Autor: Adrian Severin
Alexander Stubb este unul dintre cei trei președinți ai Finlandei pe care i-am cunoscut personal, alături de Tarja Halonen și Martti Ahtisaari, și unul din cei doi, alături de Tarja Halonen, cu care am fost coleg în diferite foruri parlamentare europene. Colaborarea cu el mi-a lăsat amintirea unei persoane realiste în evaluarea sfidărilor și rezonabile în conceperea soluțiilor. De aceea, pozițiile sale belicoase referitoare la conflictul UE cu Rusia amorsat în jurul crizei ucrainene, cu mult peste greutatea țării sale și total contrare avantajoasei politici cunoscute sub numele de „finlandizare”, urmată după cel de al Doilea Război Mondial, m-au surprins neplăcut. Faptul amintește de acea nefericită combinație de dogmatism autist și tranzacționism parohial care s-a făcut remarcată de mai multe ori în acțiunea internațională a unor lideri politici scandinavi și baltici în deceniile de după terminarea Războiului Rece.
Astfel, într-o declarație publică recentă Alexander Stubb a speculat următoarele: i. Ucraina nu va pierde războiul cu Rusia, ceea ce înseamnă că Rusia nu va câștiga războiul cu Ucraina (sic!); ii. dacă Ucraina, care duce un război de apărare existențial, va continua să existe după războiul cu Rusia, înseamnă că ea a câștigat războiul; iii. Ucraina trebuie ajutată cu arme cumpărate de la americani din banii rușilor confiscați în Occident, pentru a continua războiul până când va obține o poziție de forță de pe care să câștige pacea; iv. dacă Ucraina are nevoie de ajutorul UE și UE are nevoie de ajutorul Ucrainei ca țară ce poate apăra Europa de politica agresivă a Rusiei îndreptată împotriva ei. Anterior Stubb lăsase să se înțeleagă că, totuși, la un moment dat UE va trebui să intre în negocieri de pace cu Rusia, dar, în același timp a cerut creșterea prezenței militare a NATO în Finlanda. Cum ar arăta pacea UE de negociat cu Rusia nu a precizat.
ÎNFRÂNGEREA CERTĂ A UNIUNII EUROPENE
Cu prima afirmație a domnului Stubb putem fi de acord: Ucraina nu va pierde războiul cu Rusia, mai ales dacă, așa cum tot domnul Stubb o spune, este îndeplinit criteriul ca un stat ucrainean să supraviețuiască războiului.
Cel care va pierde războiul cu Rusia, nu va fi Ucraina, măcar și pentru motivul că Rusia nu a dorit și nu dorește dispariția statului ucrainean; iar asta nu pentru că Moscova ar fi generoasă, ci pentru că, în contextul geopolitic actual, ocuparea întregii Ucraine ar însemna asumarea unei poveri mari – politice, economice, internaționale, militare etc. – fără un profit pe măsură.
Perdantul va fi, în primul rând, UE și, foarte probabil NATO, care se va trezi nu fără SUA ca membru, ci fără SUA ca umbrelă de protecție și plasă de siguranță.
În ceea ce privește SUA, ea va fi un semi-învins. De ce doar semi? Întrucât, pe de o parte, administrația Trump a scos-o din luptă unilateral la timp spre a da impresia că unicul beligerant anti-rus este UE și a face să se uite că tocmai ea i-a împins pe europeni în luptă, iar pe de altă parte, pentru că, dacă nu și-a atins obiectivul inițial de a păstra Ucraina în granițele sovietice și a o aduce cu ele în NATO, cel puțin a lovit în plin ținta subsidiară, respectiv UE, pusă acum pe butuci fără putința de a se redresa spre a-i fi rival pe o perioadă greu de determinat.
Disperată să obțină, totuși, condiții de pace tolerabile, UE se străduiește acum să mai prelungească războiul în speranța că la barza chioară va face Dumnezeu cuib. Din păcate, astfel reușește doar să se afunde într-o criză internă și mai mare, cu repercusiuni catastrofale pe planul relevanței sale strategice la nivel regional și global.
