fost Stelian Tănase, la data „revoluției” „instructor cultural” UTC la Casa de Cultură „Nicolae Bălcescu”, cu părinți activiști PCR.

Paleologu, Cezarul informatorilor

Cezarul informatorilor, Alexandru Paleologu, la rândul lui membru co-fondator al GDS și ambasador al regimului FSN în Franța (până când s-a solidarizat cu „Golanii” din Piața Universității), oricât de simpatic a reușit să se facă public, datorită inteligenței lui vii, a fost o slujnică oribilă a Securității, ca să citez un cercetător CNSAS care i-a conspectat Dosarul. Așa simpatic cum era a semnat pentru eliberarea mahărului comunist Gogu Rădulescu arestat în lotul CPEx al CC al PCR. Recunoașterea colaborării sale cu Securitate nu îl absolvă de răul făcut, este de părere istoricul Adrian Majuru, care scrie destul de contontend cu privire la memoria bătrânului turnator și al „dinastiei” sale sterpe. „Alexandru Paleologu este asasinul moral al lui Mircea Vulcănescu. Dinastia Paleologu merge mai departe. Fiul său este deputat PDL și se visează primar de sector”, scria istoricul literar Adrian Majuru, într-un serial din Cotidianul dedicat non-valorilor care ne sufocă. De la momentul scrierii lui Majuru, mini-Paleologu a ajuns ambasador și chiar și Ministru. Al Culturii! Din această poziție a îndrăznit să aprobe profanarea statuilor marilor repere ale culturii și învățământului României aflate la Universitate, așa cum tatăl său o făcea în scris pe vremuri. Dar să-i dăm cuvântul lui Adrian Majuru: „Și în timp ce spurcăciunea de Alexandru Paleologu încasa purcoaie de bani prin Uniunea Scriitorilor de la Securitate pentru turnătoriile lui, victima sa, trădată și ucisă, Mircea Vulcănescu, se stingea lent și dureros la Aiud. Iar fiul acestui turnător asasin, imoral ca tatăl sau și cu ușor retard în imediat, Toader Paleologu, este în continuare în cărțile puterii și visează la un fotoliu de primar. Această micro-dinastie Kim a României rămâne în cărțile serviciilor și în defavoarea noastră.”

Mircea Dinescu, în primele rânduri la constituirea GDS-ul

 Conferinta de lansare a GDS, pe 31 decembrie 1989, s-a dat la Inter. Foto: Emanuel Parvu

Un alt liant principal între Grup și FSN a fost „poetul-portofel” Mircea Dinescu din „loja lui Gogu Rădulescu de la Comana”, aflat în primele rânduri la constituirea GDS-ul dar și la masă cu Iliescu, în Consiliul Frontului Salvării Naționale. Dinescu este ginerele profesorilor Elena Loghinvski (Ludmila Loghinovskaya) și Albert (Adalbert) Kovacs, fost bursier în URSS, cu doctoratul în filologie la Universitatea „M.V. Lomonosov” din Moscova și ulterior asistent la Catedra de filologie rusă a Institutului „Maxim Gorki” din București, unde soția lui devine lector. Albert Kovacs trebuie să-l fi cunoscut nemijlocit pe Ion Iliescu, cu care a studiat în URSS exact în aceeași perioadă. După cum se știe, la începutul anilor ’50, Ion Iliescu a fost secretarul „Sovietului unional al studenților și aspiranților români” aflați la studii în Uniunea Sovietică, organizație sovietică subordonată direct conducerii Komsomolului, în care erau înglobați automat toți bursierii din România. Conform cercetătorului Vladimir Alexe („Candidatul Manciurian”) Ion Iliescu îi raporta din această calitate secretarului Komsomolului, care în acei ani era Alexandr Selepin, cel care, nu întâmplător, va fi numit în 1958 în funcția de președinte al KGB. La moartea lui Kovacs, în 2015, Uniunea Scriitorilor din România condusă de Nicolae Manolescu i-a urat… Ex Oriente Lux: „Îl salutăm pe ultimul său drum fără să spunem să-i fie țărâna ușoară, ci doar cerul de la Răsărit să-l lumineze”…

Soacra lui Dinescu este teleportată după absolvirea Facultății de Filologie a Universității de Stat din Ural la București de unde își plătește cotizația la PCUS regulat, prin ambasada URSS, curea directă de transmisie către Moscova. Pe 11 mai 1988, Andrei Gromîko, președintele Sovietului Suprem, vine în vizită oficială la București, unde lasă și o listă scurtă de invitați din domeniul culturii pentru o vizită de perfecționare în URSS. Pe ea figurau numele lui Dinu Săraru și Mircea Dinescu. Scriitorul Dinu Săraru nu obține avizul CC al PCR pentru această vizită, în schimb Dinescu face turul URSS, monitorizat în parte de agenți ai DSS (0110), până în Crimeea, unde i se pierde urma pentru o perioadă mai lungă de timp. Prestația lui pro-Iliescu din decembrie 1989 este cunoscută.

