Autor: Aurel Badea
Un dosar penal de amploare instrumentat la Ankara deschide o pistă care duce direct la București. Presa turcă publică declarațiile unui colaborator din ancheta privind presupusa organizație condusă de Alihan Kuriş, iar în relatarea acestuia apare un nume foarte cunoscut românilor: Dristor Kebab. Sunt descrise transporturi de valută în bagajele unor studenți, un cămin din București, activități de schimb valutar și un om indicat drept responsabil pentru România și Balcani. Sunt acuzații aflate în curs de investigare, nu vinovății stabilite de o instanță. Dar informațiile sunt suficient de precise pentru ca dosarul de la Ankara să nu mai poată fi privit drept o afacere exclusiv turcească.
Povestea începe la Ankara, dar o parte importantă a ei se petrece, potrivit declarațiilor ajunse în dosarul procurorilor turci, la București.
Pe 18 august 2026, publicația turcă TRHaber a prezentat noi informații din ancheta desfășurată de Parchetul General din Ankara împotriva presupusei organizații conduse de Alihan Kuriş.
În centrul dezvăluirilor se află declarația unui colaborator al anchetatorilor. Publicația turcă nu îi dezvăluie identitatea completă, motiv pentru care nici noi nu îi vom atribui un nume pe care sursa nu îl publică.
Ceea ce spune însă acest om este exploziv.
El descrie existența unui presupus circuit de bani între Turcia și România, vorbește despre studenți folosiți pentru transportarea valutei și indică un personaj despre care susține că ar fi coordonat activitățile organizației în România și în Balcani:
Ahmet Uğur Pakcan.
Și mai apare un nume.
Unul pe care aproape orice bucureștean îl cunoaște:
Dristor Kebab.
Dristor Kebab, pomenit în declarația din dosarul de la Ankara
Potrivit TRHaber, colaboratorul anchetatorilor afirmă că, prin intermediul unui prieten, ar fi devenit pentru o perioadă asociat într-o afacere cu döner din România și că astfel ar fi ajuns să cunoască activitățile structurii de aici.
În relatarea publicată în Turcia este indicat explicit „Dristor Döner”, descris drept un lanț cu numeroase unități în București.
În aceeași declarație apare și denumirea „Dristor Döviz Bürosu”, referitoare la activități de schimb valutar.
Potrivit martorului, Ahmet Uğur Pakcan ar fi avut influență asupra activităților comerciale desfășurate prin aceste structuri.
Trebuie spus foarte clar: aceasta este afirmația unui colaborator dintr-un dosar penal turcesc. Pe baza informațiilor publicate până acum, nu avem o hotărâre judecătorească prin care Dristor Kebab sau societățile care operează sub această denumire să fi fost declarate participante la activități infracționale.
Dar jurnalismul nu poate șterge un nume dintr-o declarație de interes public numai pentru că acel nume este cunoscut.
Trebuie stabilit ce este adevărat și ce nu.
Valută în bagajele studenților
Aceasta este partea cea mai gravă a relatării publicate de presa turcă.
Potrivit declarației citate de TRHaber, studenți care călătoreau între Turcia și România ar fi fost folosiți pentru transportarea unor sume de bani.
Metoda descrisă este aproape neverosimil de simplă.
În bagajele studenților ar fi fost introduși dolari, euro și lire sterline. Studenților li s-ar fi cerut să nu deschidă bagajele până când ajungeau în România.
După sosire, banii ar fi fost preluați de persoane din interiorul structurii.
Dacă această declarație se confirmă, întrebarea importantă nu este numai cum au traversat banii frontiera.
Este ce s-a întâmplat cu ei după ce au ajuns în România.
Au fost schimbați? Au fost depuși în conturi? Au intrat în activități comerciale? Au fost folosiți pentru achiziții? Au plecat ulterior către alte state?
Și, înainte de toate, de unde proveneau?
Aici nu mai suntem în zona conflictelor interne din Turcia. Intrăm în zona unei posibile investigații financiare transfrontaliere.
Ahmet Uğur Pakcan – omul indicat pentru România
Numele care leagă aproape toate aceste elemente este Ahmet Uğur Pakcan.
În relatarea presei turce, acesta este descris drept un apropiat important al lui Alihan Kuriş și omul care ar fi răspuns de activitățile structurii în România și în Balcani.
Potrivit aceleiași declarații, Ahmet Uğur Pakcan ar fi fost și responsabilul unui cămin studențesc din București.
