Autor: Aurel Badea
România traversează una dintre cele mai complicate perioade politice din ultimii ani, iar negocierile desfășurate la Palatul Cotroceni au scos la iveală o realitate pe care mulți aleg să o ignore: problema nu mai este cine va ocupa funcția de prim-ministru, ci cine va controla puterea reală în următorii doi ani.
În spațiul public se vorbește despre formule de guvernare, despre majorități parlamentare și despre necesitatea stabilității. În realitate, fiecare partid implicat în aceste negocieri încearcă să-și maximizeze avantajele și să minimizeze costurile politice ale unei perioade care se anunță extrem de dureroasă pentru populație.
Președintele Nicușor Dan se află într-o situație delicată. Spre deosebire de alte momente politice în care exista o variantă evident preferabilă, acum șeful statului trebuie să aleagă între două scenarii care ascund pericole majore.
Prima variantă este formarea unui guvern minoritar în jurul PSD. A doua variantă este construirea unei formule minoritare în jurul PNL, USR și UDMR. La prima vedere, ambele par soluții constituționale și funcționale. La o analiză atentă, însă, fiecare dintre ele conține germenii unei viitoare crize.
PSD și tentația controlului total
Social-democrații transmit că sunt dispuși să își asume responsabilitatea guvernării într-un moment dificil. Mesajul este unul care poate inspira încredere partenerilor externi și piețelor financiare, iar pentru o perioadă scurtă poate crea impresia unei normalizări a scenei politice.
Numai că experiența ultimelor trei decenii arată că PSD nu privește guvernarea doar ca pe o obligație administrativă. Pentru acest partid, guvernarea reprezintă acces la mecanismele care generează și distribuie puterea.
Ministerele, agențiile, companiile de stat, autoritățile centrale și locale nu sunt simple instituții administrative. Ele reprezintă rețele prin care se construiesc influențe politice, se recompensează fidelități și se consolidează majorități.
Din această perspectivă, un guvern minoritar PSD nu ar rămâne mult timp minoritar.
Istoria politică recentă a României demonstrează că PSD a avut întotdeauna capacitatea de a atrage parlamentari, de a negocia susțineri și de a construi majorități noi atunci când interesele sale au cerut-o. Uneori prin alianțe oficiale, alteori prin înțelegeri mai puțin vizibile.
Adevărata întrebare nu este dacă PSD ar încerca să își consolideze poziția în Parlament, ci cât de repede ar face acest lucru.
Odată instalat la Palatul Victoria, partidul ar beneficia de toate instrumentele necesare pentru a-și extinde influența. În câteva luni, actuala formulă minoritară s-ar putea transforma într-o majoritate parlamentară capabilă să domine agenda legislativă și să controleze aproape integral jocul politic.
Aceasta este marea temere a adversarilor PSD: nu faptul că social-democrații ar guverna, ci faptul că ar folosi guvernarea pentru a-și reconstrui hegemonia politică.
De ce PSD nu își dorește cu adevărat opoziția
În discursurile publice apar frecvent declarații despre disponibilitatea PSD de a trece în opoziție. În practică însă, structura partidului funcționează după o logică diferită.
PSD este construit în jurul unor organizații locale puternice, a unor lideri regionali influenți și a unor rețele administrative care au nevoie permanentă de acces la decizie și resurse.
Pentru mulți lideri social-democrați, opoziția nu reprezintă o strategie de reconstrucție, ci o amenințare directă la adresa propriei influențe.
De aceea, pierderea guvernării ar putea genera tensiuni interne serioase. Ar începe inevitabil căutarea vinovaților, iar actuala conducere ar deveni prima țintă.
Paradoxal, ceea ce ar fi fost probabil cel mai util pentru refacerea politică a PSD — o perioadă de opoziție și de reinventare — este exact scenariul pe care partidul încearcă să îl evite.
Capcana liberalilor
La rândul său, PNL se confruntă cu propriile contradicții.
Ilie Bolojan a reușit să impună imaginea unui lider preocupat de reformă, disciplină bugetară și eficiență administrativă. Tocmai de aceea, o parte importantă a electoratului liberal vede în el șansa unei reconstrucții autentice a partidului.
Numai că strategia lui Bolojan intră în conflict cu interesele unei părți consistente din structurile liberale.
Pentru mulți lideri locali, primari, șefi de consilii județene și oameni conectați la administrație, opoziția înseamnă pierderea accesului la resurse și influență.
Aici apare adevărata problemă.
Un guvern minoritar PNL-USR-UDMR ar putea fi instalat relativ rapid, însă ar depinde permanent de bunăvoința unor adversari politici care nu au niciun interes să îl lase să performeze.
Fiecare reformă importantă ar deveni un câmp de luptă. Fiecare măsură de austeritate ar genera costuri electorale. Fiecare blocaj parlamentar ar fi atribuit guvernului.
Mai mult decât atât, un executiv minoritar ar putea fi răsturnat în orice moment în care PSD și AUR ar considera oportun acest lucru.
Astfel, ceea ce pare astăzi o victorie politică pentru PNL s-ar putea transforma rapid într-o cursă de uzură.
Miza reală: anul 2028
Toate discuțiile despre premieri, ministere și formule parlamentare ascund adevărata miză.
Alegerile din 2028.
Toate partidele implicate în negocieri încearcă să își construiască poziția pentru acel moment.
PSD dorește să își conserve influența și accesul la putere.
PNL încearcă să se redefinească drept principalul pol al dreptei românești.
USR caută să își mențină relevanța și profilul reformist.
AUR așteaptă ca partidele tradiționale să plătească nota de plată a austerității.
În acest joc, guvernarea nu mai este doar un instrument administrativ. Ea devine un risc electoral uriaș.
Cine va conduce România în următorii doi ani va trebui să reducă deficitul bugetar, să implementeze reformele asumate prin PNRR și să gestioneze măsuri care vor genera inevitabil nemulțumiri sociale.
Cu alte cuvinte, cine guvernează astăzi riscă să piardă mâine.
Decizia care îl poate defini pe Nicușor Dan
Pentru Nicușor Dan, provocarea este mai mare decât simpla desemnare a unui premier.
Președintele trebuie să decidă dacă urmărește o stabilitate aparentă pe termen scurt sau dacă încearcă să construiască un echilibru politic sustenabil pe termen lung.
Greșeala pe care o poate face este să creadă că problema se rezolvă odată cu votul de învestitură.
În realitate, atunci va începe adevărata confruntare.
Negocierile de la Cotroceni nu sunt despre cine ocupă un birou la Palatul Victoria. Sunt despre cine va controla resursele statului, cine va domina Parlamentul și cine va avea prima șansă în bătălia pentru putere din 2028.
Iar aceasta este marea înșelătorie a stabilității despre care se vorbește astăzi.
Pentru că, indiferent de formula aleasă, România nu se află în fața unei soluții perfecte, ci în fața unei alegeri între două capcane politice diferite.