 Dinescu si Soros la USR. Foto: Emanuel Parvu

După 1989, între multe altele, Dinescu organiza la ICR-ul condus de Patapievici „Zilele Filmului Rus” sau devenea agentul electoral al UDMR-istului penal (conform DNA) Laszlo Borbely, autonomist al „Ținutului secuiesc” iar socrul lui se evidenția în Conferințele de la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” drept un admirator fățiș al lui Vladimir Putin. În 1991 i-a fost și Dinescu amfitrion și conviv lui Soros la București, chiar la Uniunea Scriitorilor, la lansarea cărții „Pentru o transformare a sistemului sovietic”, proaspăt scoasă de prietenul și tovarășul său de Grup  Gabriel Liiceanu, din tipografia fostei Editurii Politice a PCR, acum Humanitas. Cuvântul despre matrioșka masculină a „societății deschise” pare scris de însuși Brucan, cel care l-a primit pe Soros în România, chiar în primele zile ale lui ianuarie 1990:

„Autorul cărții de față s-a implicat total, practic și teoretic, prin inițiative directe ca și prin elaborari abstracte, la procesele care au schimbat și vor mai schimba nu numai înfățișarea continentului nostru dar și destinul Statelor Unite”.

Numitorul comun – informatori ai Securității

„Informator al Securității”, numitorul comun al multor fondatori ai GDS. Întâmplare sau determinare? În mod cert, determinare! A fost cea mai sigură modalitate ca „dreapta civică” să fie sub control din capul locului. O dreaptă independentă ar fi fost un mare pericol, pentru că nu ar fi putut să fie șantajată, nu ar fi avut cum să joace după cântec.

Unul dintre primii membri fondatori ai GDS deconspirați, despre care azi nu se mai vorbește și despre care nu mai e nici o referire pe site-ul GDS, la rubrica dedicată, este Dan Oprescu. El a fost silit să se retragă din GDS numai după ce au apărut dovezi că a fost turnător, în 2002 – după 12 ani de dat lecții despre moralitate în politică și societatea civilă. Dezvăluirea nu l-a împiedicat să fie mai departe consilier superior în Guvernul Năstase – „ciumă penală roșie” -, la Agenția Națională pentru Romi.

Un alt turnător select, Călin Anastasiu, fost membru fondator GDS, prieten la cataramă cu Alin Teodorescu și fost deputat al Partidului Alianța Civică, a tăcut până a fost deconspirat printr-un demers la CNSAS. De altfel, Anastasiu a fost cel cu care Alin Teodorescu a înființat prima companie de sondare a opiniei publice, IMAS. Anastasiu a fost folosit că sursă a Securității în perioada 1988- 1989, cu acordul PCR, și a avut numele de cod „Anghel”, după cum a relevat oficial CNSAS tocmai în 2010.

Mihnea Berindei, fiul lui Dan Berindei și omul de legatură al GDS cu neo-kominternul european, a fost racolat de Securitate în 1968 și a avut două nume de cod: „Sandu” și „Mircea”, a demonstrat CNSAS. Cunoscută specialistă franceză în istorie recentă, Catherine Durandin, și, totodată, expertă a Ministerului Apărării Franței, a întărit această notă afirmând fără ocolișuri că a fost informată chiar de către serviciile speciale franceze că Mihnea Berindei a fost trimis de Securitate în Franța și a operat că agent al acesteia.

Sorin Antohi, un alt caz răsunator, alias „Valentin”, a fost nu numai informator dar și doctor închipuit la Universitatea lui Soros de la Budapesta cât și membru al Comisiei Tismăneanu. Un ministru de Externe voia să-l pună președinte al Fundației-clonă Gojdu, care urmă să predea Ungariei oficial toată moștenirea marelui mecena Emanoil Gojdu. N-a fost să fie. Andrei Corbea-Hoisie, fost membru GDS și ulterior ambasador la Viena, și-a turnat prietenul, pe disidentul Dan Petrescu de la Iași.

Din GDS au făcut parte și doi prelați (singurii), despre care se uită acum: Iustin Marchiș, turnător la Cozia și Nicolae Corneanu, membru al Comisiei Tismăneanu și turnător timp de peste 40 de ani, unul dintre cei mai prolifici informatori ai Securității, depășit poate doar de Dan Amedeo Lăzărescu sau Mircea Ionescu Quintus.

Altă membră fondatoare a GDS, Smaranda Enache, fondatoare a Ligii Pro-Europa din Târgu Mureș, a fost, de asemenea, atât informatoare a Securității cât și activistă PCR.

Rectorul Universității, Mircea Dumitru, alt „sifon”!

Acum foarte vocalul Mircea Dumitru, la rândul lui membru GDS, a tăcut mâlc timp de 27 de ani pe tema relațiilor lui cu Securitatea. Fostul ministru al Educației cioloșiste, membru corespondent al Academiei Române, pe lângă faptul că a tradus din germană pe care nu o știa pe când era angajatul lui Liiceanu la Humanitas, „a fost recrutat de către Securitate în scopul încadrării informative a studenților din Facultatea de Filozofie din București și a semnat la dată de 23.10.1980 un Angajament, olograf, fiindu-i atribuit numele conspirativ Negulescu”, după cum a atestat CNSAS de abia în 2017 și a dezvăluit Evenimentul Zilei. Anterior acesta mințise că nu a colaborat niciodată cu Securitatea. Cu toate acestea, în prezent, fostul turnător e bine-mersi, rector al Universității București, de unde da sinecuri tovarășilor săi de Grup, cum ar fi Vladimir Tismăneanu, co-autor al unui dicționar politic cu Virgil Măgureanu – în vechiul regim – și apoi al unui volum de dialoguri tovărășești cu Ion Iliescu.