Iar aici piesele relatării încep să se lege.
Avem studenți.
Avem călătorii Turcia–România.
Avem bagaje în care, conform acuzației, ar fi fost transportată valută.
Avem un cămin studențesc.
Avem activități comerciale.
Avem schimb valutar.
Și avem aceeași persoană indicată drept unul dintre coordonatorii structurii.
Separat, fiecare dintre aceste informații poate avea o explicație perfect legală.
Privite împreună, însă, ele justifică cel puțin o verificare serioasă.
Un sediu din București și aproximativ 15 oameni de afaceri turci
Martorul mai povestește un episod petrecut în România.
Acesta afirmă că, împreună cu prietenul său care administra una dintre afacerile de döner în care era implicat, ar fi mers la un sediu pe care apărea denumirea „Süleymaniye Eğitim Kültür Vakfı”.
Acolo, spune el, ar fi întâlnit aproximativ 15 oameni de afaceri turci.
Tot acolo susține că l-ar fi cunoscut pe Ahmet Uğur Pakcan.
Și aceasta este o pistă care poate fi verificată în România. A existat această structură? Sub ce formă juridică? Unde funcționa? Cine o conducea și cine o finanța? Ce legătură avea cu acel cămin studențesc și ce raporturi existau cu activitățile comerciale menționate în declarația din Turcia?
Nu sunt lucruri imposibil de aflat.
Asemenea activități lasă documente.
Din Ankara până la București
Dosarul Alihan Kuriş nu provine dintr-o postare anonimă de pe internet.
Ancheta este desfășurată sub coordonarea Parchetului General din Ankara, iar operațiunea împotriva presupusei organizații a devenit un subiect important în presa turcă.
România nu apare în relatarea martorului ca o simplă destinație.
Este descrisă drept una dintre componentele unui presupus circuit financiar transfrontalier.
Asta schimbă perspectiva.
Dacă bani proveniți din Turcia au fost transportați în mod repetat în România prin intermediul unor persoane fizice, trebuie urmărită proveniența lor.
Dacă au intrat ulterior în activități economice, trebuie urmărit traseul lor.
Dacă au existat operațiuni de schimb valutar, există urme.
Dacă numerarul a ajuns în conturi, există documente.
Dacă a fost utilizat pentru achiziții sau pentru finanțarea unor activități economice, există evidențe.
Dacă mecanismul descris de martor a existat, urma banilor poate fi reconstruită.
Nu războiul politic al Turciei. Banii care ar fi ajuns în România
În declarația publicată de TRHaber există și o componentă ideologică.
Martorul susține că în căminul din România s-ar fi organizat joia întâlniri în care participanții formulau blesteme împotriva guvernului turc. Mai afirmă că Ahmet Uğur Pakcan ar fi participat, la ordinul lui Alihan Kuriş, la funeraliile lui Fethullah Gülen.
Aceste elemente pot interesa ancheta turcă.
Pentru România, problema este alta.
Statul român nu are de cercetat opiniile unor oameni despre guvernul de la Ankara.
Are însă obligația să afle dacă teritoriul său a fost folosit pentru activități financiare ilegale.
Aici trebuie despărțite foarte clar politica și dreptul penal.
Nu opiniile trebuie urmărite. Banii trebuie urmăriți.
Dacă Ankara urmărește banii până la București, Bucureștiul ce urmărește?
Aici dosarul Alihan Kuriş încetează să mai fie exclusiv problema Turciei.
Dacă declarațiile din ancheta Parchetului General din Ankara descriu transporturi repetate de numerar pe ruta Turcia–România, atunci vorbim despre o afacere cu o evidentă dimensiune transfrontalieră.
Ankara poate cerceta cine ar fi pus banii în bagajele studenților și de unde proveneau aceștia.
Dar din momentul în care valizele ar fi ajuns la București începe partea românească a poveștii.
Și atunci apare inevitabil întrebarea: cine a urmărit banii mai departe?
România are DIICOT. Are Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor. Are Ministerul Afacerilor Interne și Poliția Română. Are structuri fiscale și vamale. Are procurori și mecanisme de cooperare judiciară și polițienească internațională.
DIICOT nu poate lipsi din această ecuație.
Nu pentru că simpla apariție a României într-un dosar turcesc ar demonstra existența unei infracțiuni. Nu o demonstrează.
