Autor: Cozmin Gușă
Ce spune istoria, dar și internetul, bineînțeles, despre acest autor? De origine libaneză, onorabil cetățean francez de mai multe decenii, aproape jumătate de secol. El este, chiar dacă mai necunoscut publicului românesc, unul dintre cei mai apreciați scriitori, dar și jurnaliști contemporani de limbă franceză. Este recunoscut la nivel mondial pentru romanele sale, mai ales cu caracter istoric, dar și pentru analizele de tip geopolitic. Este născut în 1949, la Beirut, în Liban, și s-a stabilit în Franța, după cum v-am spus, acum circa 50 de ani. Absolut tot ceea ce a scris, a scris în limba franceză, iar temele lui de bază au fost identitatea culturală, firesc, în calitatea lui de minoritar, toleranța, tot firesc, istoria Orientului și această ciocnire de civilizații pe care a simțit-o pe pielea lui. Are funcții academice importante, este academician al Franței de vreo 15 ani, iar în urmă cu trei ani a fost ales secretar perpetuu al Academiei Franceze, a câștigat cel mai prestigios premiu de literatură, Goncourt, înainte de anul 2000, pentru un roman, Stânca lui Taniot. Și acum trei ani de zile, Emmanuel Macron, fiind sensibil la operele lui Amin Maalouf, l-a decorat și l-a făcut ofițer al Legiunii de Onoare.
Esența scrierilor lui Maalouf este cea a politicii identităților multiple, pe care le descrie, aceste politici, și în romane, sigur, într-un mod mai plastic, dar mai ales în scrierile de tip geopolitic. El are ca bază ideatică faptul că un om nu trebuie să aibă doar o singură identitate politică sau religioasă și că e mult mai comod în viață să-ți asumi mai multe, două, trei, cinci, câte poți.
De ce am ales, însă, această carte? Pentru că răspunde exact frământărilor actuale ale celor care sunt interesați de geopolitică. Pe parcursul a celor 380 de pagini (este o carte destul de lungă), el prezintă, practic, adversarii istorici ai Occidentului, îi identifică în număr de 3, n-a ajuns la partea cu Islamul, și acești adversari istorici sunt Japonia Imperială, de două ori de-a lungul secolului XX, URSS și Rusia, de mult mai multe ori, inclusiv astăzi, la modul curent, și, bineînțeles, China, dar nu China Imperială, ci această Chină de astăzi.
Am făcut niște urechiușe pe aici, la sublinierile pe care le-am avut. La capitolul cu Japonia, care este foarte interesant, puteți afla lucruri nemaipomenite, nu le-am citit în altă parte, el prezintă evoluția fantastică a acestei națiuni, care a renăscut din propria cenușă de mai multe ori, nu o singură dată, iar foarte plastic descrie relația chino-japoneză, una care identifică conducătorii istorici ai Chinei, total dedicați și subjugați de valorile japoneze. Îl amintește pe doctorul Sun Yat-sen, primul președinte al Chinei, dar, mai important, îl descrie, în câteva pagini, în relație cu Japonia, pe binefăcătorul Chinei din secolul XX, marele Deng Xiaoping, care, la începuturile mandatului său, s-a dus într-o vizită de documentare în Japonia, în 1978, și le-a spus foarte politicos japonezilor, atenție, cu rănile deschise, care nici astăzi nu s-au închis între China și Japonia, citez, zice Deng: „Astăzi, rolurile s-au inversat, voi, japonezii, sunteți învățătorii noștri, noi, chinezii, suntem elevii.”
În fine, cartea amintește, de mai multe ori, de cartea lui George Orwell, 1984, care, fiind publicată în 1949, scrisă în 1948, a fost extrem de vizionară, dar, mai mult decât atât, a fost o carte care a adus, dacă vreți, în acele momente, în fața cititorilor, viitorul aproape chiar așa cum îl trăim astăzi, la peste 75, aproape 80 de ani de la publicarea cărții 1984, și remarcă, cu rost, că marele mason, marele francmason, Winston Churchill, a fost o sursă de inspirație pentru George Orwell, personajul principal din 1984, care, deloc întâmplător, poartă numele de Winston.
