9.6 C
București
miercuri, aprilie 24, 2024
9.6 C
București
miercuri, aprilie 24, 2024

Gold FM 96,9

spot_img
AcasăEditorialeAlexa: Ungurii rescriu istoria României pe Wikipedia!

Alexa: Ungurii rescriu istoria României pe Wikipedia!

-

DISTRIBUIE:

Autor: Liviu Alexa

Doamne, ipocrit mai poate fi acest baiat!


O retea organizata de nationalisti unguri a rescris majoritatea articolelor despre romani de pe versiunea engleza a Wikipedia.

Nota: Articolul de mai jos a aparut pe reteaua sociala Reddit, la canalul dedicat Romaniei, canal care are acum 750 000 de subscriberi. Mi s-a parut interesant sa popularizez si aici investigatia autorului, caci sunt citit si de multi din institutiile speciale ale Statului.


Majoritatea articolelor despre romani sau Romania de pe Wikipedia engleza au fost rescrise de o retea useri nationalisti unguri. Aici veti gasi o descriere foarte detaliata despre modul cum actioneaza, si motivele pentru care fac acest lucru:

https://en.wikipedia.org/wiki/Wikipedia:Administrators%27_noticeboard/IncidentArchive1073#User:Borsoka_and_User:Fakirbakir

Pe scurt, scopul lor principal se rezuma la a rescrie istoria ca sa se conforme teoriei ca romanii sunt imigranti nomazi veniti din sudul balcanilor prin al 12-lea secol dupa ce ungurii erau deja stabiliti, si ca nu au existat la nord de Dunare inainte de acest moment. Aceasta teorie se numeste teoria imigrationista.

Acest lucru este foarte important pentru ei. Se poate observa in toate editurile care le fac. Daca e orice mentiune de romani inainte de al 12-lea secol pe teritoriul Romaniei, o sterg sau o rescriu ca sa nu indice acest lucru.

Pe langa acesta, mai propaga tot felul de narative false despre romani. Ori incearca sa dea aparenta ca romana se trage dintr-o limba slava sau din albaneza, ori incearca sa rescrie evenemente istorice unde ei erau asupritori invers, ca fiind ei asupriti de romani, ori sa ii infatiseze pe romani ca talhari, suboameni, etc.

Lucreaza organizat si folosesc metode de a pretinde ca se conforma cu regulile Wikipedia. Adauga surse care le sustin teoria si sterg orice sursa care nu o sustine. Sursele lor sunt aparate ca fiind intotdeauna fiabile desi nu sunt, iar cele care contrazic teoria sunt intotdeauna speculative, nationaliste sau neacademice. Oricine incearca sa corecteze ceva inclusiv cu surse legitime isi vede modificarea imediat anulata de cineva din reteaua lor, sub pretextul ca e vandalism. Daca se ajunge la administratori, vin sa se apere unul pe altul.


Ce-i ingrijorator este ca inclusiv unii romani, crezand ca Wikipedia este o sursa fiabila, incep sa creada teoriile acestea si alte inventii anti-romanesti. Un exemplu de comentariu aiciu/cats_dogs_rain_dance a ajuns sa creada ca vlahii erau negri, fara sa isi dea seama ca ce citeste el a fost scris de un user nationalist ungur, CritiKende.


Hai sa luam ca exemplu articolul la care face el referinta si sa vedem de cine a fost scris:

https://xtools.wmcloud.org/articleinfo/en.wikipedia.org/Vlachs#tool-authorship

Observam ca recent sunt doi utilizatori foarte activi la editarea articolului. CritiKende si OrionNimrod. Ambii utilizatori unguri. CritiKende cand a facut primul sau edit la articol pe 31 ianuarie 2023 si OrionNimrod pe 6 aprilie 2023. La momentul de fata, 53.9% din tot textul articolului e scris doar de ei doi.


Ce au de zis? Ne uitam prin cateva din edit-urile lor recente:

CritiKende:

Mai sunt multe, le puteti vedea aici pe toate.

OrionNimrod:

Etc. Sunt foarte multe, si as sta o saptamana sa le descriu pe fiecare. Aici sunt restul.


Acesti doi useri fac parte din aceasta retea. Sunt multe conturi, si de multi ani fac asta. Daca intrati pe xtools sa vedeti cine editeaza orice articol popular despre romani, limba romana, originea romanilor sau istoria romanilor, veti vedea ca majoritatea au fost rescrise aproape in intregime.

