Dan Diaconu: Psihiatria îngroapă România. Cazul Bolojan

Autor: Dan Diaconu, trenduri.blogspot.com

Recunosc, Bolojan îmi provoacă atâta scârbă încât, când îi văd fața aia dubioasă, prefer să nu-l ascult, să-l ignor. E ca și cum pe marginea drumului ar fi o baltă puturoasă. Ce faci când ești pe trotuar și riști să fii stropit de mașinile care circulă cu viteză? Te grăbești să o depășești, desigur. La fel e sentimentul meu față de Bolojan.

Ieri însă am fost curios. Ce are de spus unul care organizează absolut ilegal un congres, strict pentru a-l sări pe rivalul său? Și ce au de spus ăia din sală, cărați la București precum oile înghesuite pe vapoarele arabe spre „Sărbătoarea Sacrificiului”? Sincer, în alte circumstanțe aș fi răs. Dar de data aceasta m-am cutremurat. Și, mai mult, am înțeles de ce, instinctiv, îl ocoleam pe nea Ilie de la Oradia. Discursul său de ieri e mai limpede decât o sentință, mai relevant decât o fișă medicală. Aveți doar puțină răbdare și veți înțelege exact despre ce e vorba.

A început cu hiperbolizarea unor elemente cvasi-normale pentru a sugera o luptă absurd de inegală pe care a dat-o. „În vara anului trecut am luat un buget în comă” – și alte afirmații similare sunt menite a-și justifica o stimă de sine fragilă. Recunosc, m-am apucat să-i caut declarații anterioare și am înțeles că nu e vorba de o excepție, ci de o regulă a gândirii sale. În termeni tehnici indică un delir de revendicare și de măreție(megalomanie). Astfel de manifestări apar la cei care vor să dea un sens anxietății interioare masive. Psihicul personajului transformă banalele obstacole zilnice în „monștri” sau „comploturi uriașe”. În acest stil se înscrie auto-victimizarea sa în relația cu PSD-ul, care i-a înfipt cuțitul pe la spate. Ceea ce însă remarcă este că, în ciuda înfrângerii, consideră că a câștigat o luptă inegală. Tot ceea ce a făcut prezintă în termeni elogioși, indicând o nevoie psihotică de auto-glorificare pentru a compensa, de multe ori, un sentiment profund de neputință.

Dar ceea ce este absolut șocant – și hazliu în același timp – este modul în care își pierde granițele identității reale și se identifică drept o figură salvatoare. Revedeți-i discursul(dacă aveți stomac) și veți remarca un soi de auto-suficiență mistică. Acest lucru apare ca un mecanism extrem de apărare împotriva haosului psihic interior: dacă lumea din capul meu se prăbușește, înseamnă că eu am rolul cosmic de a o salva. Fiind cuprins de delir, Bolojan își „asumă” o poziție mesianică. Mai râdeam în trecut spunând că idiotul chiar a crezut ceea ce a scris Liiceanu despre el. În fapt, acum tind să cred că jigodia aia de Liiceanu l-a mirosit și și-a direcționat limba atât de precis încât personajul să simtă plăcerea maximă din scârbasa forare a propriului dos, efectuată profesionist de „filosoful și omul de afaceri”.

„Suntem într-un asalt teribil din toate părțile și cu toate armele. Nu știu să fi existat în ultimii ani un atac atât de puternic asupra unui partid” – spune tocmai reprezentantul abuzatorilor, al beneficiarilor de „proptea informațională”. Să auzi asta de la unul înhăitat cu băsiștii, admirator al torționarilor gen Monica Macovei sau Luluța, e mai mult decât simptomatic! Culmea, din nou, nu e o excepție, e un șablon, un pattern. Îmi spunea cineva din Oradea că la fel proceda și acolo, „identificând” tot felul de conspirații. Despre ce e vorba? Nici mai mult nici mai puțin decât de un delir de persecuție(paranoia). E un nucleu paranoid vizibil din avion. El proiectează propriile frici și propria agresivitate inconștientă asupra lumii exterioare. Neutrul nu există; ceilalți nu sunt doar străini, ci devin inamici activi care complotează, urmăresc sau vor să îi facă rău.

Citiți articolul integral pe trenduri.blogspot.com!

sursă: trenduri.blogspot.com