Autor: Aurel Badea
România a cumpărat prin MApN 12 elicoptere multi-misiune Airbus H225M Caracal, plătită cu aproximativ 800 de milioane de euro. Contractul a mers prin Direcția Generală pentru Armament a Franței, în cadrul mecanismului european de achiziții comune SAFE. Pe hârtie, totul pare o achiziție de apărare ca oricare alta. Numai că, în spatele ei, e o fabrică de la Ghimbav care nu mai înțelege nimic.
Din 1969 încoace, orice elicopter militar ajuns în dotarea Armatei a trecut, într-o formă sau alta, prin IAR Brașov — produs, asamblat sau întreținut acolo. Acum, pentru prima dată în 57 de ani, statul român cumpără direct de la un furnizor străin. Iar la fabrică, nervii au cedat.
Sindicatul spune lucrurile pe șleau: gradul de încărcare cu manoperă a ajuns sub 20%, iar indexarea salariilor cu inflația — negociată în iunie la masa negocierii colective — a fost blocată prin acte normative guvernamentale. În același timp, indemnizațiile membrilor Consiliului de Administrație au crescut de la 4.720 la 20.400 de lei brut. Adică de peste patru ori, în mai puțin de trei luni, potrivit sindicaliștilor. De la trei salarii de conducere la nouă. Angajații au ieșit în stradă luni, 12 octombrie, la sediul fabricii din Ghimbav.
E greu de ignorat contrastul: statul scoate aproape un miliard de euro pentru elicoptere făcute în Franța, propria fabrică de elicoptere nu-și poate indexa salariile, iar conducerea își mărește indemnizațiile aproape de cinci ori.
De la București, răspunsul vine prompt: IAR Brașov nu e lăsată pe dinafară. MApN și Airbus vorbesc despre o cooperare industrială care include mentenanța flotei, personalizarea aparatelor pentru cerințele Armatei și, eventual, producția de componente. Ministrul interimar al Economiei, Irineu Darău, a invocat chiar oportunitatea participării fabricii la programul Caracal. Doar că nimeni nu spune, cu cifre concrete, cât din cei 800 de milioane de euro se întoarce, de fapt, în România. Și tocmai aici, în lipsa transparenței, se naște cea mai serioasă întrebare.
Speța merită urmărită și pe palier juridic. Articolul 135, alineatul (2) din Constituție, obligă statul să protejeze interesele naționale în activitatea economică — iar o achiziție de asemenea dimensiuni care exclude producătorul național istoric ar fi trebuit, cel puțin, să vină cu un offset industrial serios și documentat. Mecanismul SAFE, prin care a fost derulată achiziția, permite derogări de la regulile clasice de atribuire, ceea ce înseamnă un control procedural mai slab decât în licitațiile naționale. Iar blocarea indexării salariale prin acte normative, în condițiile dreptului la negociere colectivă din articolul 43, e un teren litigios pe care sindicatul îl poate contesta. Nu în ultimul rând, Curtea de Conturi are instrumentele să verifice cum a fost administrat un operator strategic de stat în perioada dinaintea unei astfel de decizii.
Protestul de la Ghimbav nu va opri contractul — sunt prea multe legate de el, de la programul SAFE la parteneriatul strategic cu Franța. Dar poate forța măcar transparența: câți bani revin în economia românească, cine a semnat pentru indemnizațiile cvruplă de la conducerea IAR și de ce fabrica statului a ajuns spectator la propria meserie, cu grevă cu tot.
Într-o țară care vorbește despre suveranitate la fiecare rând, felul în care îți tratezi fabrica de elicoptere spune mai multe decât orice declarație de minister.