Morala? Nu stiu. Aveti grija si nu credeti tot ce cititi pe Wikipedia.


Un banc

1.00

În pragul catastrofei

de Dan Diaconu

Rusia a dat cel mai puternic mesaj de până acum ideii aberante a lui Macron de a trimite armatele statelor membre NATO în Ucraina. „Nici nu veți putea clipi” – a spus Putin, iar mulți au considerat zicerea o amenințare și atât. Doar că, așa cum veți vedea, e mult mai mult de-atât!

Rusia a început să deplaseze rachetele TOPOL-M spre diverse zone de lansare, sugerând că ceea ce a spus Putin nu e o simplă declarație. E un mesaj mai mult decât puternic. Topol-M e o rachetă intercontinentală de o precizie uluitoare, având o marjă de eroare de doar 200 de metri la un parcurs de peste 11 000 Km. Doar o asemenea rachetă poate trimite o țară precum Franța în epoca de piatră. Așadar, nu-i de joacă. În ceea ce privește capabilitățile de a fi oprită din drumul său, acestea sunt zero. Nimic nu o poate opri. Mai mult, în apropierea destinației, se separă în rachete individuale, fiecare cu ținta sa. Iar după detonare se așterne liniștea.

Este cât se poate de clar că Rusia a ajuns la capătul răbdării deoarece în cazul conflictului din Ucraina s-au depășit nu doar limitele diplomatice sau ale bunului simț, ci și orice alte limite pe care ni le-am putea imagina. Amestecul Occidentului în acel conflict local este deja de neacceptat. Imaginați-vă că Rusia ar începe să înarmeze statul Texas pentru a se putea rupe de SUA. Cum ar fi văzută asta? Cum ar reacționa SUA? E limpede pentru oricine că există limite care, în Ucraina,  acum sunt ignorate de NATO. Iar Putin nu face altceva decât să pună punctul pe i.

Am văzut tot felul de analize care mai de care mai aberante. Toți așa-zișii analiști spun că declarația lui Macron este una vizând o ipotetică independență militară a Europei față de NATO. Prostie mai mare nici că există. A uita cine e Macron e o sfidare a rațiunii. Ca toți politicienii europeni, Macron e o marionetă întoarsă cu cheia de stăpânii săi aflați în spatele puterii SUA. De făcut Macron nu face absolut nimic de capul său. În aceste condiții, probabil vă întrebați de unde i-a venit ideea? Păi de unde să-i vină, de-acolo de unde-i vin toate ideile, din SUA.

Aflu că într-o notă transmisă acum câteva luni Casei Albe, un think-tank influent a punctat că o salvare a frontului ucrainean nu poate veni decât prin implicarea „independentă” a altor țări în conflict. În acest fel, SUA va putea rămâne în continuare „arbitru”, obținând o echilibrare a frontului prin  implicarea directă a mai multor trupe și a echipamentului NATO. Doar că, de data aceasta jucăria nu mai merge.

Iată motivul pentru care SUA și-a activat nu doar chelnerul de la Élysée, ci și întreaga forță propagandistică. Peste tot vezi viteji care propovăduiesc războiul împotriva Rusiei. Există o întrebare pe care omul simplu ar trebui să le-o pună tuturor acestor „radu tudor”, „mândruților” cetepiștilor s.a.m.d.: Dacă vă e atât de drag războiul, dacă vă e atât de dragă democrația și, mai ales, Ucraina, de ce nu sunteți acolo, vitejilor? Ce mai căutați pe-aici? Valea la război și gata! În ciuda faptului că e o încercare de a mai pune o picătură în pahar ca să vadă dacă se umple, acțiunea a fost una deosebit de prostească din partea SUA.

Rusia și-a pus în alertă nu doar rachetele terestre, ci și submarinele nucleare care, probabil, vor lua poziții în apropierea coastelor americane, astfel încât amenințarea să fie cât se poate de transparentă. De ce? Strategia e simplă: Rusia va lovi nuclear, fără drept de apel, orice țară membră NATO care se implică în Ucraina. De asemenea, în cazul în care detectează semne că SUA decide să răspundă, submarinele rusești vor lovi din apropiere punctele strategice pentru a slăbi capacitatea americană de coordonare, dar și pentru a permite ICBM-urilor rusești să câștige un avantaj strategic. Practic este scenariul Sfârșitului Lumii. Din păcate la asta se ajunge atunci când te joci cu focul.