Dar dacă ipoteza descrisă la Ankara este aceea a unei structuri organizate care ar fi operat în mai multe state, dacă Ahmet Uğur Pakcan este indicat drept responsabil pentru România și Balcani și dacă sunt descrise transporturi repetate de numerar prin intermediul unor studenți, cum ar putea dimensiunea românească să nu intereseze structura specializată în investigarea criminalității organizate?
Poate că DIICOT lucrează deja.
Poate că există schimburi de informații care, firesc, nu sunt publice.
Poate că datele din dosarul de la Ankara au ajuns deja la București.
Dar dacă procurorii turci au identificat ceea ce ei descriu drept o ramificație românească a unei presupuse organizații, ar fi greu de înțeles ca informația să nu fi trecut și către autoritățile judiciare române.
Și Oficiul pentru Spălarea Banilor?
La fel de inevitabil apare Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.
Dacă numerarul despre care vorbește martorul ar fi ajuns în România și ulterior ar fi fost schimbat, depus, fragmentat, transferat sau introdus în activități comerciale, unde sunt urmele sale financiare?
Cât numerar trebuie să intre într-un circuit economic înainte ca acesta să devină vizibil?
Câte operațiuni trebuie să existe înainte ca un flux financiar să atragă atenția?
Și dacă asemenea operațiuni au existat, este posibil ca niciuna să nu fi ajuns în mecanismele românești de raportare și analiză financiară?
Nu știm.
Dar exact aici începe interesul legitim al presei.
O anchetă turcă nu poate cerceta singură ce s-ar fi întâmplat în România
Aceasta este poate cea mai importantă dimensiune a cazului.
Nu putem cere Turciei să ancheteze România.
Ankara poate stabili de unde ar fi plecat banii. Bucureștiul poate stabili unde ar fi ajuns.
Ankara poate identifica persoanele care ar fi organizat transportul numerarului. Autoritățile române pot identifica persoanele care l-ar fi primit și ceea ce s-ar fi întâmplat ulterior cu acesta.
Iar dacă există suspiciunea unei structuri organizate care ar fi funcționat pe teritoriul ambelor state, cele două investigații nu pot exista în universuri paralele.
Tocmai pentru asemenea situații există cooperarea judiciară și polițienească internațională.
De aceea ar fi cu adevărat straniu ca procurorii din Ankara să știe despre un presupus circuit de numerar către București, iar Bucureștiul să afle despre el din presa turcă.
Poate că nu este așa.
Poate că instituțiile române cunosc deja dosarul.
Poate că există deja cooperare între cele două state.
Poate că informațiile au fost transmise, iar verificările sunt în curs.
Dacă este așa, mecanismele instituționale funcționează.
Dar dacă nu este așa, apare partea cu adevărat incomodă a acestei povești.
Câte valize trebuie să traverseze o frontieră înainte ca urma banilor să devină și problema statului în care acele valize ajung?
Ankara poate afla cine a pus banii în valize. Bucureștiul trebuie să afle cine i-a scos
Aici trebuie să se întâlnească cele două anchete.
Pentru că banii nu se opresc administrativ la frontieră numai pentru că se schimbă jurisdicția.
Dacă relatarea martorului se confirmă, cineva ar fi pus valuta în bagaje.
Cineva ar fi organizat transporturile.
Cineva ar fi așteptat sosirea studenților.
Cineva ar fi preluat numerarul.
Și cineva ar fi trebuit să facă ceva cu acești bani după ce au ajuns în România.
Aici se află miezul poveștii.
Nu în reuniunile de joi.
Nu în disputele religioase.
Nu în războaiele politice de la Ankara.
Ci în traseul unui euro, al unui dolar sau al unei lire sterline din momentul în care ar fi fost introduse într-o valiză în Turcia și până în momentul în care ar fi reapărut, eventual, într-un circuit economic din România.
Dacă acest traseu nu a existat, verificările trebuie să o arate.
Dacă a existat, trebuie reconstruit până la beneficiarul final.
Ankara poate afla cine a pus banii în valize. Bucureștiul trebuie să afle cine i-a scos.
Iar după informațiile devenite publice în Turcia, rămâne o singură întrebare, poate cea mai incomodă dintre toate:
dacă procurorii turci au ajuns deja cu urma banilor până în România, DIICOT, Oficiul pentru Spălarea Banilor și Poliția Română până unde au ajuns?
Sigur răspunsul este la un domn pe nume Patuleanu,ce zici nenea Georgica?