Așadar, cu cât UE va prelungi mai mult războiul cu atât mai rău îl va pierde, condițiile de pace optenabile azi fiind mai rele decât cele care ar fi putut fi obținute cu câțiva ani în urmă, dar mult mai bune decât cele pe care va trebui să le înghită cu câteva luni mai târziu. Înfrângerea nu va fi cauzată, însă, de superioritatea militară a Rusiei, ci de strategia greșită adoptată de inepții lideri europeni. UE se va învinge, deci, pe sine și singura veste bună în legătură cu această împrejurare ar fi aceea că astfel se curăță terenul pentru refondarea Europei politice, tot așa cum capitularea Reichului german a lăsat loc viran pentru constituirea Comunității europene.
În atari condiții am putea accepta logica dlui Stubb, după care Ucraina va învinge? Și da și nu!
VICTORIA CONTRADICTORIE A UCRAINEI
Într-adevăr, există cea mai mare probabilitate ca la finele acestui război ucrainenii să își îndeplinească visul legitim de a avea propriul lor stat național. În timpul URSS, Ucraina nu a fost decât un stat sovietic, fără caracter național și cu o calitate pur formală de subiect distinct de drept internațional, mai puțin independent decât un satelit al Moscovei, respectiv al Rusiei sovietice, precum fostele state comuniste membre ale Pactului de la Varșovia și CAER.
Războiul cu Rusia, în care ucrainenii au luptat vitejește, chiar cu inevitabilul copleșirii lor militare, a fost și prilej de formare sau de consolidare a națiunii ucrainene. Chiar de la începutul conflictului ruso-ucrainean, consecutiv loviturii de stat din 2014, am observat faptul că mulți ruși cu cetățenie ucraineană au început să se întrebe dacă nu doar pașaportul le este ucrainean, ci și patria lor este Ucraina. După cum unii naționali ucraineni, împinși de considerente pragmatice au căzut în dilema alegerii între pașaportul ucrainean și cel rus, mulți optând pentru cel dintâi. Delimitarea culturală între ruși și ucraineni, chiar dacă asta nu neagă rădăcinile lor etnice comune, este o victorie indiscutabilă a Ucrainei ca stat al unei națiuni de acum conștientă de sine.
Ca și Ungaria la finele Primului Război Mondial și după destrămarea Imperiului Austro-Ungar, Ucraina nu poate rămâne și cu buzele unse și cu slănina în pod. Adică nu poate fi și o bucată de imperiu multinațional și stat națiune în același timp. Dacă poporul ucrainean cere să i se recunoască dreptul la autodeterminare pe criteriul național, el trebuie să recunoască același drept tuturor celorlalte popoare care, împreună cu teritoriile lor istorice, au fost incluse forțat în Ucraina sovietică, parte a imperiului sovietic cu toate caracteristicile sistemice ale acestuia. Modificările teritoriale și frontaliere consecutive nu reprezintă o înfrângere și nici măcar prețul victoriei, ci expresia deplinătății logice, morale și politice a acestei victorii.
În al doilea rând, victoria va consta în aceea că, indiferent dacă va păstra sau va pierde configurația teritorială sovietică, Ucraina va ieși din război ca o mare putere militară; probabil cea mai mare în raport cu statele membre UE și chiar cu membrii europeni ai NATO (exceptând, eventual Turcia); ca să nu mai vorbim de vecinii ei occidentali.
Aceasta va redeștepta rivalitatea ei tradițională cu Polonia (apropierea polono-ucraineană de după dispariția URSS s-a realizat pe temelia rusofobiei poloneze unită cu sentimentul superiorității geostrategice a Poloniei postcomuniste față de Ucraina postsovietică), va pune sub amenințare state vecine precum România, Ungaria sau Slovacia și va indispune Germania, care nu dorește jucători prea mari în Mittel Europa. Cu cât aceste state vor deveni mai rezervate și mai sceptice cu privire la pretenția actorului ucrainean la rolul de lider european, cel puțin pentru regiunea Europei centrale și orientale, cu atât mai mult Ucraina va avea ocazia să încaseze dividendele victoriei sale în războiul cu Rusia; victorie dobândită împotriva …UE și a civilizației occidentale în general. Membrii UE vor avea atunci ocazia să reflecteze la zicala românească „pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești”.