Așa cum Ucraina a fost o agresiune nepermisă la care SUA a apelat pentru a-și menține rolul suprem în lume, la fel se întâmplă cu ipotetica implicare a armatelor. De data aceasta Rusia tratează totul extrem de serios și în litera strategiei sale de apărare. Să nu uităm că în tot conflictul din Ucraina Occidentul a început de la „nu ne implicăm”, continuând cu „acordăm doar echipamente de protecție”, pentru ca apoi să se ajungă la „dăm arme defensive”, urmat de „dăm arme ofensive” și de „dăm avioane, rachete cu rază lungă de acțiune etc.”. Jocul cu zăhărelul nu mai funcționează, iar semnalele de la Kremlin sunt cât se poate de clare.

Partea ciudată într-un conflict nuclear e că nimeni nu crede în el. Absolut toți jucătorii știu că un asemena conflict e primul și ultimul pentru întreaga umanitate, astfel încât trebuie să existe responsabilitate în țările care dețin arme nucleare. Până acum, de-a lungul întregului conflict tăcut de după Războiul Mondial, întreaga lume a rămas pe linia de plutire ca efect al responsabilității părților. Ceea ce, într-un mod paradoxal, nu mai e valabil acum. S-a ajuns la o situație absolut aberantă întrucât marionete fără personalitate sunt împinse în față. Când „liderul lumii” e un moș ramolit care se scapă-n pantaloni și când toți ceilalți subordonați puși în linie la frâiele statelor europene sunt niște prostovani fără creier, n-ai cum să nu te aștepți la rezultate precum cel din prezent.

Ceea ce semnalizează Moscova este determinarea sa de a nu mai accepta modificarea „liniilor roșii”. Practic răbdarea rușilor a ajuns la limită, iar tot ce se va întâmpla este, din păcate, la mâna ramoliților și proștilor pe care Occidentul îi are în funcțiile cheie. O situație absurdă care e pe cale să ne împingă într-un conflict absolut nebunesc și cu adevărat final pentru viața de pe Pământ.


Daca ideile expuse mai sus vi se par exagerate, luati cu pita de aici

Secretarul american al apărării, Lloyd Austin, a declarat joi, la o audiere într-o comisie a Congresului SUA, că dacă Ucraina pierde războiul cu Rusia, următoarele ameninţate vor fi statele baltice şi există riscul unui război direct între Rusia şi NATO, conform afirmaţiilor sale redate de agenţiile EFE şi Reuters şi pe care Kremlinul le-a catalogat drept „extrem de iresponsabile”, conform Agerpres.

„Ştim că dacă (preşedintele rus Vladimir) Putin reuşeşte aici (în Ucraina), el nu se va opri. Va continua cu acţiuni şi mai agresive în regiune. Iar alţi lideri din lume, alţi autocraţi vor vedea asta şi vor fi încurajaţi de faptul că acest lucru s-a întâmplat şi că noi nu am reuşit să sprijinim o democraţie”, a susţinut şeful Pentagonului în faţa Comitetului pentru Servicii Armate din Camera Reprezentanţilor.

„Dacă eşti un stat baltic, eşti cu adevărat îngrijorat dacă nu cumva vei fi următorul. Ei îl cunosc pe Putin. Ei ştiu de ce este el capabil. Şi, sincer, dacă Ucraina cade, chiar cred că NATO va fi într-o luptă cu Rusia”, a adăugat Austin în intervenţia sa menită să îi convingă pe congresmeni să aprobe noul ajutor de peste 60 de miliarde de dolari cerut de preşedintele Joe Biden pentru Ucraina, dar în continuare blocat de republicani în Camera Reprezentanţilor, după ce a fost aprobat de Senatul majoritar democrat.


Ce citesc acum

Am primit cartea asta de la un prieten ce a vizitat recent America. Rebekah Koffler este nascuta si crescuta in Rusia sovietica, dar este cetatean american si specialist in intelligence.

