Ca antreprenor ai o problemă: oamenii pe care-i plăteşti trebuie să lucreze. Pare simplu, dar nu e aşa. Dacă scapi procesul din mână te duci în cap deoarece nimeni nu-ţi mai munceşte şi totul se transformă în haos. Ba, colac peste pupăză, stând de pomană, oamenii sunt frustraţi, ultra-excitaţi, belicoşi şi au tot timpul ceva de reproşat. Ca om trecut prin fenomen, credeţi-mă că ştiu bine ce spun.
Există anumite tehnici de corecţie a acestei poveşti. Cert este că omul pe care-l angajezi îţi vinde munca sa, astfel încât trebuie să te asiguri că nu eşti păcălit. Există însă şi extrema cealaltă. Tehnicile despre care v-am amintit, aplicate la modul extrem, transformă organizaţia într-un lagăr de concentrare, iar oamenii în nişte automate din care se reuşeşte stoarcerea absolut tuturor resurselor pe care le au. Bucuroşi de o asemenea afacere, antreprenorii fac exces de astfel de tehnici transformându-şi organizaţiile în adevărate lagăre. De multe ori am avut discuţii cu colegi de-ai mei în ceea ce priveşte abuzul de acest tip. Marea majoritate se uită chiorâş la mine bănuindu-mă de prostie. Însă menţinerea echilibrului este esenţială şi vine la pachet nu doar cu oameni mulţumiţi, ci şi cu productivitate superioară faţă de organizaţiile tip penitenciar.
Despre o asemenea extremă este vorba în sinuciderea fetei aceleia care lucra la Tolontan. Să pui presiune pe o biată fată cu psihicul făcut praf e o crimă. Desigur, pe Tolontan şi pe angajatorul său îi doare fix în spate de întreaga tragedie. Pentru a-şi salva fundul, Tolontan a luat-o în stilul caracteristic prin găsirea vinei la România TV. Şi uite-aşa, pentru a-şi scăpa pielea, Tolontan o dă pe propagandă. Face totul calculat, cu un sânge rece, adică exact comportamentul care ar trebui să le dea de gândit celor din jurul său.
Din punctul meu de vedere, individul pare a avea toate caracteristicile unui psihopat. Ştie foarte bine să manipuleze, pune presiune pe oameni într-un mod de-a dreptul diabolic. Conform declaraţiilor soţiei lui Dan Condrea, presiunea pusă de Tolontan a avut ca efect sinuciderea fostului proprietar al Hexi Farma.
Ştiu că mulţi dintre cei care-i sunt apropiaţi vor nega cu vehemenţă bănuiala mea, dar mai ştiu că asemenea indivizi au capacitatea de a-şi masca foarte bine adevărata faţă, transformându-i pe apropiaţi în victimele lor perfecte: total ataşaţi de personalitatea bolnavă a „stăpânului”, aceştia sunt radicalizaţi într-un asemenea hal încât sunt capabili să meargă iraţional până la capăt, sacrificându-se în numele său. Există însă şi o minoritate care nu poate fi păcălită şi de acolo mă aştept să iasă cei care vor ajuta la elucidarea situaţiei. Poate că, cine ştie, inspectorii de la Muncă îi vor călca şi pe intangibilii lui Tolontan, astfel încât multe să iasă la iveală.
Există însă şi o alt faţetă a morţii jurnalistei Iulia Marin, anume psihoterapeuta sa. Înainte de a trece mai departe vă voi spune că, din punct de vedere ştiinţific, există doar psihiatri. Aceştia sunt cei care aplică, totuşi, nişte tratamente care au o oarecare validitate ştiinţifică şi care se bazează pe ipoteze cu o anumită doză de certitudine. De altfel ei sunt singurii care au au voie să administreze medicaţie pacienţilor. Există, din punctul meu de vedere, o mare doză de incertitudine şi-n ceea ce-i priveşte pe psihiatrii, dar, cel puţin, domeniul beneficiază de o cercetare ştiinţifică riguroasă. De partea cealaltă sunt psihologii, o breaslă pe care eu unul n-o înţeleg şi, mai mult, nu înţeleg de ce li se dă drept de practică. În fapt, întreaga psihologie se bazează pe o fraudă sau, mai bine spus, pe un numeros set de fraude generate de ideologia noii societăţi care presupune de-spiritualizarea omului şi transformarea sa într-o maşină. Din acest punct de vedere, psihologul este cel care trebuie să ia locul preotului în procesul de „vindecare” a pacientului. Doar că rolul preotului nu este cel de „vindecare psihică”, aşa cum cred psihologii. De aceea, imitarea preotului de către psihologi este un fenomen de-a dreptul grotesc. Fac precizarea că Freud n-a vindecat niciodată pe nimeni, balivernele sale fiind bune doar pentru a pune bazele unei aşa-zise ştiinţe bazate pe fraudă. Ca să nu mai vorbom de organizaţiile psihologilor care sunt, în sine, maşini de stors bani, de escrocat pacienţii. Urmaşii „părinţilor psihologiei” n-au făcut nimic altceva decât să dezvolte atâtea teorii câţi psihologi există, care mai de care mai dubioase, care mai de care mai contrară „ipotezelor din trecut”.
Din acest punct de vedere ar trebui să ne atragă atenţia postarea aşa-zisei terapeute a Iuliei Marin care a ajuns să aplaude sinuciderea jurnalistei deoarece aceasta „a avut curajul și ambiția să fie ea în controlul vieții ei, să stabilească ea cum & când oprește suferința, să își exprime voința proprie, liberul arbitru, înainte ca simptomele să îi amuțească capacitatea decizională și să o transforme într-o păpușă manevrată pe ațe (imagine pe care o avea frecvent în ep. psihotice). Demnitatea și integritatea Iuliei au rămas neatinse până în ultima clipă, pt. că așa era ea.”. Nu vorbesc de faptul că dezvăluirile legate de stările pacientului nu au voie să fie publice nici după dispariţia acestuia. Şi asta conform normelor lor de organizare, a Asociaţiei Psihologilor care nici măcar nu a avut bunul simţ să se întrunească pentru a dezbate deraierea aşa-zisei terapeute. Mă crucesc însă ce anume sfaturi putea să-i dea o asemenea individă bietei fete. Cum să te laşi în mâna uneia care, iată cum gândeşte???
Închei spunându-vă că, în cazul Iuliei Marin, n-am avut de-a face cu o sinucidere ci cu o omucidere. Societatea tembelă, prin reprezentanţii ei, au împins-o spre gestul suprem. Vina fetei a fost doar aceea că a urmat „indicaţiile” ideologice ale societăţii în care trăim. „Depresia trebuie tratată cu pastile şi cu psihologi” – ne spune societatea, uitând că niciunul dintre cei care urmează indicaţia nu se vindecă nici de la pastile şi nici de la psihologi, ci doar prin forţe proprii. Nimeni nu-şi pune problema de ce nu exista depresia înainte? De ce e o boală a omului modern? Depresia, în realitate, e o boala omului rupt de verticală, a omului care se compară cu sine în loc de a căuta să-l găsească pe Acela. Supraomul – modelul societăţii de azi – nu există, e doar o iluzie care se prăbuşeşte de fiecare dată când apare dimensiunea verticală, singura care ne menţine în rolul de oameni şi nu de maşini.
sursă: trenduri.blogspot.com
