Autor: Daria Gușă
Unul dintre subiectele principale la Washington săptămâna aceasta este încercarea reînnoită din partea administrației Trump de a forța schimbarea regimului cubanez sau, cum îi spune el, de a „elibera” poporul. Iar situația a devenit cruntă pentru cubanezi, americanii sancționează orice țară care îi aprovizionează cu petrol. În ultimele trei luni nici măcar Mexicul, pe care se baza Havana, nu a mai livrat niciun baril de petrol, iar rușii nu au mai făcut nicio livrare din martie. Poate aceste sancțiuni exagerate par că fac parte din niște planuri ilogice ale lui Trump, dar vorbim de fapt despre un plan vechi al americanilor.
La 28 aprilie 1823, secretarul de stat John Quincy Adams îi scria reprezentantului american de la Madrid că „anexarea Cubei la republica noastră federală va fi indispensabilă pentru menținerea și integritatea Uniunii înseși”. În aceeași scrisoare compara Cuba cu un măr desprins din copac: odată ruptă de Spania, insula va „gravita” inevitabil spre Statele Unite. Convingerea a rămas la Washington două secole. Când americanii promit astăzi „eliberarea” Cubei, merită să vedem cine pregătește preluarea și ce vrea să preia.
Geografia nu iartă
Cuba se află între cele două ieșiri din Golful Mexic: strâmtoarea Florida și canalul Yucatán, traversate de navele americane spre Atlantic și Caraibe. Nu le poate bloca singură, dar poate găzdui o putere mai mare care să îi încurce pe americani. Strategia americană de securitate națională din 2025 urmărește tocmai împiedicarea competitorilor externi de la instalarea de capacități militare sau de la controlul unor active strategice în emisferă. De aici și interesul vechi al Washingtonului pentru un regim favorabil la Havana: SUA vor să păstreze controlul strategic asupra teritoriului și apelor Cubei.
Americanii au deja baza militară Guantánamo pe teritoriul Cubei, cu închisoarea denunțată de organizațiile pentru drepturile omului. Baza își are originea în Amendamentul Platt din 1901, care a condiționat independența Cubei de acceptarea unui „drept de intervenție” american și a unor concesiuni pentru baze. Amendamentul a fost abrogat în 1934, dar baza a rămas în ciuda faptului că Havana o consideră ilegală; Washingtonul nu a discutat niciodată serios retragerea. În iunie, Pete Hegseth a declarat chiar de la Guantánamo, după ce s-a filmat la sală cu soldații, că Trump „ia înapoi emisfera”. Administrația prezintă această politică drept o eliberare a cubanezilor de conducerea socialistă. Povestea „agresorului comunist” trece însă convenabil peste un dosar gros de ostilități americane.
Istoria relațiilor americano-cubaneze pe scurt
În 1898, SUA au intervenit în războiul de independență cubanez de partea revoluționarilor, invocând inclusiv foametea civililor și apărarea drepturilor lor. După victorie, i-au exclus pe revoluționarii cubanezi din negocierile cu Spania și nu le-au predat puterea. Presa vremii vorbea despre „un guvern iresponsabil de metiși”. În 1906, când a trimis din nou trupe, Theodore Roosevelt numea Cuba „acea infernală republică cubaneză” și scria că ar vrea să „șteargă oamenii ei de pe fața pământului”. În 1912, după protestele Partidului Independent al Oamenilor de Culoare împotriva excluderii rasiale și economice, SUA au amenințat cu o nouă invazie, iar represiunea a ucis mii de afro-cubanezi.
Influența americană s-a menținut. În anii ’50, sub Fulgencio Batista, Cuba devenise un tărâm al cazinourilor controlate de mafie, cu o economie dominată de companii americane din industria zahărului, electricității și telefoniei. Arthur Miller a descris-o ca „un teren de joacă al mafiei, un bordel pentru americani și alți străini”. După revoluția împotriva lui Batista au urmat invazia din Golful Porcilor, în 1961, Operațiunea Mongoose, planurile CIA de asasinare a lui Castro, unele cu sprijinul mafiei, și criza rachetelor.