Dacă dl Stubb are dreptate și Rusia nu va câștiga războiul cu Ucraina, aceasta, scăpată, inclusiv grație garanțiilor pe care le va primi prin acordul de pace, de amenințarea rusă, va domina sau, cel puțin, va încerca să domine Europa de la Marea Baltică la Marea Neagră și de la gurile Dunării până la Viena. Este perfect posibil să vedem atunci adversarii vest-europeni de azi ai Rusiei și susținători actuali ai Ucrainei împotriva acesteia, solicitând sprijinul Moscovei pentru a contracara hegemonismul kievean.
De aici mai departe, victoria Ucrainei devine mai puțin evidentă. Da, va exista un stat națiune ucrainean! Da, Ucraina va fi o putere militară capabilă să țină în șah UE sau ceea ce va mai fi rămas din aceasta! Ucraina „victorioasă” va fi, însă, grav depopulată, cu economia distrusă de război și, mai ales, profund îndatorată în raporturile cu cei ce i-au furnizat benzina pentru a stinge focul bătăliei cu Rusia (sic!). Dincolo de cartea forței militare și a amenințării cu forța, noua Ucraină nu va avea nimic de jucat, condiție în care plata datoriei către „aliați” nu va avea cum fi făcută decât prin cedare de suveranitate.
Dacă Ucraina va fi primită în UE, în condițiile în care nu are cum îndeplini criteriile firești ale examenului de admitere, aceasta nu va mai însemna o altă etapă a extinderii UE, ci un act de expansiune a neoimperialismului corporatist vest-european, respectiv ocuparea Ucrainei de către noul Sfânt Imperiu Roman de Națiune Germană.
Este drept că Alexander Stubb a calificat victoria Ucrainei exclusiv pe criteriul supraviețuirii ei ca entitate politică cu statutul formal de subiect de drept internațional, dar nu a spus că aceasta va trebui să se bucure sau se va bucura și de suveranitate. Probabil că anihilarea suveranității statului națiune ucrainean „victorios” de către creditorii săi economico-financiari occidentali va fi concepută ca antidot al puterii militare disproporționate a Ucrainei „victorioase”, dar falite. În rest, „victoria” va fi deplină (sic!). Națiunea ucraineană va dobândi statalitatea, … dar cu prețul suveranității.
RĂZBOIUL RUSIEI: EXPANSIUNE SAU APĂRARE?
Cât privește afirmația că Rusia nu va câștiga războiul, corectitudinea acesteia se verifică numai prin raportare la obiectivele fixate de conducerea rusă atunci când intervenția militară a fost declanșată, iar nu la narativele născute din imaginația actorilor Occidentului euro-atlantic.
Din acest punct de vedere, în măsura în care strategii ruși au urmărit să îndepărteze NATO de la granițele Rusiei și totodată să anexeze Crimeea împreună cu o suprafață de uscat de natură a-i asigura atât legătura peninsulei cu restul teritoriului rusesc, cât și protecția ei împotriva unor atacuri date prin surprindere, astfel încât să își rezerve controlul traficului în Marea Neagră, se poate spune că Rusia a câștigat deja războiul; măcar și prin convingerea născută în mintea adversarilor săi că o mare putere nucleară de o asemenea talie nu poate fi evacuată din teritoriile pe care le-a ocupat manu militari.
