Un fost coleg de facultate, azi pensionar al serviciilor secrete, mi-a trimis deunăzi un cântec pe versurile unui poet adulat și hulit deopotrivă. Poezia „Trădătorilor de țară” a lui Adrian Păunescu, pe care un cantautor a însoțit-o de o melodie, a fost scrisă acum patruzeci și doi de ani și prezice, ca o Baba Vanga a spațiului mioritic, îngenuncherea nefericită și implacabilă a neamului românesc. Versurile profetizează, peste decenii, decăderea clasei politice și disprețul profund al acesteia față de oameni și de țară. Schimonosirea familiei, a credinței, a limbii și a istoriei transpar mai clar decât în catrenele lui Nostradamus. Înfometarea poporului, fără remușcare, ca o obsesie imbecilă, este prea actuală. Ciobanii mioritici sunt omorâți in corpore, statui și ținuturi sunt distruse, iar istoria este trădată, ca în legea lui Vexler. În poezie, vânzarea de țară, în obscuritate și promiscuitate, de către cei aflați în slujba puterilor străine, nu poate fi oprită decât de „moartea politică” a acestora, deși, asemenea celor de azi, nu s-ar lăsa plecați prea ușor dintre noi.
Poezia lui Păunescu poate fi descifrată peste decenii, pentru că istoria se repetă. Ea a fost scrisă la începutul anilor ’80 ca un blestem adresat ocupanților sovietici care, timp de aproape douăzeci de ani, ținuseră captivă țara, dar mai ales celor care se vânduseră pentru câțiva arginți sau epoleți. De ce, astăzi, versurile își recapătă actualitatea? De ce, în loc de comisari sovietici, citim în zilele noastre tot despre comisari? De ce vindem ieftin și cumpărăm scump de la noii stăpâni, așa cum, acum șaizeci-șaptezeci de ani, grânele plecau spre est cu trenurile foametei, iar kalașnikovurile se proțăpeau în mâinile fiecărui soldat român?
Am transcris versurile ca pe un manifest, pentru că așa se numește și volumul în care a fost publicată poezia: „Manifest pentru mileniul III”.
„Ați cultivat și vântul și furtuna și n-ați avut măcar un lucru sfânt, ce iese după voi v-a fost totuna, ați ofensat și oameni și pământ. Nu v-a fost milă nici măcar de mame, ați aruncat idei în pușcării, voiați să moară patria de foame și, dacă-ați mai putea, ați mai voi.
Ați ars cuvintele limbii române pe ruguri de-mprumut, duhnind urât, din câte trei ciobani aflați la stâne, voi pe toți trei, râzând, i-ați omorât. Nu v-a fost greu și nu v-a fost rușine să măcinați ținuturi și statui, voi, fii ai pustiirilor străine, prinți sumbri ai domniei nimănui.
Trădând pe Basarabi, pe Brâncoveanu, ați încercat să stingeți acest neam, voi v-ați vândut și inima, și lanul, și cifrul-n care noi ascunsu-ne-am.
Ați îndoit lumina țării dreaptă și ați murit visând-o în noroi, iar azi, când nici mormântul nu vă rabdă, mai reveniți în lume ca strigoi. Voi, care, cu o furie dementă, sfidând istoria acestei țări, dăduserăți România în arendă, închiriind-o celor patru zări, ați dus în capitalele străine, acelora ce și azi valeți plătesc, pământ de-al nostru, soclu de suspine, și-ați dus chiar subpământul românesc.
Coșmare țin pe cer această noapte și voi mai apăreți din când în când, când vă aruncă gropile, urlând că nu mai pot nici ele să vă rabde.
Însă acum, când șansa nu mai este să vindeți patria, bătrâni strigoi, voi ne salvați de sumbră-va poveste vânzându-vă, din viciu, voi, triștii, între voi.”
Fostul mei coleg este de modă veche. Își iubește țara și, de aceea, mă întreb dacă nu cumva mi-a trimis acel cântec ca pe o scuză în numele celor cu mâinile legate…
sursă: cotidianulhd.ro