Presiunea economică avea un scop declarat. Într-un memoriu al Departamentului de Stat din 1960, Lester Mallory recomanda „slăbirea vieții economice a Cubei” pentru a produce „foamete, disperare și răsturnarea guvernului”. În 1962, Kennedy a proclamat embargoul, condamnat ulterior an de an la ONU. Havana estimează pagubele cumulate ale acestui embargo la peste o mie de miliarde de dolari, în calculul raportat la evoluția valorii aurului.
Havana a acuzat Washingtonul și de folosirea unor arme biologice, în cazul febrei porcine din 1971 și al epidemiei de dengue din 1981. Au existat însă și atentate: în 1976, un avion Cubana a fost aruncat în aer, cu 73 de morți. Luis Posada Carriles, unul dintre principalii suspecți, avusese legături documentate cu CIA și a fost ulterior asociat atentatelor asupra hotelurilor din Havana din 1997. SUA nu l-au extrădat în Venezuela; a murit liber la Miami, în 2018.
Banii din spatele „eliberării”
De ce atâta efort? Ce au americanii, concret, de câștigat din Cuba acum? Într-adevăr, pe lângă asigurarea canalului Yucatan și a strâmtorii Florida, americanii pot obține câteva avantaje tangibile, pe placul lui Trump și al asociaților lui care caută constant oportunități de business. În primul rând, Cuba produce sub o treime din petrolul de care are nevoie, deci va fi un importator constant. Washingtonul blochează prin sancțiuni aprovizionarea statului cubanez cu petrol, dar permite exporturi americane către firme private eligibile, adică aliate cu sistemul american.
În al doilea rând, mineritul este un sector subexploatat. Cuba produce nichel și cobalt, iar Serviciul de prospectare geologică al Statelor Unite documentează producția și rezervele de la Moa. Pe 20 mai 2026, canadienii de la Sherritt, care exploatează zăcămintele, au anunțat un acord preliminar prin care Gillon Capital ar putea ajunge să dețină 55% din acțiuni. Gillon este legată de familia lui Ray Washburne, numit de Trump în primul mandat șef al OPIC, agenția americană de finanțare a investițiilor externe.
La antimoniu și aur, condițiile sunt și mai explicite. Australiana Antilles Gold a semnat pe 25 august 2026 un memorandum cu GEM Global Yield, fondul newyorkez de investiții, care ar prelua 25% din Antilles Gold Inc. și ar solicita Departamentului de Stat ridicarea sancțiunii asupra companiei mixte cubaneze. Planul prevede ca entități americane să ajungă la cel puțin 51% din societatea investitoare până în iunie 2028 și ca antimoniul să fie vândut preferențial cumpărătorilor americani.
Iar nu în ultimul rând, mai sunt proprietățile naționalizate. Departamentul american de Justiție înregistrează 5.913 revendicări certificate, nesoluționate, cu o valoare principală de circa 1,9 miliarde de dolari, fără dobânzi. Cuba nu are bani să le plătească, așa că se discută conversia lor în participații la proiecte viitoare. O declarație de lobby depusă în iulie 2026 menționează consilierea Departamentului de Stat asupra unui plan economic pentru „o viitoare Cubă democratică”, inclusiv energie și compensarea proprietarilor expropriați. Mulți afaceriști americani își pregătesc deja businessurile de după căderea regimului.
Marco Rubio și beneficiarii schimbării de regim
Principalul motor din spatele acestor ambiții referitoare la Cuba este Marco Rubio, care justifică această presiune prin nevoia de a salva poporul cubanez de GAESA, conglomeratul militar care controlează, potrivit unor estimări, între 50% și 70% din economie: hoteluri, bănci, telecomunicații, importuri de petrol și afaceri cu străinii. Într-adevăr, economia cubaneză nu este afectată doar de embargo. GAESA concentrează putere și resurse în timp ce populația stă literalmente la lumânare. Dar nu putem spune că acțiunile lui sunt altruiste: politica de sancțiuni lovește în principal populația pe care Rubio spune că o apără. În cazul lui este vorba de un plan mai vechi, probabil insuflat de tatăl său, ce i-a marcat întreaga carieră.