Dl Stubb (și nu este singurul) susține că Ucraina duce o bătălie existențială, în timp ce Rusia poartă un război imperialist. Așa ar fi dacă războiul ar avea loc între Rusia și Ucraina. Aceasta este, însă, numai aparența. În realitate, lupta se poartă între Rusia, care își apără securitatea națională în vecinătatea ei imediată, amenințată, în percepția sa, de extinderea NATO până la frontierele ei, și Occidentul euro-atlantic colectiv controlat, condus sau / și impulsionat de SUA, care la sute și mii de kilometri depărtare de granița sa, și-a plasat armatele chiar în fața porții de intrare în casa rusă. În atari condiții, cine își apără existența, și cine este imperiul care dorește să își întindă sau mențină puterea asupra Orientului euro-asiatic?
Purtătorul războiului existențial este mai degrabă Rusia, și aceasta constituie un atu psihologic al său în mobilizarea poporului la o altă „mare luptă pentru apărarea patriei” împotriva „dușmanului ereditar” de la Vest. Ceea ce nici un stat membru NATO sau UE nu poate face. Armatele acestora ar avea sentimentul că, departe de casă, ar purta un război fără miză pentru interesele lor naționale vitale, în care nu și-ar apăra „sărăcia și nevoile și neamul”, ci vanitatea imperială a comandanților lor.
Ucraina, care este de fapt intermediarul imperialismului euro-atlantic în rivalitate cu Rusia, ar putea fi privită ca purtând un război existențial doar dacă ar apăra ființa și integritatea statului său național. În realitate, ea apără integritatea unui subsistem sau a unui dezmembrământ imperial, construit de fostul imperiu sovietic potrivit concepției geostrategice sovietice. Ca interpus în războiul altora, Ucraina este o victimă; în măsura în care nu este complice. Ca ariergardă a imperialismului sovietic a cărui moștenire dorește să o conserve în folos propriu, nu își apără existența, ci perpetuează puterea imperială.
PERICOLUL RUS ȘI AMENINȚAREA RUSĂ
Dacă victoria sau înfrângerea Rusiei se stabilește în funcție de atingerea, respectiv neatingerea obiectivelor stabilite acțiunii militare, același criteriu trebuie folosit și când vine vorba de statele UE. Or, acestea susțin în toate documentele adoptate în ultimii ani că principala amenințare la adresa securității europene este Rusia. Așadar – deocamdată, cel puțin – Rusia nu este înfrântă. Dacă ar fi fost înfrântă nu ar fi putut amenința pe nimeni.
Criteriul înfrângerii Rusiei ar fi înlăturarea amenințării ruse. Aceasta este, deci, în concepția UE, condiția păcii și indicatorul victoriei.
- Să presupunem că obiectivul UE în războiul cu amenințarea rusă ar fi, prin simetrie cu țintele Rusiei, aducerea acesteia la frontierele din 2014 și a Ucrainei în NATO. În acest sens, în termeni reali și simplificând expresia ecuației geopolitice, o victorie a UE ar însemna, pe de o parte, preluarea misiunii de a salva economia postbelică a Ucrainei de la faliment, inclusiv prin denaționalizarea și europenizarea acesteia, adică recapitalizarea ei cu banii luați din buzunarul contribuabilului european și băgați în buzunarul corporațiilor transnaționale europene, precum și, pe de altă parte, reducerea severă a securității statelor membre NATO ca urmare a asumării de către alianță a sechelelor conflictului ruso-ucrainean.
Din momentul unei asemenea victorii, pericolul rusesc, consecutiv capacității militare superioare a Rusiei, consolidată chiar și prin efectele unui război pierdut, se va transforma în amenințare. Rusia va fi obligată să își folosească puterea în vederea revanșei. Or, cu cât mai mare „victoria” cu atât mai mare dorința de revanșă și cu cât mai mare dorința de revanșă cu atât mai mare insecuritatea „învingătorului”.
Orice vecin puternic înarmat reprezintă un pericol. Un vecin care are motive să își folosească superioritatea militară devine amenințare; și în fața amenințării trebuie să iei măsuri de apărare. Or, apărarea suplimentară costă, determinând atât deteriorarea calității vieții, cât și reducerea libertăților individuale. Cu o Rusie rănită la frontieră europenii nu vor mai dormi liniștiți niciodată.