Koffler isi centreaza cartea pe o baterie de argumente prin care incearca sa ne arata cat mai clar cu putinta ca Putin are o agenda de lucru cu scopul de a invinge America si ca isi urmeaza acest plan cu multa ambitie si constanta.

Koffler spune ca rusii, caliti de secole de razboaie si conflicte, inteleg foarte bine cum trebuie “citita” Lumea si care este destinul lor national.

Cartea este o modalitate perfecta de a vedea aceasta Lume prin ochii adversarului, ceea ce e foarte interesant.

Cartea se gaseste pe cateva site-uri din Romania, inclusiv Carturesti.


(Mai jos, un text absolut special al “nebunului” Mirel Palada, irepetabilul obsedat al nuantelor, mancatorul de filme si muzica. Mereu stau sa ma gandesc ce ar putea produce si scrie Palada, daca ar avea bani destui incat sa lase deoparte alte proiecte care ii mananca timpul si viata. Pentru asemenea oameni, ar trebui sa existe niste miliardari care sa creeze burse, ca ei sa poata sa scrie sau sa creeze si sa ne faca mai destepti).


Unforgiven, această promisiune parșivă de mîntuire a narațiunii

de Mirel Palada

Sînt multe feluri în care se poate premări grandoarea acestui film, Unforgiven (Clint Eastwood, 1992), pe care tocmai l-am revăzut a nu știu cîta oară.

Cele mai multe au fost spuse pînă la nesaț în alte cronici de film deja scrise cu mare pricepere. N-o să repet ce au zis ele deja.

Filmul a primit cele mai elogioase laude. Și din partea criticii de specialitate. Și din partea spectatorilor, fiind foarte vizionat și cît se poate de profitabil la vremea sa. Și din partea premiilor, primind Oscarul și pentru cel mai bun film, și pentru regie, fiind doar al treilea western la vremea respectivă care să fi reușit performanța de a lua Oscarul pentru cel mai bun film în aproape o sută de ani de Hollywood.

Mie ce mi se pare cel mai important din partea acestui film este cu totul altceva, dincolo de cît de bine e făcut.

E vorba de mesajul de speranță. De mîntuire. De izbăvire.

Nu mă înțelegeți greșit. Nu mîntuirea și izbăvirea personajului mă interesează. Ci ceva mult mai abstract și mai important.

Mîntuirea și izbăvirea unui gen cinematografic, westernul, în particular. Dar mai ales speranța și mîntuirea și izbăvirea actului artistico-narativ în general, în aceste vremuri din ce în ce mai cinice, în care cădem cu toții în păcatul deznădejdii. Totul a fost spus. Nu mai e loc pentru nimic nou sub soare. Totul merită criticat, ciopîrțit, dezarticulat, descompus.

Deconstruit.

Ăsta e cuvîntul cheie. Deconstruit. Felul în care, aparent, acest film alunecă pe făgașul facil și atît de des urmat de ceva timp al deconstrucției postmoderniste. În care nimic nu mai e nou sub soare, totul merită făcut de rușine, demitizat. Călcat în picioare cu scîrbă, cu dispreț. Despuierea mitului. Măcelărirea fantasmei. Rușinarea dorinței și instinctului.

Ca, la sfîrșit, în ultimul act al filmului, în ultimele 10 – 15 minute, după un măcel deconstructivist realizat cu cea mai mare pricepere, să răsară în mod neașteptat speranța.

Ce să vezi, iaca pocinog, ne întoarcem la începuturile poveștii. Ale basmului. Ale mitului. Înapoi la Macondo, cînd lucrurile erau atît de noi, încît n-aveau nume și trebuiau să fie arătate cu deștul.

Filmul poate fi din nou film. Povestea din nou poveste. Basmul din nou basm. Tropii tociți și răstociți capătă o strălucire neașteptată. Speranța în povestea simplă, autentică, naivă și entuziastă de dinainte de infernul postmodernismului încă mai există.

Să vă explic.

În teoria cinematografică se vorbește de cele trei părți tipice ale unui act artistic narativ standard: Prezentare, Confruntare, Rezolvare. The Setup, The Confrontation, The Resolution.

Această triadă oglindește cu fidelitate structura tipică și stereotipică pe care o cunoaștem încă din școala generală, pe care am tocit-o cu osîrdie de curat meșteșug de tîmpenie în toate comentariile literare stupide ale tinereții noastre: Expunere, Conflict, Deznodămînt.