Născut la Miami, Marco Rubio nu ar fi vizitat niciodată Cuba, dar a crescut alături de membrii Miami Mafia din Florida, deci are ambiția obișnuită a diasporei cubaneze americanizate de a prelua controlul asupra viitorului țării. Biografia sa politică s-a construit pe povestea comunismul malefic din Cuba din cauza căruia familia lui a fost exilată. În realitate, părinții lui au emigrat în 1956, sub conducerea lui Batista, înainte de venirea comuniștilor la putere. Rubio a prezentat însă mult timp o altă cronologie, până când presa a verificat povestea familiei sale. Ulterior, el a pus discrepanța pe seama relatărilor primite în familie. Cuba a rămas, în orice caz, obsesia constantă ale întregii sale cariere politice
Apropiații săi se pregătesc deja de un succes al lui Rubio în Cuba și discută despre posibilitățile de afaceri ce vor urma. Familia Fanjul, magnații zahărului și finanțatori ai cercului său politic, și-a oferit într-un comunicat din mai 2026 „resursele și experiența” pentru reconstrucția unei Cube postcomuniste. Jorge Mas Santos, apropiat de Rubio de aproape treizeci de ani, vorbește despre porturi, aeroporturi și infrastructură. Continental Strategy, firma condusă de foști oficiali Trump, între care un fost șef de cabinet al lui Rubio, oferă servicii de lobby celor interesați să navigheze prin sancțiuni pentru a avea un start avantajat în intrarea companiilor americane pe piața cubaneză.
China și Rusia: investiții, acces și limite
Washingtonul trebuie să țină cont și de ceilalți parteneri ai Cubei, dar dacă facem bilanțul tuturor activelor reale pe care rușii și chinezii le au acolo nu suntem impresionați. China a furnizat aproximativ 117 milioane de dolari în echipamente pentru energie solară în 2025, are afaceri în telecomunicații prin Huawei și ZTE, a finanțat modernizarea portului Santiago printr-un credit de 120 de milioane și oferă servicii petroliere prin Great Wall Drilling, pe lângă cooperarea biotehnologică. Rusia are contractul Zarubezhneft pe 25 de ani la Boca de Jaruco, credite de circa 2,3 miliarde de dolari din perioada 2006–2019 și acces militar: în 2024, fregata Admiral Gorșkov și submarinul Kazan au intrat în Havana. Câștigurile sunt însă destul de modeste. Moscova și Beijingul plătesc în primul rând pentru poziție și acces. Nu cred că aceste interese le-ar face să intre într-un război cu SUA pentru Cuba, mai ales că nu mai vorbim despre vreo congruență ideologică: Rusia nu mai este stat comunist, iar comunismul de la Beijing este foarte diferit de cel de la Havana. Washingtonul mizează și pe asta: investițiile și vizitele navelor nu garantează că cineva va apăra militar insula.
De la sancțiuni la pregătirea unei intervenții
Pe lângă presiunea economică, Washingtonul pregătește și argumentele unei eventuale intervenții. Pe 16 martie, Trump vorbea despre „onoarea de a prelua Cuba” și afirma că poate face „orice vrea” cu ea. În mai, autoritățile americane au făcut publică punerea sub acuzare a lui Raúl Castro, în vârstă de 94 de ani, pentru doborârea avioanelor organizației Brothers to the Rescue deținută de membri Miami Mafia în 1996. Reactivarea cazului după treizeci de ani pregătește terenul juridic al confruntării, fără să indice momentul sau forma intervenției. Tot în mai, directorul CIA, John Ratcliffe, a vizitat Havana; două zile mai târziu, ministrul cubanez de externe denunța construirea unui „caz juridic fraudulent”. Politico a relatat despre planuri de înlăturare a conducerii, iar Rubio a difuzat un videoclip în spaniolă pentru cubanezi, prezentând liderii GAESA drept principala problemă. Washingtonul negociază cu conducerea cubaneză și, în același timp, pregătește înlăturarea ei.