Fără umbrela energetică rusă, pierdută prin intrarea în războiul cu Rusia, și fără umbrela nucleară americană, pierdută prin decuplarea strategică de SUA în contextul războiului cu Rusia, după care prezența americană în Europa și-a pierdut interesul, membrii UE nu au cum fi în siguranță. Or, dacă siguranța obținută prin izgonirea Rusiei din Ucraina și transatlantizarea Ucrainei au fost miza intrării Occidentului colectiv în război, ieșirea din război în condiții de nesiguranță sporită este unul dintre semnele clare ale înfrângerii.
- Să zicem, însă, că obiectivul Occidentului euro-atlantic colectiv a fost dezmembrarea Rusiei și nu doar „ocuparea” Ucrainei. O Rusie împărțită într-o puzderie de state mai mult sau mai puțin naționale ar înceta, oare, să fie o amenințare la adresa respectivului Occident prin simplul fapt că ar înceta să existe?
Ce ar rămâne în loc? Un teritoriu imens ar deveni o uriașă gaură neagră securitară la granița UE. Ordinii imperiale ruse i-ar lua locul dezordinea unei puzderii de state incoerente, împinse, sub conducerea unor lideri de ocazie parașutați de serviciile de informații occidentale și inevitabil corupți, să își transfere anomia internă în războaie externe fără sfârșit. Acești lideri se vor bate pe moștenirea nucleară rusă, iar cei care vor reuși să și-o aproprieze nu vor ezita să o folosească pentru a-și păstra puterea în statele lor fără putere.
O astfel de vecinătate va trebui păzită și disciplinată de UE întrucât altfel se va vedea contaminată cu virușii corupției, crimei organizate, terorismului și traficului ilicit incubați acolo. Dacă aceasta va însemna o victorie, va fi o victorie à la Pyrrhus. O astfel de victorie nu numai că nu poate fi obținută; ea nu trebuie nici dorită. O anarhie post imperială rusă va fi o amenințare securitară la adresa vecinilor europeni mai mare decât imperiul rus post sovietic.
Or, dacă obiectivul declarat al UE / NATO în războiul cu Rusia, anihilarea pericolului reprezentat de puterea acesteia ca sursă de insecuritate pentru statele europene, nu va fi atins, înseamnă, chiar în logica dlui Stubb, că nici Rusia nu va fi învinsă. În schimb, neatingându-și obiectivele, Occidentul colectiv va cunoaște înfrângerea. Din nou dl Stubb „are dreptate”. (sic!)
ILUZIA APĂRĂTORULUI UCRAINEAN
Putem fi, însă, liniștiți. Președintele Finlandei ne asigură că suntem apărați de Ucraina. Tocmai de aceea trebuie să o înarmăm. Noi dăm banii, ei dau viețile. Dar după ce ultimul ucrainean va muri (sau va emigra în Occident, cu tot cu mașinile de lux și averile puse deoparte în vilele construite din banii contribuabilui occidental), cine ne va mai apăra?
Finlanda dlui Stubb este un edificator studiu de caz. Când nu era membru NATO, trupele rusești de la granița ruso-finlandeză erau simbolice. Chiar dacă Rusia (sovietică și postsovietică) era mult mai puternică decât Finlanda din punct de vedere militar, și astfel reprezenta un pericol, ea nu avea nici un interes să o agreseze pe aceasta întrucât nu avea nici un câștig din ocuparea, anexarea sau dominarea ei. Statutul de neutralitate al Finlandei conferea securitatea necesară Rusiei și aceasta nu avea de ce amenința Finlanda. În Finlanda nu putea găsi nimic din ceea ce ea nu are.