Și care triadă structurală, ce să vezi, e veche de cînd lumea și pămîntul în gîndirea analitică a actului artistic, de la Aristotel încoace. Nimic nou sub soare. Toate-s vechi și nouă toate. Început. Mijloc. Sfîrșit.

Dincolo de această structură narativă tipică și ușor de identificat, filmul Unforgiven dovedește și o altă structură tripartită, mult mai fertilă cunoașterii.

O structură tripartită de sens artistic. Ce reușește performanța rară să sară peste infernul dezamăgitor al postmodernismului. Și astfel să mîntuie actul artistic în vremurile recente.

Această structură tripartită este Construcție / Deconstrucție / Reconstrucție.

Inițial, autorii, regizorul Clint Eastwood și scenaristul David Webb Peoples, se înhamă la treaba stahanovistă și metodică și stereotipică de a prezenta povestea. Construcția.

Imediat cum începe filmul, ni se prezintă un conflict inițial. Intriga, cum ar veni. Care generează o necesitate dramatică de acțiune. Eroii intră în acțiune, se pregătesc să rostogolească bolovanul sisific al poveștii. Nu intru în detalii, uitați-vă la film.

Asta e prima parte: construcția. Fix cum se făcea un film în vremurile naive de început, să zicem un western în anii 40 – 50. Să zicem, la întîmplare, Diligența (Stagecoach, John Ford, 1939). Toate lucrurile sînt ceea ce par a fi. Eroul e eroul. Domnița în suferință (damsel in distress) e acolo, suferă și așteaptă să fie salvată de erou. Vai, ce naiv. Vai, ce clasic. Vai, ce plictisitor. Shallow.

Dar stai așa, că nu-i așa. La un moment dat, destul de repede, filmul începe să patineze. Modernitatea timpurie, în care povestea e poveste, începe să fie năpădită de dubii. Apare îndoiala postmodernistă a modernității tîrzii. Adică deconstrucția.

Această dărîmare a mitului este făcută cu mare pricepere de către autori. Stai așa că nu-i așa. Eroii nu prea sînt eroi, de fapt. Poveștile sînt umflate, niște harneli derizorii. The Duke of Death de fapt e un papagal, The Duck of Death. Ducele se transformă în Rățoi. Iar Gene Hackman pleznește de plăcere deconstruind fără milă mitul șchiop al westernului, al poveștii naive.

Sîntem în plină răutate postmodernă. Deconstrucția. Să zicem Little Big Man (Arthur Penn, 1970), o răutate de western revizionist, un deliciu de sfîșiere a vălului iluziei. Westernul e tăvălit în sos propriu. Maya / iluzia e risipită. Mațele basmului sînt întinse peste tot, zeamă urît mirositoare de mit în putrefacție care e strivit de realitate.

Buuun. De regulă cam pe aici se termină povestea în zilele noastre, în ultimii 30 – 40 de ani. Povestea nu mai e poveste. Nimeni nu mai are curajul să mai spună povești “simple”, naive. Ele trebuie să fie îmbîrligate, suprapuse, dezvăluite, ecorșate de prestidigitatorul priceput.

Pulp Fiction (Quentin Tarantino, 1994). The Usual Suspects (Bryan Singer, 1995). Get Shorty (Barry Sonnenfeld, 1995). The Truman Show (Peter Weir, 1998). Cinci exemple admirabile de film postmodern care trebuie musai să fie altceva decît se așteaptă spectatorul.

De poveste care nu mai e poveste, care e tăvălită în sos de suprapăcăleală, de joc de oglinzi în joc de oglinzi. Culmea, toate aceste exemple de filme au apărut în preajma filmului nostru pe care îl analizăm, Unforgiven (1992).

Iată gloria și excepționalitatea acestui film, Unforgiven, care nu se mulțumește cu două straturi: Construcție / Deconstrucție, ci aduce al treilea izbăvitor efort narativ: Reconstrucția.

După ce s-au chinuit un film întreg să-l facă de rușine, The Duck of Death, eroul impotent, fleașcă și muțunache, strivit de mașinăria deconstrucției, ultimul sfert de oră e pur și simplu glorios. Wagnerian în mîntuirea efortului narativ. Povestea e reînviată. Autorii, în marea lor generozitate demiurgică, ne reclădesc din nou speranța în mitul simplu, naiv, de la începuturile vremurilor.