Voracii Pleșu și Liiceanu

Despre cuplul Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu, membri fondatori ai GDS și cei mai aprigi profitori ai tuturor regimurilor, e greu să mai adaugi ceva, dincolo de cadourile pe care și le-au făcut reciproc din averea statului, de la Editura Politică încoace. Poate, totuși, în comparație cu Ioan Aurel Pop, „colaboratorul Securității” pe linie externă, pentru „supravegherea diasporei” de la… Varna, ar fi cazul să amintim că, pe vremea odiosului regim comunist nu numai că au fost beneficiari ai unor burse cu repetiție la Heidelberg (Republica Federală Germania) când alții nici pașaport până la Ruse nu puteau să primească, dar au făcut zeci de vizite în Occident, sărbătorind chiar și Revelionul la Paris, în repetate rânduri, împreună cu familiile (soția sau copilul) și călătorind uneori cu mașinile proprietate personală. Nu o spune Securitatea cea rea ci chiar acum incinerata cu onoruri naționale Monica Lovinescu. Dovezile abundă în Jurnalele ei! Păcat că și soția lui A. Pleșu, Catrinel Pleșu, fosta directoare ICR, a fost, și ea, informatoare și referend a DIE.

Patapievici, un mincinos!

Un alt membru cunoscut al GDS este Horia Roman Patapievici. Emoționată, după prima întâlnire cu el, Monica Lovinescu avea să scrie în Jurnalul ei: „Descoperim un tânăr (are 35 de ani și pare cu vreo zece mai puțin) simplu, emoționant și emoționat, aproape patetic, care ne vorbește de tatăl lui ieșind din închisoare și nespunându-i nimic din cele petrecute acolo. Aduce o sticlă de Murfatlar s-o bem împreună în amintirea acestui tată mort fără să-i fi spus fiului suferințele prin care a trecut”. După ani, Dosarele CNSAS care nu au putut fi făcute dispărute, au relevat faptul că Dionisie Patapievici nu a murit, săracul, fără să-i spună drama trăită de el în închisorile regimului comunist, ci a fost de fapt un ștab al regimului comunist, fost traducător al Armatei Roșii la Viena și un foarte interesant agent al NKVD, rezident la Banca Națională a României, unde acum lucrează pe post de consilieră soția lui Patapievici.

Mircea Dinescu, fost membru GDS, dincolo de statutul lui vedetă de disident și ginere de cetățeni sovietici, a fost absolvent al Academiei de cadre a PCR „Ștefan Gheorghiu” și secretar UTC al USR cu armata la Securitate. Anul 1988 l-a petrecut într-un tur ghidat al URSS-ului.

Cei trei, Pleșu, Patapievici și Dinescu au ocupat și funcții în Colegiul CNSAS neglijând filosofia, cultură și poezia în favoarea documentelor secrete pe care au reușit sau nu să le găsească și dosească.

Moștenitorii lui Leonte Rautu

Alți membri de vaza ai GDS ar putea fi Anca Oroveanu, fiica lui Leonte Rautu, sinistrul șef ideologic al Partidului Comunist din România și a Nataliei Răutu, cea mai apropiată prietenă a Elenei Ceaușescu sau Andrei Oișteanu, fiului Bellei Iosovici și al lui Mihail Oigenstein, emigrat în 1954 din URSS împreună cu familia, care a fost plasată de unchiul membrului GDS, Leonte Rautu, pe stradă Washington, în cartierul Dorobanți. Fratele sau, Valery, s-a născut în Karaganda, cunoscutul lagăr al românilor deportați în RSS Kazahstan, unde tatăl său se află în misiune de propagandist și agent bolșevic chiar în lagărele de detenție, iar el în București. Oișteanu, conform unui fost ofițer al Unității speciale Anti-KGB, a fost urmărit pentru relații cu serviciile din blocul sovietic.

Mariana Celac, sora primului ministru de Externe al FSN, Sergiu Celac, fostul traducător al lui Ceaușescu și acum coordonator al FUMN, este fiica primului prefect comunist pus de sovietici în România,la Craiova, originar din Găgăuzia, ulterior responsabil în Comitetul de Stat al Planificării. Din păcate pentru „forul moral” al „societății civile” care este GDS a fost, și ea, titulară a unui dosar fond Rețea a Securității, în care se arată că a fost recrutată la dată de 01.11. 1984, pentru completarea Rețelei informative pe linia Serviciului „F’. Nu știu ce înseamnă asta dar știu că, până la dată deconspirarii sale de către CNSAS, în 2010, în urmă aceleiași campanii Voci Curate, a tăcut chitic.

Alt membru al Grupului trecut de la GDS la PSD este Sorin Ilieșiu; operator și fost propagandist PCR, împreuna cu Lucia Hossu Longin, la Festivalul „Cântarea României”.

Membră GDS supranumită „tovarășa colonel”, Rodica Culcer, fostă „documentaristă” la „Ștefan Gheorghiu” și Secția Externă a CC al PCR a emigrat de la Revista Era Socialistă tocmai până în Ambasada Statelor Unite ale Americii, iar asta pe vremea regimului comunist, pentru a ateriza apoi, prin deplasări de serviciu, în avioanele aceluiași „ciumă penală roșie” Adrian Năstase.

Andrei Cornea, editorialist 22 și membru GDS, este fiul celui supranumit satrapul ideologic proletcultist al educației românești, Paul Cornea, secretar CC al UTM și sovietizator al culturii române. Desigur, fiul său n-are nici o vină.

Ilegaliștii PCdR din GDS

Un membru cu greutate al Grupului, „trecut în neființă”, după cum se scrie pe site-ul 22, a fost Pavel Câmpeanu, considerat de scriitorul și sociologul Petre Anghel drept un fel supraveghetor bolșevic lăsat de Brucan la datorie între emulii lor de la GDS. Spre deosebire de colegii săi mai tineri, el nu a fost informator al Securității ci doar ilegalist al Partidului Comunist din România (PCdR). În februarie 1990, era publicat în New York Review of Books cu amintirile lui despre dictatorul sângeros Ceaușescu, cu care se ținuse pe vremuri de mâna în închisorile Jilava și Caransebeș.