Spre a ajuta Ucraina să bată Rusia, dându-i astfel prilejul să apere Finlanda în fața unei amenințări inexistente sau măcar inactuale (sic!), aceasta a cerut (cel mai probabil dând curs unei sugestii de nerefuzat a administrației Biden) să devină membru al NATO. Intrarea Finlandei în NATO a lungit linia de contact dintre statele alianței defensive nord-atlantice și Rusia, expunând-o astfel suplimentar pe cea din urmă unui potențial atac defensiv (sic!) al celei dintâi.
Asta a obligat armata rusă să ocupe poziții și la frontiera finlandeză, ceea ce reprezintă un pericol la adresa Finlandei, dar și o amenințare atât timp cât Finlanda este practic în război cu Rusia prin implicarea de partea Ucrainei în conflictul militar cu aceasta. De aceea, acum dl Stubb cere o prezență întărită a forțelor armate mobilizate sub steagul NATO pe teritoriul finlandez, optând, de teama ocupației ruse, anterior improbabilă, pentru ocuparea militară a Finlandei (sic!) de către noii aliați transatlantici.
Un front mai lung creează probleme defensivei adverse (în speță Rusiei). Reacția în apărare a adversarului creează o amenințare la adresa celui care i-a testat instinctul de conservare. Astfel, Finlanda și-a creat o problemă pe care nu o avea, fiind acum obligată să definească victoria în raport cu Rusia în alți termeni. Iar Ucraina, de dragul căreia a intrat în complicații, nu are cum o apăra.
Ucraina nu este apărătorul Europei, ci, cel puțin pentru moment, profitorul, prădătorul și vulnerabilitatea Europei, putând deveni în viitor, indiferent de deznodământul războiului cu Rusia, și o amenințare directă la adresa securității europene, prin amorsarea de conflicte cu componentă militară, precum și prin exportul, voluntar sau involuntar, al corupției, crimei organizate, traficului ilicit și terorismului.
PACEA PRIN FURT
Despre „soluția” confiscării activelor suverane ruse depozitate în Occident pentru a cumpăra viețile ucrainene necesare continuării războiului s-a vorbit. Primul rezultat, până la epuizarea capacității de luptă a Rusiei, va fi prăbușirea piețelor financiare și a întregului sistem financiar mondial controlat de respectivul Occident.
Comerțul și economia în general au nevoie de fluxuri financiare sigure, iar acestea, pentru a funcționa și dura, au nevoie de încredere. Riscul amplificat de neîncredere gonește banul făcându-l să se ascundă în locuri mai sigure. Dacă depozitele nu mai sunt sigure nu numai că ele se vor evapora, pentru ca transformate în ploi binefăcătoare să facă a rodi alte câmpuri, dar și moneda de rezervă (dolarul) își va pierde căutarea. Înfrângerea va fi suportată astfel de către autorii măsurii, înainte ca problema ei să se pună raportat la ținta acesteia, Rusia.
Dar chiar dacă fondurile vizate vor fi confiscate și folosite pentru reînarmarea Ucrainei, cât timp va mai putea fi alimentat un război pentru care demografia ucraineană nu are argumente ca să îl câștige pe câmpul de luptă? Aceasta cu atât mai mult cu cât China, precum și alte puteri mai mult sau mai puțin redutabile, la limită vor interveni în sprijinul Rusiei; prea importantă pentru ele pentru a putea fi lăsată să cadă.
Într-o cursă de anduranță, Occidentul european își va pierde suflul mai repede decât Rusia și aliații ei. Cu o populație recrutabilă infinit mai mare, cu o industrie de război mult mai performantă, cu o datorie publică mică și cu susținători care depășesc în putere economică, forță militară și coeziune socială tot ceea ce poate mobiliza Ucraina și suporterii ei europeni, războinici, dar fără chef de luptă pe teren, cum pot ajunge ucrainenii la „pace prin forță”?
În asemenea condiții, de pe ce poziții de forță să se negocieze pacea? Dar mai ales care ar fi obiectivele negocierilor de pace? În condițiile date, adică cele ale unui război care, chiar dacă, să zicem, alimentat cu fonduri furate (fie de la ruși fie de la cetățenii europeni), nu va fi pierdut, dar nici nu poate fi câștigat, ele vor trebui să fie altele decât obiectivele războiului.