Eroul e din nou erou. Westernul e din nou western. Mitul spart și sfîșiat se recompune precum pasărea Phoenix renăscută din cenușă, precum Pelicanul mistic și esoteric ce-și hrănește puii sfîșiindu-și pieptul.

Și e din nou mit, frică, furie, poftă, dorință, instinct, inconștient în toată splendoarea sa.

Eroul este înfricoșător, cu aspect de semizeu, în plină putere, proiectînd hotărîre și pricepere, înspăimîntîndu-și dușmanii, strivindu-i cu marea sa mînie. Precum Ahile care-și răzbună prietenul mort Patrocle și care îl calcă în picioare pe dușmanul Hector.

Ascultați aici. Citiți aici și înfiorați-vă.

Little Bill Daggett: You’d be William Munny out of Missouri. Killer of women and children.

Will Munny: That’s right. I’ve killed women and children. I’ve killed just about everything that walks or crawled at one time or another. And I’m here to kill you, Little Bill, for what you did to Ned.

Am omorît femei și copii, și tot ce face umbră pămîntului, ființă umblătoare au tîrîtoare. Și iată-mă aici să te omor, Little Bill, pentru ce i-ai făcut prietenului meu Ned.

Mamă, cum poate suna. Zici că sînt versuri de Șerban Foarță. Limbaj homeric. Limbaj biblic. Poezie scoasă direct din Epopeea lui Ghilghameș. Ce poate fi mai mitic decît această întrepletire de cuvinte în mod voit arhaice, rostite tărăgănat, în colțul gurii, precum mormăia Pythia în aburii otrăviți din gura peșterii de la Delphi?

Sau următorul dialog din ultimele cinci minute ale filmului.

Little Bill Daggett: I don’t deserve this… to die like this. I was building a house.

Will Munny: Deserve’s got nothin’ to do with it.

[aims gun]

Little Bill Daggett: I’ll see you in hell, William Munny.

Will Munny: Yeah.

[fires]

Din nou mit în acțiune. Valhalla și Edda și ritmul aspru, auster al unei saga islandeze. Deserve’s got nothin’ to do with it. Ridică pușca. Hai, gata cu vorbăria. Ne vedem la căldură. Pa. Pac. Bum. Kaput.

Trei pași care reflectă trei etape ale efortului narativ de-a lungul istoriei. Cum ar spune biologii: ontologia reflectă filogenia.

Pasul unu: Construcția. Așa cum face orice poveste naivă, de dinainte de izgonirea din raiul modernității timpurii. Pasul doi: Deconstrucția. Mușcatul din fructul oprit al cunoașterii și prea-cunoașterii. Căderea în păcatul șmecheriei postmoderne autoreflexive. Izgonirea din raiul naivității copilărești, al poveștii simple, a basmului, mitului. Tăvălirea în noroi. Facerea de rușine. Disprețul. Scîrba.

Și apoi, închizînd triada structurală, pasul trei; glorioasa Reconstrucție. Cînd toate părțile sparte sînt ca prin miracol puse la loc și sînt mai strălucitoare decît la început. Ragnarok și curățenia copiilor de după. Armaggedonul și apoi răsplata, Viața de apoi. Preacurățirea. Refacerea. Vindecarea. Mîntuirea. Învierea.

Reconstrucția.

Unforgiven e un film al naibii de ispititor din punct de vedere estetic, dincolo de nivelul pur-și-simplu-narativ.

Dincolo de tropii specifici westernului, pălării și cai și pistoale și saloane și curve și violență, avem această promisiune parșivă a mîntuirii narațiunii în sine. Există viață după moarte pentru narațiune. Narațiunea e ridicată din noroi, spălată, vindecată. I se dă o nouă viață. Povestea curată, clară, are din nou dreptul la existență, după rătăcirea prin pustiul deconstrucției postmoderne.

Există izbăvire. Eroul poate să fie din nou erou. Vorba lu’ Nicu Ceaușescu. Ehee, nu puteți voi dărîma povești cîte putem noi lipi la loc cioburile să iasă unele și mai frumoase, și mai simple în simplitatea lor inevitabilă, tragedie antică, Ghilghameș și Iliada și toate poveștile în care eroul își răzbună prietenul mort.