La fel, Mihai Șora, moșulică cel simpatic din Piață Rezist și membru GDS încă de dinainte fondării organizației, a fost angajatul Anei Pauker în mandatul acesteia de ministru al Externelor bolșevice, redactor-șef la Editura de Stat pentru Literatură și Artă între 1959 și 1969 – anii marilor epurări -, șef de secție între 1951 și 1954 la Editura pentru limbi străine și a apoi primul ministru al Învățământului în Guvernul FSN Român – Iliescu. Dan Andronic a publicat în Evenimentul Istoric o foarte interesantă Notă Secretă pozitivă a unui ofițer de Securitate care i-a propus colaborarea cu „organele”. De notat, a fost, la fel că Alin Teodorescu, membru fondator și la Fundația Soros – România.

În cele din urmă poate e demn de amintit că însuși președintele îndelungat al GDS, disidentul Radu Filipescu, este nepotul lui Petru Groza, primul ministru al regimului sovietic comunist. Dumitru Iuga, primul lider al Sindicatului LIber al TVR și fost deținut politic împreună cu Iulius Filip la Aiud, acuza ca acesta a fost preluat sub control de Securității încă din detenție. „GDS – eul s-a construit având la bază oameni controlați de fosta securitate. Radu Filipescu, președinte (pe viață!) al consiliului de administrație al acestui „ong” a fost preluat sub control de securitate încă din detenție. Sub președinția sa s-au lipit acolo ca muștele la miere tot felul de personaje, unele intelectuali de excepție dar cu morala la pământ sau în necunoștință de cauza”, afirma tranșant Dumitru Iuga.

Și ultimul pe lista această, ignorată de Mădălin Hodor, membrul GDS-ului lui Brucan și al IRR-ului lui Iliescu, este, cu voia dvs, celebrul Volodea Tismăneanu, fiul tatălui lui, la rândul lui și el un biet propagandist la Ștefan Gheorghiu, co-autor de Mici Dicționare Social-Politice pentru Tineret, la editura Politică a PCR, alături de nu mai puțin celebrul Virgil Măgureanu, și, conform documentelor existente la CNSAS, plantat în Occident chiar cu acordul infamei Securități. Dar lista poate continuă…

UTC-iștii de ieri, GDS-iștii de azi

Din aceeași categorie de fiu de propagandist comunist face parte și Teodor Baconsky, fiul poetului proletcultist Anatol E. Baconsky („Afară neaua a-nghețat/ Și viscolele-n zbor străbat/ Și undeva-n Kremlin o rază de fereastră luminează/ O văd mineri, soldați, colhoznici, vreun activist îndepărtat/ Acolo Stalin rând pe rând/ Căi noi spre comunism croiește/ Și ceas cu ceas își împlinește/ Cutezătorul jurământ/ O, nencetat voi aștepta/ Pe Lenin – când să-l pot vedea,/ Să-i spun că razele pe care le-a dezlegat, nepieritoare,/ s-aprind arzând mereu mai tare și luminează-n țara mea!”). Căzut din PDL până sub linia de plutire, el a fost reactivat în ultima perioada pe zona „alternativei de dreapta”. Mai puțin talentat decât tatăl sau, teologul Baconsky este cunoscut și pentru incursiunile sale prin jacuzziurile lumii.

Tovarășul său de „dreapta”, Cristian Preda, a devenit membru al PCR în 1987, în anul doi de facultate, când muncitorii revoltei anticomuniste de la Brașov erau măcelăriți și torturați de forțele regimului pe care el se pregătea sârguincios să îl servească. Cristian Preda a fost membru al Comisiei de Cenzori a Uniunii Asociațiilor Studenților Comuniști din România (UASCR) și responsabil de organizarea Conferinței Naționale a UASCR din 1988.

La Concursul profesional științific studențesc de științe sociale, Secțiunea „Materialism dialectic și istoric”, a obținut 20 de puncte. Pe urmele lui Lucian Boia, lucrarea să era o odă la al XIV-lea Congres al PCR și 45 de ani de la „revoluția de eliberare socială și națională, antifascistă și antiimperialistă de la 23 august 1944″. Concursul a fost aprobat de tovarășa Elena Ceaușescu. Temele la care Cristian Preda s-a dovedit eminent: „Concepția PCR, expusă de Secretarul General al Partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu, la sedința Plenarei CC al PCR, a organismelor democratice și a organizațiilor de masă și obstești din 28 noiembrie 1988 despre unitatea, continuitatea și etapele procesului revoluționar în țară noastră, despre marile transformări revoluționare ce constituie conținutul și definesc specificul fiecăreia dintre aceste etape”; „Ce este partidul revoluționar al clasei muncitoare?”; „Dialectica contradicțiilor în viață socială. Concepția PCR a Secretarului sau General, tovarașul Nicolae Ceaușescu, despre cunoașterea și soluționarea contradicțiilor în socialism”.

După ce a ajuns europarlamentar pe spezele PDL și ale Elenei Udrea a început să o înjure birjărește, la fel ca Baconsky pe „coruptă”, deși au petrecut momente de neuitat pe plajă prezidențială de la Neptun, sub ochiul de ciclop al lui Băsescu și țevile automatelor subacvatice al SPP.