PACEA PRIN FORȚĂ
Dl Stubb înțelege că timpul nu mai are răbdare și dacă vrei pacea ea trebuie negociată cu inamicul iar nu cu aliații. Prin urmare, pentru a ajunge la pace, în condițiile în care ea nu poate fi impusă cu vârful sabiei, trebuie să discuți. Iar Președintele Stubb nu numai că susține trecerea la dialog, dar se oferă să fie chiar el reprezentantul UE pentru dialogul cu Rusia. Întrebarea este, însă, despre ce ar putea vorbi Alexander Stubb cu Vladimir Putin. Cum ar trebui să arate pacea lui Stubb???
Desigur, așa cum în repetate rânduri am spus-o mai mulți (poate cu cea mai mare insistență profesorul Jeffrey Sachs), dacă vreți să tranșați ceva cu rușii în afara câmpului de bătălie mergeți să vorbiți cu ei.
Vreți să discutați de pe poziții de forță? Foarte bine! Care sunt acele poziții? Când veți crede că ați adunat destulă forță pentru a începe să negociați? Căci pacea negociată în forță, este altceva decât pacea impusă prin capitulare. Rusia nu are cum fi forțată să capituleze de Finlanda, Estonia, Cehia sau Luxemburg, și nici de Polonia, Franța sau Marea Britanie. De Germania ca putere militară deocamdată nu are rost să vorbim.
Admițând că negocierile încep, iar dl Stubb va fi negociatorul principal delegat de UE, ce le va spune rușilor? Ce dorește ca ei să facă sau să nu facă, în condițiile în care prin luptă au ocupat anumite teritorii de unde prin luptă nu au putut fi evacuați, și vor să își protejeze printr-un tratat de pace acest succes, asigurându-se că forțele militare ucrainene nu vor fi consolidate de NATO, iar bazele NATO se vor găsi la o distanță de Rusia mai mare decât lungimea brațului lor? Cum va putea răspunde Alexander Stubb unor asemenea pretenții ale Rusiei negociind „pacea prin forță”?
Când intri într-o negociere trebuie să știi clar care este minimul pe care vrei să îl obții și maximul pe care vrei să îl dai. Trebuie să ai clar în minte ce câștigi și ce pierzi apărând o anumită poziție, precum și ce câștigi și ce pierzi neapărând-o. Să îți fie limpede ce se câștigă și ce se pierde pe termen scurt, mediu și lung, precum și cum aceste câștiguri și pierderi în timp se pot compensa între ele.
Oare este interesată Finlanda în restabilirea frontierelor sovietice ale Ucrainei, deci în reconstituirea Ucrainei sovietice, în schimbul obținerii unei păci armate cu trupe rusești la frontierele sale? Dar Germania, cea reticentă față de intrarea în UE de state a căror mărime să-i pună în umbră propriile dimensiuni (precum Turcia și Ucraina) lipsind-o de atuurile superiorității teritoriale și demografice? Dar Slovacia, Ungaria și România, care au conaționali și teritorii istorice în componența Ucrainei, fiind totodată cu mult mai slabe sub aspect militar, precum și sub cel al resurselor naturale decât aceasta? Ba chiar și Polonia care încă nu și-a încheiat conturile cu moștenirea Ucrainei naziste?
Sunt cu adevărat interesate Franța, Bulgaria, Grecia sau Spania, ca membre NATO, să meargă într-un război cu Rusia pentru Ucraina, după ce aceasta va deveni membru al alianței nord-atlantice, sau cel puțin să importe insecuritate odată cu intrarea acesteia în NATO și să fie obligate, de aceea, să își sporească bugetele militare pe seama dezvoltării economice a propriei țări și a protecției sociale a propriei populații.
Desigur, un subiect esențial va fi cel al garanțiilor de securitate care să facă pacea durabilă. Ele vor trebui date nu doar Ucrainei și Rusiei, beligeranții oficiali, ci și vecinilor Ucrainei, dacă nu întregii Europe.