Trecând la URSS, el marchează faptul că, mereu, între URSS și China, mai ales în timpurile lui Stalin și Mao, dar și după aceea, a fost un antagonism care, după cum știți și e marcat și în carte, s-a terminat doar în timpurile recente ale lui Putin și ale lui Xi Jinping. El menționează în felul următor: „China nu voia niciodată să se transforme într-o vasală a Rusiei, nici ca Rusia să se comporte ca suzerană în țările ce aparțineau tradițional ariei de influență a Imperiului de Mijloc.” (ăsta este supranumele Chinei. Cei care sunteți acomodați cu lecturile geopolitice știți acest lucru) În fine, prezintă perioada stalinistă, prezintă cu repere actuale, adică face legături în actualitate, prezintă perioada hrușciovistă, prezintă și răceala ruso-chineză, după ce chinezii au beneficiat de secrete ale bombei nucleare din Rusia. Ăsta a fost motivul, de fapt, pentru care Hrușciov a fost dat jos, în anii ’60 de la conducere și face un pronostic care astăzi nu mai este chiar de actualitate, mă refer la autor, cartea a fost publicată în 2023. Nu mai crede în viitorul Imperiului Rus. Probabil că, dacă l-am întreba astăzi, văzând ceea ce se întâmplă pe piața mondială, și-ar schimba părerea.
China este trecută în revistă prin întâmplările derulate de către liderii istorici. Mao, Deng Xiaoping, ajunge și la Xi Jinping. Potențialul lor de luptă cu Occidentul, dar și cu Rusia sau cu URSS-ul și răzbunarea Occidentului pe această Chină în diverse moduri, dar este descris în detaliu felul în care Imperiul Britanic a burdușit China cu droguri, opium, punând pe butuci întreaga administrație, întreaga populație și inducând Chinei, în secolul XIX, o perioadă de stagnare de multe decenii.
Amatorilor de China le sugerez să citească, pentru că vor vedea foarte multe referințe cu impact de actualitate și astăzi. Ce remarcă el aici este conflictul chino-japonez din 1937. Dacă n-ar fi avut loc, poate că nici Al Doilea Război Mondial nu s-ar fi desfășurat așa. Hitler n-ar fi avut ca aliat Japonia, care deja în momentul debutului celui de-Al Doilea Război Mondial era de 2 ani în război cu China și era doritoare să se alieze cu cineva. Și, sigur, dă în vileag pretextele false sub care au fost începute atât războiul ruso-chinez, dar și Primul Război Mondial și Al Doilea Război Mondial. Aici zice: „În Al Doilea Război Mondial, în Europa s-a simulat un atac polonez împotriva unui emițător radiofonic situat pe teritoriul german și gata, a fost pretext suficient pentru ca Hitler să invadeze Polonia”. Iar în războiul chino-japonez s-au înregistrat 20 de milioane de morți, de-aia vă spuneam că relația dintre China și Japonia este una care, deocamdată, e foarte încordată. Cruzimea liderilor chinezi din secolul XX este translatată în secolul XXI și este arătată ca un atu în acest joc foarte dur și pragmatic care, astăzi, se practică în geopolitica mondială.
Să vă mai spun ceva, sfatul lui Lao Tzu, de care chinezii țin cont și astăzi, bineînțeles, îl știți mulți dintre voi: „Nu încerca să te răzbuni. Așează-te pe malul râului și curând vei vedea cadavrul celui care ți-a făcut rău plutind pe lângă tine”. Și îl dă ca exemplu pe mare lider chinez Deng Xiaoping care, de la cap, la coadă, în viața sa politică, a respectat acest principiu.