Alt UTC-ist tomnatic, Alexandru Lăzescu, proțăpit de GDS la TVR pe vremea lui Băsescu, a fost vicepreședinte al Consiliului Uniunii Asociațiilor Studenților Comuniști din Politehnică Iași responsabil de „problemele cultural-educaționale”, adică de propagandă. Într-un interviu din 1979 apărut în „Flacăra Iașilor”, „Andi” Lăzescu afirmă: „Suntem comuniști sau viitori comuniști, și în orice moment trebuie să ne comportăm că atare, să privim în viitor, care este AL NOSTRU”. Corect. A știut bine. Alexandru „Andi” Lăzescu, unul dintre coloneii ilegali ai lui Gabriel Oprea. În 1990, simultan, era coordonator al GDS și Fundației Soros la Iași.

Despre Monica Macovei, membră GDS din tată în fiica, ați auzit probabil că anti-corupția a învățat-o de mică, din familie, cât și de la serviciul ei de dinainte de 1989, pe când activa că procuroare comunistă.

„Acuzatorii publici”

După cum spune și reputatul analist poltic și militar Valerian Stan, fondator al CADA în anii ’90, GDS a fost creat în oglindă de FSN, că partener în jocul de maskirovka practicat cu profesionalism de manipulatorii opiniei publice de peste 29 de ani. Mai precis chiar din 22 decembrie 1989, de când s-a pus la cale fondarea GDS și a revistei 22 (captura, nr. 2, mai sus), care avea să poarte acest nume ca simbol al reinstaurarii la putere a celor veniți cu tancurile sovietice în 1944: a Ciumei Roșii. Pentru că fondatorul nu numai de facto dar și de jure, în acte, al Grupului pentru Dialog Social a fost nimeni altul decât Silviu Brucan, împreună cu informatorul Securității și agentul Ungariei Alin Teodorescu. Silviu Brucan, care, dacă ar fi trăit azi, ar fi trebuit să se afle în cătușe, alături de Ion Iliescu și ceilalți ucigași ai românilor din 1989. Același Silviu Brucan care-și avea soția, Alexandra Sidorovici, ea însăși agentă CEKA și apoi NKVD/KGB, la fel că soțul ei, plasată în pozițiacheie de „acuzatoare publică” în marile procese politice ale elitei românești. Același Silviu Brucan care, începând în septembrie 1944, în calitate de secretar general de redacție al ziarului de partid „Scînteia”, cerea condamnarea la moarte a marilor oameni politici și jurnaliști români. Cum e oare să dai lecții de morală – și „anticorupție” – de pe podiumul pe care te-a pus un agent KGB care a cerut moartea lui Pamfil Șeicaru, Iuliu Maniu, Gheorghe I. Brătianu și Corneliu Coposu?

Afacerea privatizării Humanitas de către Pleșu și Liiceanu, într-un dosar aflat la CEDO

Curtea Europeană a Drepturilor Omului are pe rol o cerere în care este atinsă între altele și privatizarea fostei Edituri Politice a PCR transformată de Andrei Pleșu în Editura Humanitas și atribuită prin Ordin de ministru al Culturii, în Guvernul FSN Iliescu-Roman, prietenului și colegului său din Grupul pentru Dialog Social, Gabriel Liiceanu. Mai mult: conform procesului afl at pe rol la CEDO în Afacerea Humanitas a fost implicat și un alt membru al GDS și totodată al Consiliului Frontului Salvării Naționale (CFSN): cunoscutul activist Gabriel Andreescu.

Dacă DNA ar lua la puricat operațiunile ilegale ale tuturor guvernelor post-decembriste, Andrei Pleșu ar trebuie să fie invitat pentru a da explicații, alături de Petre Roman și Ion Iliescu, nu numai despre mineriada din 1990. În contextul în care Pleșu și-a publicat toate cărțile la Editura pe care i-a făcut-o cadou prietenului său Liiceanu, conflictul de interese ar putea fi cea mai mică infracțiune la care s-a dedat, ca ministru al Guvernului FSN-GDS. Guvern rezultat din conspirația „grupului preconstituit anterior datei de 22 decembrie 1989”, ca să cităm din Comunicatul Parchetului General cu privire la punerea în mișcare a acțiunii penale față de inculpatul Ion Iliescu și compania lui sub aspectul săvârșirii de infracțiuni contra umanității.

„Ilegalități nesfârșite” pentru GDS

După publicarea de către EvZ a materialului despre înființarea Grupului pentru Dialog Social de către un agent KGB – Silviu Brucan – și unul al Ungariei comuniste – Alin Teodorescu, de mână cu Pleșu și Liiceanu, s-au ridicat mai multe aspecte legale, pe care am dorit să le sintetizăm, conform unei opinii avizate. Una dintre cele mai avizate. Este vorba de Valerian Stan, fondator al CADA în 1990, fost șef al Departamentului de Control al Guvernului CDR, poziție din care a inițiat primele acțiuni de anticorupție la nivel înalt, care vizau devalizarea statului de către demnitari ai acestuia, fost director de programe și vicepreședinte al Asociației pentru Apărarea Drepturilor Omului în România-Comitetul Helsinki (APADOR-CH), fost președinte al Alianței Civice, colaborator al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului în România la elaborarea unor proiecte legislative și pentru redactarea de sesizări penale specifice ș.a.m.d., în prezent membru al Consiliului director al Fundației Centrul de Resurse Juridice (CRJ). Astfel am aflat și faptul că ilegalitățile prin care s-a făcut „transferul de proprietate” al Editurii Politice a PCR „au fost practic nesfârșite – lucruri de neimaginat în ordinea de drept de atunci” sau de acum.