Posibil ca dl Stubb să aibă în vedere în acest sens ocuparea Ucrainei de bravele armate ale statelor membre NATO (fără SUA, care, după ce s-a ars cu borșul ucrainean, suflă și în iaurtul turcesc) sau UE. Unei asemenea propuneri de neacceptat, întrucât tocmai îndepărtarea unor asemenea trupe de la frontiera rusă a fost unul dintre motivele declanșării conflictului, Rusia îi va prefera, fără îndoială, războiul.
Aceasta va fi pentru negociatorul Stubb o victorie sau o înfrângere? Depinde de obiective – așa cum am mai spus. Dacă obiectivul este războiul, va fi o victorie; dacă el este pacea, va fi o înfrângere. Iar dacă vrei războiul de ce să îți mai pierzi timpul cu negocierile de pace?! Ținta este atinsă a priori.
NARATIVELE NENEGOCIABILE
De fapt Europa nu poate negocia pacea întrucât nu știe ce vrea, și nu știe ce vrea întrucât nu poate să vrea ceva rezonabil. Războiul cu Rusia din Ucraina și prin intermediul Ucrainei s-a născut ca război al narativelor, iar legea de bază a narativelor este refuzul realității. Acest război este absurd. Nu realitatea l-a impus, nu nevoile de securitate ale UE l-au amorsat, ci narcisismul și complexul de superioritate vest european l-au ales ca politică de urmat.
De aceea, inițial accentul a fost pus pe războiul-spectacol și pe acela Occidentul colectiv a fost în situația de a-l câștiga. Regizorii lui au mizat pe regula potrivit căreia chiar dacă adevărul va ieși la suprafață, oamenii vor prefera minciuna decât recunoașterea faptului că s-au lăsat înșelați. În epoca și sistemul post-adevărului, pe baza aparenței astfel create și întreținute, au sperat că vor putea culege efecte reale din premise false. Ceea ce se vede este, însă, că până la urmă realitatea învinge, așa cum firele de iarbă reușesc să crească penetrând betonul și asfaltul șoselelor construite cu ignorarea lor.
Războaiele nu se câștigă cu narative, ci cu putere efectivă, realism și discernământ. UE nu mai poate scăpa din capcana propriilor narative în care ea însăși a căzut. Iar dacă scapă, singurele lucruri pe care le poate face sunt să își accepte eșecul, să își recunoască vina și să își asume răspunderea. Tocmai asta liderii politici europeni nu vor sau nu pot să vrea sau nu vor să poată să vrea.
Războaiele nu sunt drepte și nedrepte, juste și injuste. Ele sunt negarea unei ordini pe care una dintre părți nu o mai consideră acceptabilă raportat la interesele și puterea sa, în vederea obținerii altei ordini, adică a stabilirii altor reguli de comportament în raporturile dintre beligeranți, precum și dintre ei și terți.
În război, singurul criteriu al justeții este victoria. Câștigătorul ia potul. Învinsul trebuie să îl convingă pe învingător că pe termen lung este interesat de un pot mai mic, respectiv să îi mai lase și lui câte ceva.
Discursurile scrobite ale dlui Alexander Stubb, ca și cele ale celor trei tenori scopiți Merz, Macron și Starmer, ale arțăgoșilor pitici baltici ori ale mupeților cârcotași de la galerie, Tusk și Petr Pavel, ca să nu mai vorbim de cele ale Medusei von der Leyen, ale Katastrofei Kalas și ale tristului figurant Antonio Costa, sunt de un ridicol depășit doar de tragismul vremii pe care o trăim. Ele nu duc nici la o pace negociată în forță, nici la vreo victorie în luptă a Europei politice și cu atât mai puțin la capitularea Rusiei, ci la un dezastru nuclear. Această cavalcadă în iad trebuie oprită înainte de a fi prea târziu. Comedia a durat suficient. Destul e destul!