Frumoasă, tentantă, parșivă promisiune. Promisiunea că există viață pentru poveste după postmodernism. Că se pot clădi în continuare mari structuri sclipitoare de cuvinte strălucitoare în care lumea cu adevărat să creadă.

Spun tentantă, parșivă, pentru că aproape în fiecare din noi încă mai zace un copil naiv, cu ochii mari și luminoși, care de-abia așteaptă să mai audă o poveste nouă, simplă, clară, măreață în mitul său al basmului stereotipic.

Încă o poveste. Și încă una. Mereu una nouă. De fapt mereu aceeași, aia simplă, clară, plină de mana și de zemuri inconștiente, de arhetipuri. Variațiuni pe aceeași nevoie fantasmatică, așa cum ne-au învățat psihanaliștii și Vladimir Propp. Basm. Basm. Mereu basm.

Construcție. Deconstrucție. Reconstrucție. Izbăvire. Mîntuire. Viață după moarte. Izbîndă. Basm. Erou. Eroină. Balaur. Victorie. Valhalla. Valhalla. Valhalla…

PS: poate nu e o coincidență între aceastră triadă Construcție / Deconstrucție / Reconstrucție și koanul zen buddhist atît de drag inimii mele de pseudo-asiatic.

„La început, cînd nu știam nimic, munții erau munți, lacurile erau lacuri, pădurile păduri.

Pe urmă, cînd am început să înțeleg, dintr-o dată munții nu au mai fost munți, nici lacurile lacuri, nici pădurile păduri.

Mai apoi, mult mai apoi, cînd am înțeles cu adevărat, munții s-au făcut la loc munți, lacurile lacuri, pădurile păduri”.


Raport excelent calitate-pret

Am revenit la o mai veche cunostinta, The Observatory, un whisky single grain de 20 de ani care se vinde in Romania la incredibilul pret de 160 de lei.

Este tinut in butoaie de sherry 20 de ani, dar, totusi, si asta il diferentiaza enorm de alti “seniori”, ramane simplu ca si dezvoltare, adica nu se multi fateteaza ca alte whisky-uri imbatranite, ci isi pastreaza caracterul delicat, cu note de vanilie si bomboane.

Asta e pont, va zic eu.


Poemul de azi

E scris de mine.

intotdeauna, e ultima melodie

asa e mereu

minti si mai scrii

minti si mai canti

ca e ultima melodie si mergem

ce sa mai vezi

intr-un cantec mort

cantat de un mort?

iti e dor sa mai arzi

pe ultima melodie si mergem

bei si invii tot ce poti sa nu fii

dai rewind si renasti

dansand ca o perdea botita

pe ultima melodie si mergem

ochii mei au mutit

iar ultima melodie e deja dimineata

iar in ultima dimineata, se spune si in romane,

nu te mai pot saruta.

iti pute gura a suflet

sursă: strictsecret.substack.com

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

spot_img

ULTIMELE ŞTIRI

Înregistrările BOMBĂ despre traficul de influență și corupția din România –...

Autor: Oana-Medeea Groza Jurnalista Iosefina Pascal a abordat subiectul dezvăluirilor incendiare referitoare la rețeaua lui Florian Coldea și la corupția de la nivelul statului, în...

Părintele Ciprian Mega: o lecție de patriotism și demnitate românească, tocmai...

Autor: Ionuț Țene Pe părintele Cipiran Mega nu l-am cunoscut personal, ci doar prin comunicarea privată, printr-o o rețea de socializare în anul 2016, când...

Liviu Alexa: Ma bag in razboiul Dines vs Cancan & RTV....

Autor: Liviu Alexa Daniel Dines e un miliardar pe hartie generat de bule si controverse bursiere care a fatat un unicorn ce, paradoxal, a fost...

Continuă bătaia de joc la Capitală – acum cu actori reșapați.

Autor: Oana-Medeea Groza În emisiunea „Scamatoriile Iosefinei” difuzată la Radio Gold FM, jurnalista Iosefina Pascal a prezentat și comentat situația de la București, unde medicul...

Urmăreşte-ne

23,188FaniÎmi place
4,892CititoriConectați-vă
67,100CititoriConectați-vă

Din categorie

spot_img