Filiera Brucan-Pleșu-Liiceanu

Reamintim pe scurt faptele, dovedite prin documente apărute în exclusivitate în EvZ: La data de 8 ianuarie 1990, Silviu Brucan, fondator al Grupului pentru Dialog Social, în calitate de reprezentant al Consiliului Frontului Salvării Naționale le aprobă colegilor săi de Grup, Gabriel Liiceanu și Alin Teodorescu, sediul impozant din Calea Victoriei 120, care aparținuse UTC (pentru Nicu Ceaușescu) și care fusese trecut în acte în administrarea Minsterului Culturii, respectiv a Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti”. La data respectivă organizația nu era constituită legal. Cei doi au preluat patrimoniul de lux al UTC transferat Ministerului Culturii fără acoperirea legii. Înregistrarea ca persoană juridică a GDS a avut loc după 22 ianuarie 1990.

 Sediul GDS la preluarea de la FSN. Foto: Dinu Lazar Sediul GDS la preluarea de la FSN. Foto: Dinu Lazar Sediul GDS la preluarea de la FSN. Foto: Dinu Lazar

Tot înainte de înființarea legală a GDS, Ministerul Culturii, prin Andrei Pleșu, la rândul lui membru fondator al GDS, aprobă înființarea asociației și acordă și o subvenție financiară neprecizată, în bani peșin, din fondurile Ministerului Culturii, pentru funcționarea organizației sale și a colegilor săi de Grup. Apoi, la 20 februarie 1990, Andrei Pleșu, în calitate de Ministru al Culturii, emite Ordinul nr 82, prin care anunță retroactiv, că de la data de 1 februarie 1990 „se înființează editura Humanitas” și „cu aceeași dată se numește drept director al editurii Humanitas domnul Gabriel Liiceanu”, tovarășul și colegul său de GDS. Prima librărie Humanitas apare pe domeniul GDS de pe Calea Victoriei 120: „Librăria din fundul curții”.

Conform memoriilor artistului Eugen Mihăescu, membru de Onoare al Academiei Române și fost ambasador al României la UNESCO, totodată cel care l-a găzduit pe Silviu Brucan la New York, în turneul acestuia din 1988, GDS a fost fondat de fapt în casa lipită de cea a lui Pleșu, de pe strada Paris, lângă Guvern, unde stătea cumnatul lui Pleșu, arhitectul Ascanio Damian, la rândul său membru fondator al GDS, și unde își făcuseră cartier general Iliescu și Brucan în zilele „revoluției”.

Abuz în serviciu contra intereselor publice, trafic de influență și alte fapte penale

Iată opinia avizată a expertului consultat de EvZ în această speță, Valerian Stan: „La vremea săvârșirii lor, toate aceste fapte constituiau infracțiuni de abuz în serviciu contra intereselor publice, infracțiuni ce se pedepseau cu închisoare până la 5 ani. Mă refer la ce-au făcut Brucan și Pleșu. În cazul celor care au intervenit pe lângă ei, avem de-a face cu infracțiunea de trafic de influență, care se pedepsea cu închisoare până la 10 ani. În același timp, prin modalitatea concretă în care au fost săvârșite, ele mai îmbrăcau și forma altor infracțiuni prevăzute și pedepsite la acea vreme de legea penală”. În ceea ce privește sediul GDS, având în vedere că acesta a fost însușit fraudulos „responsabili de toate cheltuielile statului din cei 29 de ani sunt cei care l-au atribuit illegal, respectiv Ministerul Culturii în solidar cu Andrei Pleșu”, ne spune specialistul în anti-corupție.

Pleșu a secretizat Ordinului de atribuire a Editurii PCR lui Liiceanu

„Pentru fundamentarea unei cereri cu care m-am adresat CEDO, cerere pe care Curtea a comunicat-o în urmă cu șase ani Guvernului, am documentat atribuirea Editurii Politice de către ministrul Pleșu d-lui Liiceanu, editură care a devenit Editura Humanitas. Și care a adus apoi, din 1990 și până azi, frumoase beneficii și d-lui Pleșu și atâtor membri ai GDS.”, afirmă Valerian Stan, pentru a ne furniza apoi și o informație care ar trebui să dușeze puțin, cu apă rece, apologeții celor doi intelectuali de rasă și de casă ai tuturor regimurilor: „Ilegalitățile prin care s-a făcut acest «transfer de proprietate» au fost practic nesfârșite – lucruri de neimaginat în ordinea de drept de atunci. Ordinul d-lui Pleșu nu doar că n-a fost publicat niciodată în Monitorul Oficial, dar, cum aveam să descopăr cu ocazia de care spun, potrivit «dispozițiilor interne» ale Ministerului era stabilit inclusiv că «acest document nu se fotocopiază și nu se scoate în afara instituției»”. Dacă îl studiem puțin, înțelegem și de ce.

Ordinul în cauză, Nr. 82, prezintă niște ciudățenii: el este semnat și ștampilat pe 19 februarie 1990 dar înregistrat pe 20 februarie și se referă la viitor la o acțiune care deja s-a desfășurat, de la 1 februarie, în baza unei Hotărâri din… 5 februarie. Dar, totuși, de ce trebuia ținut secret? Poate doar pentru a triumfa minciuna. Pentru că nu mai departe de acum doi, Mircea Vasilescu, fost redactor șef al revistei lui Andrei Pleșu „Dilema Veche”, mințea printre dinți într-o luare de poziție (drepți) pentru patronul său, afirmând că, cităm, „Dl Liiceanu a fost de fapt numit director la fosta Editură Politică: administrativ și birocratic, ăsta-i adevărul, pe bază de documente. Denumirea «Humanitas» (și nu doar denumirea) a apărut după.” Dar, după cum stă scris în Ordinul care trebuia să rămână secret, adevărul „pe bază de documente” stă tocmai invers: începând cu data de 1 februarie se înființează Editura Humanitas și cu aceeași dată se numește în funcția de director Liiceanu, cu un salariu de 5610 lei și o indemnizație de conducere de 300 lei, ocazie cu care editura nou înființată preia patrimoniul Editurii politice (document mai jos).