În fine, capitolul al IV-lea este dedicat citadelei Occidentului, pe care o prezintă așa cum e astăzi, practic dărâmată, dar o prezintă în ultima sută de ani prin repere fundamentale ale dezvoltării Imperiului Britanic, ale decăderii Imperiului Britanic și apoi a preeminenței Statelor Unite ale Americii în secolul XX și secolul XXI, spunând: „Da, Occidentul a fost un învingător, cu șef de pluton Statele Unite ale Americii, au învins pe cale militară Japonia, au ieșit învingătoare din războiul rece cu Uniunea Sovietică și tot Occidentul și Statele Unite se află astăzi în prima linie pentru a face față ascensiunii Chinei”. Oare? Poate da, poate nu. Când prezintă citadela sfărâmată a Occidentului, el insistă asupra faptului că Statele Unite au forțat mult prea mult treaba cu războiul și pe rând s-au văzut părăsite. Pornește de la conflictul Iugoslav, unde a avut NATO de partea lor, în ’99, trece după aceea la atacul asupra Irakului, când NATO n-a mai fost de partea Statelor Unite și, bineînțeles, dacă ar fi scris astăzi, ar fi văzut izolarea Statelor Unite în ceea ce privește atacul asupra Iranului și el pune această lipsă de solidaritate la baza decăderii Statelor Unite ale Americii. Spiritul războinic nefiind urmat de către aliați, practic, a fost rețeta pentru ca Statele Unite să se prăbușească.
Ceva foarte interesant ce spune, citez: „Privind retrospectiv, e limpede că perioada de grație de care au beneficiat Statele Unite la sfârșitul Războiului Rece ar fi trebuit folosită în mod corespunzător pentru a clădi un nou sistem internațional în cadrul căruia foștii lor inimici, rivalii lor și toți ceilalți actori de pe scena internațională și-ar fi găsit locul. Un astfel de sistem și doar un astfel de sistem ar fi asigurat, probabil, preeminența Washingtonului și ar fi asigurat Statelor Unite o anumită perenitate în a conduce lumea”.
Mai face o remarcă interesantă și o citez: „Una dintre diferențele majore, astăzi, este că adversarii puternice ai Occidentului nu mai reprezintă de astă dată tabăra revoluției, ci reprezintă cu precizie tabăra ordinii, adică cea conservatorismului politic, social și intelectual” și asta el o vede ca pe un uriaș a tu al adversarilor astăzi, când vorbim, ai acestui Occident, numit în ultimii ani, cred că și la apariție acestei cărți, Occidentul Colectiv.
Concluzie și epilog zice așa: „Dacă Europa și Statele Unite nu profită de amânarea pe care le oferă istoria ca să construiască în sfârșit un sistem internațional în care întreaga omenire să se recunoască, este posibil că această oportunitate să nu se mai înfățișeze niciodată. Mâine, raporturile de forțe s-ar putea schimba. Orice dig ar putea ceda, de la superioritatea militară și a cedat, după cum vedeți, de la dolar ca monedă de referință și aproape că a cedat, sau în altul legat de descoperiri tehnologice neașteptate”. Cel puțin în China, dar la nivel militar le vedem cu preponderență în Rusia. „Dacă vom continua”, zice Amin Maalouf în final, „să rămânem într-o logică de înfruntare și dominație, adică în război, dacă nu se va institui un mecanism de solidaritate planetară consecințele sunt sigur catastrofale pentru lume”.
Asta e cartea de astăzi, sper că v-am trezit pofta de lectură. Mă rog, fie citiți cartea asta, fie citiți altă carte. Este posibilitatea sigură ca să evadați din universul concentraționar în care sunteți ținuți prizonieri de către massmedia manipulată și manipulatoare. Și vă asigur că dacă veți citi acest gen de cărți, veți pricepe mult mai multe despre prezent și viitor. Mai repet încă o dată concluzia acestei cărți: omenirea s-a încurcat într-un labirint; nici Occidentul, și nici adversarii săi nu sunt capabili să găsească ieșirea din uriașa criză. Amin Maalouf a mai scris o carte frumoasă, un roman, Samarkand, amatorilor de beletristică îl recomand. Eu l-am citit acum vreo 8 ani, într-o călătorie lungă-lungă către Mexic. Și în fine, la final, deviza goldiștilor: „Noi citim, gândim, apoi scriem sau vorbim!”.