În iulie, Departamentul de Stat a publicat un raport care atribuie Havanei un rol central în dezvoltarea stângii radicale americane, prezentată drept o forță care destabilizează SUA. Astfel se adaugă o nouă justificare pentru confruntare: regimul cubanez ar amenința America și din interior.
Există și posibile pregătiri regionale. Anul trecut, Trump l-a grațiat pe fostul președinte al Hondurasului Juan Orlando Hernández, condamnat pentru trafic de cocaină. Înregistrări atribuite lui și apropiaților săi, vehiculate în presa alternativă, ar vorbi despre „eradicarea cancerului stângii” și o „nouă bază nord-americană” în Honduras pentru confruntări cu Cuba. Dar vor ajunge americanii la o confruntare directă?
Prognoza: va fi invazie?
Pe 25 septembrie, CBS relata că Rezerva Armatei SUA verifica dacă poate pune la dispoziția Comandamentului Sud unități medicale, logistice, de geniu și poliție militară care ar putea fi necesare peste 90–120 de zile. Pe 26 septembrie, Trump spunea că se așteaptă la un acord cu Havana și că nu crede că va fi necesară armata. Este asta tactica de negociere a lui Trump sau se pregătește o acțiune militară?
Cel mai probabil scenariu pe termen scurt, și cel pe care îl prevăd, rămâne cel bazat pe presiune economică și sancțiuni exagerate. Această strategie este mai ieftină decât o operațiune militară și îi permite lui Trump să revendice drept victorie concesiile cubaneze. Costul uman îl plătește doar populația insulei, deci ar fi un câștig ușor de exploatat în scopuri politice și economice interne pentru Trump.
Al doilea scenariu presupune bombardamente sau un raid fără ocupație, mai ales dacă negocierile eșuează ori apare un incident. Venezuela a arătat în ianuarie că evitarea unei invazii terestre nu exclude un raid pentru capturarea liderului. Frank Mora, fost oficial al Pentagonului pentru emisfera vestică, estima în iunie o probabilitate de 40–50% pentru o operațiune militară sau bombardamente, considerând improbabilă capturarea lui Raúl Castro după modelul Maduro.
Invazia terestră urmată de ocupație este scenariul cel mai puțin probabil. CSIS estimează că ar fi nevoie de cel puțin 100.000 de militari americani. Problema SUA ar fi ziua de după: rezistență prelungită, exod spre Florida și o ocupație costisitoare. Irak și Afganistan au demonstrat cât de puțin garantează victoria militară succesul politic.
În evaluarea mea, dominația americană asupra Cubei până la finalul mandatului Trump, un mandat de tipul “anything goes”, adică în care orice pare permis, pare inevitabilă. Nu depinde de o invazie. Sancțiunile pot forța concesii politice și pot schimba proprietarii economiei, în timp ce apropiații administrației își pregătesc investițiile. Nivelul de suferință al oamenilor din punct de vedere economic va crește într-atât încât un acord cu americanii va deveni opțiunea favorabilă. Să nu uităm că nu este vorba doar de Trump: oricine îi va fi succesor va trebui să redreseze țara după o serie lungă de eșecuri în politica internațională, Ucraina și Iran fiind doar două eșecuri notorii dintr-o listă de zeci. Cubanezii nu au cum să spere deci că în doi ani va veni o salvare sub forma unui președinte american ce nu se va preocupa de ei, ci pot doar să negocieze astăzi o preluare cât mai avantajoasă. Iar în ciuda istoriei, nu mă aștept ca Rusia și China să apere militar insula cu un preț disproporționat față de mizele lor. Relațiile economice limitate de astăzi pot continua fără ca Rusia și China să protejeze autonomia politică a Cubei. Dacă nu au împiedicat înlăturarea lui Maduro, cu toate resursele Venezuelei, șansele să intervină pentru Cuba sunt și mai mici. Iar cubanezii riscă să descopere că, după „eliberare”, deciziile despre economia și viitorul țării lor se iau tot la Washington, ca în cazul Caracas. Ni se promite astfel o „Cubă a lui Rubio” și o revenire la epoca Batista de pe urma căreia mediul de afaceri american clar va obține profituri substanțiale.