Pomanagii tuturor regimurilor

Mircea Vasilescu este normal să mintă. Din 1993, Ion Iliescu i-a oferit lui Andrei Pleșu plata integrală a revistei „Dilema”, cu salarii, angajați intelectuali (sau intelectuali angajați?), șoferi, mașini, sediu, birouri, secretare, căldură, electricitate, apă caldă, hârtie igienică, tipar, portar. Era vremea când Iliescu limita apariția ziarului „România liberă” prin stoparea difuzării hârtiei de tipar de la unicul distribuitor, Fabrica Letea. La „Dilema” nu existau însă… dileme existențiale. Salariul gros, inclusiv al lui Mircea Vasilescu, revărsat din buzunarele contribuabililor în conturile intelectualilor, curgea valuri. Chermeza ideologică decontată de Fundația Culturala Română a mers ca unsă peste un deceniu, și sub Constantinescu și apoi, din nou, sub Iliescu. Ar putea oare un contabil bun să facă un total, pentru o firmă cu zeci de angajați și o publicație cu cheltuielile aferente, timp de 11 ani? Oare se putea face un spital pentru copiii bolnavi de cancer din banii aceștia?

Revista „Dilema” a fost finanțată ani de zile de către Fundația Culturală Română, a cărui patron era Ion Iliescu

Patrimoniul exact al celei mai importante edituri din România, responsabilă de tipărirea color la calitate de lux a „Operelor” lui Nicolae Ceaușescu, sub atenta îngrijire a lui Walter Roman, tatăl lui Petre Roman, a rămas până azi necunoscut. Jurnalistul Ion Spânu afirma în Cotidianul că patrimoniul Editurii Politice era format și din „mijloacele fixe (inclusiv tipografie color) și mobile existente la acea dată. Nimeni nu a spus niciodată cîți bani erau în contul celei mai bogate edituri din România, știindu-se că Editura Politică era chiar editura PCR!”. Chestiunea aceasta se regăsește, sub un anumit aspect, chiar și într-o cauză aflată în prezent pe rolul CEDO. Este vorba în principal despre un proces care, în prealabil, a avut loc în țară și a vizat libertatea de exprimare. În cererea depusă pe masa judecătorilor de la Strasbourg, se arată că un personaj cu rang înalt din CFSN și CPUN a „ajutat și el” la „privatizarea” Editurii Politice, și apoi a devenit membru al GDS – coleg cu Pleșu și Liiceanu, deci.

Am corelat această informație cu documentarea pe care am avut-o întocmită pentru apărare în procesul pe care Gabriel Liiceanu mi l-a intentat mie și colegului Ion Spânu pentru devoalarea grupului de interese GDS/Humanitas și l-am identificat imediat pe personajul aflat și în CFSN / CPUN și în GDS în persoana lui Gabriel Andreescu.

Ion Spânu ne-a furnizat rapid și un pasaj pe care l-a copiat la Tribunal în timpul desfășurării paralele a procesului nostru, în februarie 2013, și a celui ajuns acum la CEDO, și lucrurile stau așa (rezumăm din documente, și folosim prescurtarea numelor și a unor instituții):

„În timp ce avea calitatea de membru al „organului suprem al puterii de stat” (Consiliul Frontului Salvării Naționale-CFSN, transformat, la 9 februarie 1990 în Consiliul Provizoriu de Uniune Națională-CPUN), Gabriel Andreescu, alături de colegii săi din Dialog Social (GDS) Gabriel Liiceanu (G.L.) și Andrei Pleșu (A.P., acesta din urmă ocupând și el la acea dată o importantă poziție publică, aceea de ministru de resort, al Culturii), a fost unul dintre autorii controversatei privatizări (inclusiv în beneficiul propriu) a celei mai mari Edituri de stat, Editura Politică. Astfel cum G.A. însuși a arătat prin Întâmpinarea sa de la instanța de fond – ca urmare a dezvăluirilor din presă pe tema „privatizării” Editurii Politice și a „favorurilor financiare” de care Editura care i-a preluat patrimoniul („Humanitas”) beneficiase, în anii următori, pe seama bugetului public – el s-a văzut nevoit să recunoască faptul că, împreună cu colegul său de la GDS, G.L., a „creat, la începutul anului 1990”, Editura „Humanitas SRL”, al cărei acționar a și devenit. Înființarea Editurii „Humanitas” și preluarea de către aceasta a întregului patrimoniu al Editurii Politice au fost făcute prin Ordinul nr 82 din 20.02.1990 al ministrului Culturii de la acea dată, A.P., colegul de la GDS al lui G.A. și al lui G.L. Este foarte important de precizat că Ordinul menționat nu a fost niciodată publicat iar potrivit „dispozițiilor interne” ale Ministerului „acest document nu se fotocopiază și nu se scoate în afara instituției”; pentru obținerea documentului, pe timpul derulării proceselor din țară, a fost nevoie de formularea mai multor cereri către Ministerul Culturii, una dintre acestea urmând un circuit birocratic care a reușit să ocolească „dispozițiile interne” contrare în mod evident accesului liber la informațiile de interes public.

Foarte important de precizat de asemenea, pentru a se da o aparență de corectitudine „operațiunilor” și „manevrelor” transferului patrimoniului Editurii Politice către Editura „Humanitas SRL”, inițial a fost înființată Editura „Humanitas” – aflată „în subordinea” Ministerului Culturii și al cărui director a fost numit G.L. (de către colegul său de la GDS, ministrul Culturii). La scurt timp, această Editură s-a „privatizat”, devenind Editura „Humanitas SRL” – cea despre care G.A. a recunoscut într-un articol de presă că „a participat la crearea ei”, și la care, de asemenea cum a recunoscut pe timpul procesului din țară, a devenit acționar (alături de colegii de la Grupul pentru Dialog Social). „Privatizarea” Editurii Politice și „preluarea imensului ei patrimoniu” de către Editura „Humanitas” – inclusiv în beneficiul lui G.A., în perioada când aceasta era membru al CFSN/ CPUN („organul suprem al puterii de stat”) – au fost considerate în repetate rânduri de către presă drept „manevre”, operațiuni „extrem de ciudate”, „subevaluarea Editurii Politice” etc. Mai arătăm că din articolele menționate (inclusiv al lui G.A.) a reieșit că Editura la care el a devenit acționar prin „privatizarea” Editurii Politice, a beneficiat de „favoruri financiare” de ordinul sutelor de mii de euro de la bugetul public.”

Un control al Curții de Conturi din primăvara anului 2002 releva faptul ca editura Humanitas SA, patronată de Gabriel Liiceanu și coordonată financiar atunci de directorul economic Ioana Patapievici, soția lui Horia Roman Patapievici, a beneficiat de generoase reeșalonări ale datoriilor către Bugetul de stat și de scutiri de la plata penalizarilor de peste 235.000 euro. Cifra de afaceri a Editurii Humanitas este azi în jur de 20 de milioane lei iar cea a întregului Grup Humanitas tinde spre 11,5 milioane de Euro. Oare acum că s-a redresat financiar, ar putea Liiceanu să doneze cei 235.000 de euro de care a beneficiat de la stat pentru un spital? Sau, de ce nu, pentru Catedrala Națională?

„S-au dus vremurile cu Minima moralia”

Conchidem, cu câteva rânduri istorice, despre cum a ratat Pleșu să devină candidatul Convenției Democrate la alegerile din 1992 – și deci, președintele României – pentru că a vrut să rămână de mână cu Petre Roman, inculpatul de azi din Procesul Mineriadei și al Revoluției. Monica Lovinescu, Jurnal, 1990 – 1993, pagina 253: „Duminică, 21 iunie 1992. (…) Va să zică Manolescu nu e eligibil drept candidat al Convenției pentru ca l-a dus Mihnea [Berindei] la… socialiștii francezi, dar Pleșu, care a rămas până la capăt în Guvernul Roman, da. (…) Pleșu trimite prin faxul lui Mihnea (el e încă la Berlin) o punere la punct: refuză. N-ar accepta decât dacă ar fi candidatul și al Convenției, și al FSN-ului lui Roman! Egal deci în ambiguitatatea pe care a cultivat-o din ianuarie 1990 încoace și pe care constat c-a ținut-o proaspată în frigiderul berlinez de vreo șase luni încoace. S-au dus vremurile cu Minima moralia.”

Seniorul Coposu reproșa Guvernului FSN-GDS monopolul. Politic și cultural

E bine să rememorăm și momentul în care se desfășoară tranzacția Humanitas: suntem după prima mineriadă, când Corneliu Coposu era să fie linșat de hoardele asmuțite asupra PNȚ de specialiștii FSN în manipulare și operațiuni murdare. Ce cerea bătrânul lider țărănist înainte de a fi asaltat în prima mineriadă și băgat apoi în tanchetă de colegul lui Andrei Pleșu, Petre Roman? Citez din memoriile lui Coposu: „Ca reprezentanții puterii politice să anunțe că, având în vedere schimbarea lor de atitudine și dorința de a intra în competiție cu partidele politice, ei renunță la monopolul puterii politice, urmând să se găsească un sistem provizoriu de exercitare a acestor puteri”.

Nu au renunțat. Nici unul dintre ei. Ba au mai instaurat și monopolul cultural. Ne întrebăm, totuși, de ce intelectuali fini ca Andrei Pleșu și Mihai Șora, membri fondatori ai GDS, nu au tresărit la acel moment criminal din 29 ianuarie 1990 sau la mineriada din 19 februarie 1990, care a demonstrat din nou, dacă mai era nevoie, modalitatea de operare a FSN? Cei doi, însoțiți de secretarii lor de stat din GDS și Fundația Soros proaspăt înființată au rămas în continuare, cuminți, la locurile și în fotoliile lor călduțe de miniștri ai FSN, chiar și după sângeroasa mineriadă din iunie 1990, când sângele studenților a împroșcat sălile devastate ale Universității și Arhitecturii și cadavrele bucureștenilor s-au rostogolit pe caldarâmul din Km 0 al Capitalei României, inclusiv în brațele subsemnatului.

Victor Roncea

Sursa: Evenimentul Zilei

GDS a fost fondat de un agent sovietic și unul ungar, secondați de Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu (I)

GDS, fondat de Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu, împreună cu un agent sovietic și unul ungar (II)

Afacerea privatizării Humanitas de către Pleșu și Liiceanu, într-un dosar aflat la CEDO

Preluare: Ziaristi Online

Citiți și:

EXCLUSIV: Stenogramele Colegiului CNSAS în cazul atacului GDS la Ioan Aurel Pop: „S-au furat documente din Arhivă!”. Cazul BOIA și SECURITATEA: Cum a ajuns Lucian Boia de la DIE și CIE la SIE și CNSAS

ADENDA: